Vulcanul nevăzut
Moartea lui Leslie Stephen, în 22 februarie 1904, a radicalizat simptomele și a agravat efectele derutei existențiale a fiicei sale, Virginia. Rădăcinile răului coborau până în copilărie.
Crescută de o mamă dedicată mai mult cauzelor umanitare decât îngrijirii copiilor și de un tată complet absorbit de munca de savant, tânăra a fost lăsată în grija surorilor mai mari, Stella și Vanessa, a rudelor și servitorilor. Autoritatea lor nu se compara însă nici pe departe cu aceea a mamei. Adolescenta beneficia de o deplină libertate comportamentală, urmându-și nestingherită pasiunile. În schimb, nimeni nu-i lua prea în serios suferințele și frustrările. Se poate, prin urmare, afirma, fără a exagera prea mult, că ne aflăm în fața unui caz de autoeducare și autoconstrucție psihologică și morală. Rezultatul a fost că toți cei care au intrat în contact cu Virginia încă din anii de formare au fost frapați de stranietatea ei, de felul său de a-și asuma identitatea.
Pentru apropiați, era oarecum de la sine înțeles că o inteligență ca a ei nu putea fi decât suspectă. Prejudecata era însă imediat contrazisă de apariția și comportamentul ei. Relevante sunt rândurile unei nepoate, Ann Stephen, care își amintea prima întâlnire cu celebra ei mătușă. Fusese îndelung pregătită de oamenii maturi din familie (în momentul acela Ann era doar o fetiță) că urma să dea față cu un personaj excentric, un fel de „femeie nebună din pod“ (ca în romanul Jane Eyre al lui Charlotte Brontë). Însă persoana pe care a întâlnit-o copila era cu totul diferită: calmă, prietenoasă, și, în orice caz, „mult mai puțin intimidantă decât cei din familia Strachey, care locuiau și ei în vecinătate“ (Noble, 1972:16).
Ulterior, ea i s-a înfățișat sub imaginea unei persoane „auguste“, demne de respect, ce nu avea nimic de-a face cu portretul la desăvârșirea căruia contribuiseră până și servitorii casei – cel de ființă plină de talente, dar „nebună“. E de remarcat, așadar, că legenda a premers, încă din primii ani, realitatea. Aura de impenetrabilitate, de artificialitate, de nemaiîntâlnit s-a instalat chiar începând cu perioada copilăriei. Maturitatea și bătrânețea n-au făcut altceva decât să adauge nuanțe unei picturi cu contururi limpezi conturate, dar neobișnuit colorate. Toate acestea aveau un cost. Așezată încă de pe la treisprezece-paisprezece ani pe un piedestal (vocea categorică a tatălui, auzită în mod repetat, proclama talentul de scriitoare al fiicei și anticipa strălucita ei carieră), fetița Virginia s-a conformat profilului pe jumătate autoindus, pe jumătate creat de cei din jur. Altfel spus, și-a savurat, încă de când nu era pe deplin conștientă de traiectul ei existențial și profesional, gloria viitoare.
O bună introducere în misterele acestui labirint îl constituie notațiile intime, inițiate la cincisprezece ani, în 1897. De asemenea, corespondența (primele scrisori păstrate sunt din 1888) și eseurile, debutând cu problematicul an 1904. Jurnalele perioadei 1897-1909 sunt alcătuite din șapte caiete ce conțin însemnările adolescentei și apoi ale femeii tinere, încă nemăritată și încântată să-și savureze libertatea. Morfologic, doar paginile dedicate primului an menționat, 1897, acoperă pe de-a-ntregul definiția jurnalului – cea de depozitar al însemnărilor cotidiene. Treptat, persoana care se confesează e înlocuită de scriitoare, de „ucenica pasionată“, de eseista scormonitoare și, ulterior, de prozatoarea care experimentează diverse forme de scriere. Abia în 1903-1904 mărturia personală își reintră în drepturi. În 1905 descoperim o relatare amănunțită a vacanței petrecute de copiii Stephen în Cornwall, la St Ives, între 11 august și jumătatea lui septembrie. Elementul ficțional, vizibil în schițele și descrierile de locuri, anunță deja o voce limpede, un receptor capabil să sesizeze esența spațiului și a timpului, captate cu măiestrie prin cuvinte.
Al șaselea caiet al perioadei e un jurnal de călătorie, acoperind perioada aprilie 1906 – august 1908, dedicat escapadelor turistice ale tinerei scriitoare în diverse părți ale Regatului Unit – Yorkshire, Norfolk, New Forest, Sussex, Somerset și Țara Galilor. În fine, a șaptea culegere de note personale se centrează tot pe călătorii. Una dintre ele narează vizita în Grecia, în toamna lui 1906, iar celelalte două sunt consacrate episoadelor italiene, din 1908 și 1909. De remarcat că datarea e destul de capricioasă: doar jurnalul din 1897 și cel care ocupă intervalul dintre Crăciunul lui 1904 până în luna mai 1905 beneficiază de menționări clare ale împrejurărilor redactării.
