Adelin Petrișor: „Într-o zonă de război, poveștile te caută pe tine”

Este unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști de război din România. În ultimii 30 de ani, a fost în multe zone de pe glob considerate fierbinți, în unele dintre ele conflictele devenind un modus vivendi. Printre țările din care a transmis se numără Egipt, Irak, Afganistan, Liban, Siria, Algeria, Singapore, Israel, Tunisia, Turcia, Congo, Coreea de Nord, Israel, Cuba, de la închisoarea Guantanamo. O parte din reportajele pe care le-a făcut în ultimii 16 ani sunt publicate într-un nou volum, În direct din linia întâi (Polirom, 2025). 

L-am invitat pe Adelin Petrișor la un dialog despre acest jurnalism de linia întâi, despre teamă și curaj, despre lecții de viață învățate în zonele în care viața e amenințată la fiecare pas, despre experiența zborului cu avioane militare supersonice, despre operațiunea din Congo și mercenarii duși acolo de Horațiu Potra, despre pandemie, teorii ale conspirației și propagandă și despre modul în care „ne-am trezit astăzi în situația în care rusul ar putea să cucerească țara asta fără să trimită un tanc”.

 

„Am ajuns în presă din întâmplare, am rămas din pasiune”

CV Adelin Petrișor

Adelin PETRIȘOR (n. 1975) este unul dintre cei mai cunoscuți jurnaliști de război din România. Și-a început cariera în 1994, la radio. A lucrat la diferite posturi TV, iar în prezent este corespondent special al televiziunii publice. A transmis din Irak, Afganistan, Liban, Israel, Algeria, Albania, Egipt, Tunisia, Siria și alte zone de conflict. De-a lungul timpului a intervievat personalități precum Yasser Arafat, Ehud Barak, Beniamin Netanyahu, Valentino Rossi, ayatollahul Mohammad Fadlallah, Jaap de Hoop Scheffer. A fost distins cu Marele Premiu APTR în 2003, Premiul pentru cel mai bun reportaj în 2007 și Premiul pentru documentar politic în 2009. În 2012 a participat la International Photography Awards (Los Angeles) cu cinci fotografii realizate în Coreea de Nord, fiind printre finaliștii la Marele Premiu „Discovery of the year” și adjudecându-și premiul la secțiunea „Editorial Non-Pro”. Documentarul Coreea de Nord, nimic de invidiat a rulat la TIFF în 2012. În 2013 a fost ales în selecția oficială la Astra Film Festival Sibiu, unul dintre cele mai importante festivaluri de documentare din Europa de Est. La Editura Polirom a mai publicat Războaiele mele (2010, 2013), Țara cu un singur gras (2013, 2020) și albumul de fotografii Coreea de Nord, un lagăr cât o țară (2012), care a fost publicat și la Seul, în 2016, de Hollym International Corp., în engleză și coreeană.

(Sursă CV: Polirom)

Adelin Petrișor, ai transmis, ca reporter de front, din multe zone ale lumii. De ce ai optat pentru jurnalismul de linia întâi?

Am ajuns din întâmplare și jurnalist, și corespondent de război. Așa m-a dus viața. Am ajuns din întâmplare, am rămas din pasiune. Mulți au plecat din presă și eu am fost tentat de multe ori și eu să plec din presă, dar uite că am rămas. Am avut norocul să prind o perioadă cu multe schimbări, după ’90. În anii 1994-1995, eram student, redacțiile căutau oameni care să dorească să învețe din mers, să vadă ce înseamnă jurnalismul. Noi trebuia să umplem un gol. Veneam după comunism, foarte mulți oameni plecau din presă pentru că preamăriseră Partidul Comunist – din nefericire, mai sunt unii care l-au preamărit și care scriu și astăzi, dându-se mari democrați. Ideea e că am avut norocul să fiu unul dintre cei care au umplut acel gol, deși mă pregăteam să fiu procuror. Am lucrat la un radio în provincie, după care am lucrat la agenția de știri și radio-ul Tele7 ABC, ulterior la Tele7 ABC și așa mai departe. Am ajuns din întâmplare, mi s-a părut foarte interesant și, uite-mă, am 30 de ani de știri de televiziune. Vedem în continuare ce om mai face.

 

„Într-o zonă de război nu experimentezi doar frica”

Ai ajuns din întâmplare în presă, spui. Dar cum ai devenit reporter de front? Că nu ieşeai cu pregătirea aceasta din facultăţile de jurnalism. Şi nici practică nu poţi face pe front.

Astăzi sunt cursuri. La vremea aceea, într-adevăr, nu erau cursuri. În 1996, la 20 de ani, m-am dus în Liban și mi s-a părut foarte interesant ce am văzut acolo, poveștile. Întotdeauna am spus că, într-o zonă de război, poveștile te caută pe tine, nu cauți tu poveștile. Din punctul ăsta de vedere, corespondența de război e o nișă ușoară a jurnalismului, nu trebuie să depui mari eforturi să găsești povești senzaționale. Și așa s-a întâmplat să descopăr atmosfera dintr-o zonă de război, oamenii de acolo. Cum lucrurile astea mi s-au părut extrem de interesante, am continuat.

