În mintea lui Molly Bloom
După ce ai scris peste o mie o sută de pagini format mare, Ulysses, 732. Romanul romanului, ce ar mai fi de spus oare despre opul lui James Joyce?! Am luat în mâini cu oarecare scepticism O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei. Alte cinci sute de pagini, așadar, în același descurajant format. Asta face cu totul, la un calcul rapid, un comentariu de trei ori mai amplu decât opera comentată, dacă ar fi să ținem seama de numărul de semne. Cum să nu te repeți? Cum să te reinventezi? Și, mai ales, de ce ar trebui să revii?
Mircea Mihăieș face un nou tur de forță, dacă n-ar fi să luăm în considerare decât rezultatul, obstinația și capacitatea de a-și întreține – sieși, dar și nouă – fascinația, fiindcă altfel ar fi de neimaginat să ajungi să ridici acest munte de comentarii. Prin simplă însumare de pagini, ce implică o formidabilă aservire vitală, aservire a propriei vieți de dragul literaturii, după cum observa la un moment dat Daniel Vighi, aceste două volume uriașe formează un monument critic, probabil unic în literatura de la noi și de aiurea, un pariu înfricoșător, care ne‑ar pune pe gînduri, dacă autorul n-ar fi omul măsurat pe care-l știm și mai ales pe care-l citim în chiar aceste două opere ale sale.
Romanul romanului păruse să fie sinteza definitivă și atotcuprinzătoare, ordonată de trei ori cronologic: istoria conceperii lui Ulysses, urmată de repovestirea lui în cheie critică, încheiată cu istoria editării, tustrei pasionante, tustrei distincte, deși așa de intim legate între ele. După ce citești însă O noapte cu Molly Bloom. Romanul unei femei gândit de Mircea Mihăieș, înțelegi că eroina lui Joyce chiar merita această scrutare din toate unghiurile, de departe și de aproape, din spate, cum o face bărbatul ei, Leopold Bloom, din față, cum îi place s-o facă amantul, Hugh Blazes Boylan, de sus, direct în decolteu, ca la teatru, femeia ca fetiță, ca adolescentă, femeia ca femeie, ca făptură exotică, femeia ca mașină de vorbe, ca spectacol, ca dorință, ca obiect de manevră sexuală, ca stăpână a bărbatului, ca slujnică în casă… Molly Bloom este, în interpretarea criticului, o ființă reală, întrupată aievea (așa cum Garabet Ibrăileanu, vorbind despre personajele lui Tolstoi, le găsea „mai vii decît viața”), luîndu-i în serios existența. Și, fără să găsească aici vreo contradicție, criticul o examinează deopotrivă și ca ființă de cuvinte, ca trimitere culturală, ca joc literar, întocmai cum o reprezintă Devis Grebu pe supracopertă.
La propriu și la figurat, Mircea Mihăieș își dezbracă integral personajul, îl întoarce pe toate fețele, iar la final i se insinuează în străfundul minții și prinde să vorbească aidoma lui, după ce i-a descifrat toate secretele.
Femeia, pentru Joyce și pentru Mihăieș, nu e ca toată lumea. E cu totul altfel. (Ce scandal, ce iritantă provocare și ce amuzante contradicții în doar două cuvinte!) Această carte încearcă să înțeleagă felul în care funcționează mintea unei femei, suntem avertizați din chiar primul rând al vastei întreprinderi. Ca feminiști și feministe, ca oameni ai zilelor noastre, aș zice să nu sărim ca arși: e multă ironie, autoironie, adorație și stupoare în proiectul tandemului irlandezo-românesc.
Ce o fi atât de neobișnuit în alcătuirea lui Molly Bloom ca să merite efortul a trei ani suplimentari de meditație, studiu și redactare, după cei patru rezervați pentru ridicarea uriașului volum anterior? Cartea aceasta, dacă n-am priceput încă de la lectura lui Ulysses, demonstrează cu prisosință că totul, dar absolut totul e neobișnuit la Molly Bloom, memorabila creatură ce populează mințile tuturor bărbaților din neo-epopeea irlandeză. În nordicul Dublin, unde a fost transplantată, soția lui Leopold Bloom nu seamănă cu nimeni și cu nimic: arată exotic-oriental, e brunetă, focoasă, planturoasă, emană efluvii de feromoni, vine din Gibraltar, dintr-o enclavă a Imperiului britanic, precum și direct din mit, de vreme ce crescuse pe versantul uneia dintre coloanele lui Hercule, e o combinație explozivă de poțiuni sangvine magice: evreică, marocană, irlandeză (totuși) și gitană, cântă arii din operă ce îndeamnă la reverii erotice, e casnică și divă, supusă și tiranică, are, așa-zicând, un trecut și, de fapt, nici unul cu adevărat împlinit, e, până la fatidica zi a adulterului, soție (destul de) fidelă în act și profund infidelă în gând. Pe scurt, e un monument al Ispitei.