Linia generală a acestor texte e lipsa de premeditare a scrierii – ceea ce înseamnă că ele respectă una din cerințele fundamentale ale jurnalului intim, și anume, sinceritatea. În mod cert, Virginia nu intenționa să le arate cuiva ori să le publice, fiind niște însemnări cu autodestinație – mai degrabă aide-mémoires decât elemente pregătitoare menite să se transforme în scrieri de sine stătătoare. Calitatea lor dominantă e spontaneitatea și rapiditatea, ceea ce le adaugă și o anume valoare vizuală. Graba redactării conferă paginii o identitate grafică, importantă, poate, pentru cei interesați în grafologie.
Cei doisprezece ani acoperiți de jurnalele de copilărie și primă tinerețe sunt mărturii ale unui traseu formativ complex și contradictoriu. Ele stau, la un capăt, sub semnul durerii declanșate odată cu moartea mamei, în luna mai a anului 1895, iar la celălalt, sub cel al revenirii dintr-un șoc la fel de puternic, provocat de moartea surorii vitrege, Stella Duckworth, și a tatălui, în 1904. Inevitabilul aer funerar e scurtcircuitat de intense episoade de nebunie și de o tentativă de sinucidere. În 10 mai 1904 debutează o suferință fizică de un dramatism extrem, ce avea să culmineze cu tentativa de a-și pune capăt zilelor. Și asta deși se afla sub stricta supraveghere a lui Violet Dickinson, a doctorului Savage și a trei asistente medicale, iar ulterior a devotatei nurse Traill.
Imaginea de ansamblu a acestei perioade e aceea a unui vulcan în permanentă stare de erupție, deși magma și lava nu ies la suprafață decât la intervale imprevizibile. Semnele exterioare se manifestau doar atunci când combustia nu mai putea fi conținută de pelicula subțire ce proteja mecanismul bolii și autodistrugerii.
Probabil că tragedia a început în momentul în care tatăl s-a apropiat de patul în care soția lui (și mama Virginiei) tocmai își dăduse ultima suflare. Fetița își întinsese brațele pentru a fi ocrotită de părintele ei, dar acesta, copleșit de durere, a trecut pe lângă ea, dând-o brutal la o parte, gemând și tremurând de disperare. Senzația acută a respingerii nemiloase, furioase, a refuzului de a i se împărtăși suferința, a abandonului nu a dispărut niciodată. Fetița Virginia nu doar că-și pierduse mama, nu doar fusese renegată simbolic de tată: ea se pierduse pe sine. Spațiul supraaglomerat în care trăise timp de treisprezece ani, înconjurată de părinți, frați, surori, frați vitregi și servitori s-a golit instantaneu, pentru a nu se mai umple niciodată. În ce-l privește pe tatăl ei, acesta a devenit, din acel moment, „o fantomă ce nu poate fi iubită“. Adică un mort viu.
Într-un fel, adolescenta ieșise și ea cu totul din viața oamenilor normali. Trăia în casa din Hyde Gate Park ca într-o mănăstire, citind și făcându-și (fără tragere de inimă) lecțiile. Virginia începe să țină jurnalul în această atmosferă semimortuară, încercând să evadeze într-o zonă pe care o putea controla după propria voință. Jurnalul devine, într-un fel, prima cameră „numai a ei“, cea dintâi formă de autonomizare (măcar în spirit) de cotidianul lugubru în care se scufundase, după moartea mamei, viața de familie. Un an mai târziu, constata, cu neascunsă mândrie, că încercarea ei inițială de a reda „viața acută“, „primul an din viața mea în care am trăit cu adevărat“ s-a dovedit un succes. Jurnalul constituia proba că putea supraviețui pe cont propriu și că nu-i rămânea decât să se adâncească și mai mult în existența paralelă construită prin voința de a se pierde printre cuvinte.
Prea tânără încă pentru a fi capabilă să mențină ritmul unei activități constante, Virginia va porni totuși cu mult avânt să-și consemneze viața de zi cu zi. Dar după câteva luni concentrarea i se va dilua. Cu toate acestea, pare conștientă de rolul de „istoric al familiei“, înregistrând evenimente semnificative.
Nu-i scapă nici mișcările de pe marea scenă publică, dar atenția îi e confiscată de întâmplările, mari și mici, ce se derulau sub ochii ei, în imediata apropiere. Astfel, abundă relatările despre pregătirea ieșirii în societate a Vanessei, care împlinise optsprezece ani, dar mai ales despre nunta Stellei. Paradoxul e că, în ciuda aerului dominant funerar al casei, viața cotidiană era plină de dinamism. Deși încremeniseră, înghesuiți unii în alții, în durerea provocată de moartea Juliei Stephen, suflul vital îi menținea într-o perpetuă mișcare. Casa familiei Stephen crea impresia că te aflai în hala unei fabrici sau pe peronul unei gări unde trenurile soseau și plecau necontenit.
Articol publicat şi în România literară.
Recomandări de lectură:
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