 

Din aceste multe ieșiri pe care le-ai avut, care te-a impresionat în mod deosebit?

Am văzut foarte multe locuri urâte pe pământ, dar cele mai urâte și cu atmosfera cea mai sinistră cred că ar putea fi Coreea de Nord și Guantanamo, închisoarea infamă americană din Cuba. Coreea de Nord pentru că e o țară în care oamenilor le e frică să facă orice, le e frică să te privească în ochi, știind că ești străin și că trebuie să dea socoteală autorităților. E o țară în care ești obligat să te tunzi într-un anumit fel, să te îmbraci într-un anumit fel, să te miști numai unde partidul îți pune să te miști.

 

Teamă ai simțit undeva?

Da, ai momente și momente, în orice zonă de război. Și sunt momente în care ești mai speriat decât ar fi normal să fii. Dar într-o zonă de război nu trăiești fiecare secundă la intensitate maximă și nu te temi în fiecare secundă pentru viața ta, dar sunt momente tensionate mult mai dese decât sunt într-o zonă liniștită. Totuși, de multe ori cred că te temi mai tare când ajungi acasă și se sedimentează anumite amintiri și îți dai seama că poate a fost cât pe ce.

În 2006, când Israelul se bătea cu Hezbollah-ul, am avut ceva momente de genul ăsta. Îți dai seama că într-o zonă în care cad rachete, bombe, chiar dacă tu ești într-un hotel și bombele cad la 300 de metri mai încolo, teamă există, pentru că te gândești că oricând o bombă poate să cadă și pe hotelul în care ești tu. Am experimentat asta în Bagdad, în 2003. Primele săptămâni de bombardament au fost cumplite. Hotelul în care stăteam, Hotelul Palestina, se mișca permanent ca la cutremur în momentul în care începeau bombardamentele. Americanii bombardau palatul lui Saddam Hussein, ținte din centrul Bagdadului, aflate la câteva sute de metri de noi, dar simțeam suflul exploziilor, auzeam rachetele de croazieră cum se apropie. Cine spune că nu i-a fost frică minte. Însă niciodată într-o zonă de război nu experimentezi doar frica. Te ocupi de povești, vezi oameni în situații disperate, vezi oameni care se bucură pentru o secundă, două, trei, cinci. Pentru că în zone de război găsești inclusiv lucruri dătătoare de speranță, lucruri care te încarcă pozitiv pe tine și te încarcă și pe alții.

„Întotdeauna înveți că se poate și mai rău”

Ieșirile acestea în zone fierbinți ale lumii au fost și lecții de viață pentru tine? Ai învățat ceva de la oamenii care trăiesc acolo?

Întotdeauna înveți că se poate și mai rău. Cred că cea mai bună chestie care mi-a rămas din zonele de război e că m-am obișnuit să văd partea plină a paharului. Și să mă gândesc că întotdeauna se poate mai rău. Nu e bine să iei lucrurile în tragic, ci e bine să tragi aer în piept, să te gândești ce poți face. Cred că de multe ori te ajută foarte mult o atitudine pozitivă.

Întotdeauna m-am bucurat când am venit acasă din deșertul afgan și am văzut verdele de la Otopeni. Chiar dacă lucrurile arată rău de-a lungul DN1, sunt case construite aiurea, sunt gropi în asfalt și așa mai departe, am văzut verdele din zona aia și mi s-a părut că e o zonă extraordinară.

Cred că și pandemia, de exemplu, ne-a învățat să vedem și partea bună a lucrurilor. Ne-am dat seama atunci cât de importante sunt lucrurile pe care noi le considerăm mărunte și ne dăm întotdeauna seama de ele în momentul în care ne lipsesc. La fel, libertatea o apreciezi în momentul în care nu o mai ai.

Deci cred că pe mine zona de război m-a învățat să apreciez, mai mult decât o fac alții, lucrurile astea pe care le considerăm mici, care ne bucură foarte tare.

„Pandemia a fost fost incubatorul pentru ceea ce vedem astăzi”

Ai fost printre primii, dacă nu chiar primul jurnalist, care, la începutul pandemiei de Covid, a filmat în spaţii în care erau pacienţi suspecţi de a fi infectaţi. De asemenea, ai fost, în perioada aceea, singurul jurnalist în focarul Covid de la Suceava, unde se infectaseră peste 400 de cadre medicale. „Pentru mine, pandemia a fost cel mai greu război”, spui. De ce?