Însă Molly e corporalitate și iluzie. Iluzie, în măsura în care ea bântuie de la un capăt la altul capodopera lui Joyce ca pură fantasmă a minții celorlalte personaje, întrupată din reunirea într-un singur punct focal a proiecțiilor subiective ce-i dau consistență și relief. Din acest punct de vedere, ea nu evoluează direct, prin medierea impersonală a povestirii, ci prin felul cum e văzută și percepută de ansamblul personajelor din jur. Molly are atât consistență obiectuală, fiind obiect al percepției celorlalți, cât și inconsistența visului și gîndului. Obsesiv imaginată, ea se ridică la orizontul lecturii ca ființă colosală, mitologică, încărcată ca o zeitate de afectul colectiv.
Deși Ulysses e romanul bărbaților, precum în epopeea antică, fiindcă ei deambulează prin Dublin din zori și până seara, părând să ocupe cu totul scena, femeia ce emerge din mintea lor reușește totuși să monopolizeze ultimul capitol, transformându-i pe bărbați în obiect de fantasmă și manipulare. Vorbăria descusută din mintea lui Molly operează marea basculare a romanului, răsturnând complet subiectul și obiectul fantasmării. În Penelopa, bărbatul decade din subiect în obiect: de plăcere și evaluare, utilizare, consum și evacuare.
După cum ne putem aștepta, examinarea lui Molly e prilej de erotism intens. Se poate vorbi de pornografie? Fără strop de dubiu. Însă există pornografie și pornografie. Tristă e pornografia fără erotism, de care sunt pline literatura și lumea. Or, aici, ca în puține alte pagini scrise, avem de-a face cu o pornografie eficientă în cel mai înalt grad. Ce înseamnă eficientă? Luați și citiți.
Nemaipreaîntâlnită e hotărârea de a trece dincolo de uzanțele genului critic: lucrurile sunt numite cu numele lor, ce e de văzut se vede și ce e de auzit se aude, așa încât avem acum în română ceea ce traducerea lui Mircea Ivănescu n-a oferit și n-ar fi putut oferi în anii de dinaintea lui 1989, echivalențele necenzurate si autohtone ale originalului englez. Șoc absolut! Cu atât mai mare, cu cât fundalul acestor fragmente inexistente în traducerea românească nu mai e romanul ca atare, unde ele își găsesc locul, ci discursul critic, ceea ce prezenta riscul unui prea mare contrast. Îți trebuie tot talentul de scriitor al lui Mircea Mihăieș ca să nu deranjeze această îndrăzneală.
Ca în Romanul romanului, și aici reușita vine din interpretare. Subtextul operei lui Joyce e incomparabil mai amplu decât textul. A aduce subtextul la suprafață și a-l transforma într-o poveste, într-un roman, acestea sunt cele două dificultăți majore pe care Mircea Mihăieș și le-a pus în față. Voința continuă de clarificare a textului comentat, precum și voința la fel de mare de clarificare a propriului text fac din aceste multe sute de pagini momente de triumf ale criticii românești. Pentru oricine aruncă praf în ochi și complică în loc să simplifice, pentru multiplicatorii de inutilități conceptuale, pentru compilatori, pentru cei ce explică ce nu înțeleg, aceste două volume despre Ulysses sînt dovada vie că se poate și cu totul altfel.
La capătul acestei formidabile aventuri, subzistă întrebarea dacă Joyce are nevoie de un imens aparat ca să fie înțeles. Și, încă mai mult, dacă există un Joyce și în afara acestui fascinant subtext etalat pe mii de pagini explicative și concepute ca romane critice de Mircea Mihăieș.
Răspunsul îl ai dacă participi la o irlandeză Bloomsday, singura zi din lumea asta mare, cu aerul ei de sărbătoare națională a Irlandei, rezervată de ciudatele ființe ale acestei țări spre a cinsti an de an, la 16 iunie, evenimentul major când Molly Bloom își înșală epopeic soțul cu bomba masculină Hugh Boylan. Acesta, și nu altul, e evenimentul crucial al Bloomsday. În miezul verii, așadar, irlandezii extrag fragmente din Ulysses și le joacă la modul teatral, improvizat, în spirit totalmente popular, ca la orice bâlci. Sofisticăria culturală a lui Joyce îți apare deodată drept ce este ea în esență, o expresie a lumii în carnaval, o imensă defulare, inteligentă și ironică, o explozie de bună dispoziție și de eliberatoare demistificare în cea mai bună tradiție medievală și renascentistă.
Este ceea ce se înțelege și din întreprinderea unică a lui Mircea Mihăieș, care nu e nimic altceva decât recuperarea vieții din litera ce tinde să se osifice a fiecărei capodopere.
Articol publicat şi în Observator cultural.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