Pentru că, în primul rând, era acasă. Și pentru că îi vedeam pe ai mei în situații complicate. Pentru că vedeam pe stradă scene pe care le văzusem doar în filme post-apocaliptice. Pentru că am văzut foarte mulți idioți, în perioada aceea, care negau boala și care, deși habar nu aveau, vorbeau despre virus, despre vaccin. Pandemia a fost o perioadă foarte urâtă pentru societatea noastră și pentru lume în general, pentru că a fost incubatorul pentru ceea ce vedem astăzi: oameni care se pricep la orice, oameni care neagă orice, oameni care îmbrățișează în secunda doi teoriile conspirației, indiferent despre ce sunt ele. O perioadă foarte complicată. Și de asta mi s-a părut o perioadă grea. Era un război care avea loc acasă. Erau ai mei, prieteni, rude, cunoscuți, vecini, toți erau implicați în asta. Clar, e mult mai greu să vezi lucrurile acestea. Și, cum am spus, am văzut foarte mulți idioți care se pricepeau la orice. Eu filmam în ATI, inclusiv tineri care nu avuseseră probleme de sănătate și care mureau pe capete, și mă întâlneam cu tot felul de dubioși care îmi povesteau că boala nu există și că e invenția nu știu cui.

 

„Ne-am trezit astăzi în situația în care rusul ar putea să cucerească țara asta fără să trimită un tanc”

Pandemia a fost și perioada în care pe rețelele de socializare a fost o avalanșă de teorii ale conspirației care, ulterior, au conturat portretul omului radicalizat, cu mintea căruia se joacă realmente propaganda anti-occidentală, pro-rusă. Ca jurnalist, ce te sperie mai mult: acest avânt luat de teoriile conspirației, de propagandă sau faptul că jurnalismul pierde teren în fața părerologiei de pe rețelele de socializare, care face publicul permisiv la conspiraționism, implicit la extremism?

Mă sperie că politicienii români reacționează – cum cred că aș fi dovedit o cercetătoare româncă de la Cambridge – doar la niște minorități zgomotoase și mă sperie că politicienii români nu fac nimic să ajute sistemul de învățământ să fie mai bun, să cultive gândirea critică. Sarmalele reci, cu Țara de vrea prost, au ghicit trendul ăsta cu mulți ani în urmă. Da, politicienii români l-au vrut pe român foarte prost, foarte influențabil, să poată îi poată cumpăra votul cu o pereche de cizme de cauciuc sau cu un litru de ulei sau un kilogram de făină. Politicianul român s-a trezit într-o zi că cineva îi fură prostul pe care el îl pregătea de foarte multă vreme. Nu folosesc cuvântul prost pentru a jigni pe cineva, dar politicianul român asta a vrut. Toate partidele, de stânga, de dreapta, de centru, asta au vrut; niște votanți care să poată fi manipulați. Și într-o zi s-au trezit politicienii români că a apărut cineva mai șmecher și le-a furat proștii. Și atunci și-a dat seama politicianul român că parcă era mai bine să fi cultivat în 36 de ani gândirea critică, să fi întărit învățământul.

Am făcut reforme în toate domeniile. În domeniul militar, în servicii, în justiție, reforme peste reforme, dar nu am reformat sistemul de învățământ. În continuare turnăm tone de informații în copii, dar nu îi învățăm gândirea critică. Atâta timp cât nu vom cultiva gândirea critică, vom avea oameni păcăliți cu trei postări făcute cu AI-ul, cu poze cu copilași care plâng și care au șase degete la o mână și trei picioare. Însă în ultimii 30 de ani politicienii români asta au vrut. Au vrut un om care să-i voteze ușor, un om al cărui vot să-l poată cumpăra cu 3,5 lei. Și ne-am trezit astăzi în situația în care rusul ar putea să cucerească țara asta fără să trimită un tanc. Doar cu manipularea de pe rețelele sociale.

 

„În Congo era o operație de mare calibru”

Ajungem la o problemă pe care ne-a dat majorității dintre noi fiori în noiembrie 2024, cu repercusiunile pe care le cunoaștem, cu o tentativă ulterioară de răsturnare a ordinii constituționale, iar de acolo, ajungem la un personaj care apărea într-unul dintre reportajele tale, cu câteva luni înainte de evenimentele din noiembrie 2024. Ai fost și în Congo (fostul Zanzibar), la trupele de mercenari coordonate de Horațiu Potra. Este foarte interesant acel reportaj al tău, mai ales privindu-l prin lentila a aceea ce urma peste doar câteva luni. De ce ai ales zona aceea, subiectul respectiv?

Habar nu aveam de ceea ce urma să vină. Noi ne-am dus acolo cu câteva luni înainte, doar pentru că era foarte interesantă știrea, că niște sute de români – știam noi – luptă într-un război despre care nimeni habar n-avea în Europa și muriseră vreo patru deja în două atacuri ale rebelilor, aveau vreo cinci răniți grav. O știre de mare interes. Ca jurnalist, nu auzisem până atunci de o țară pe pământul ăsta unde să fie sute de mercenari români, de foști militari români, care să ajute guvernul în lupta cu niște rebeli. Și atunci, clar, era o știre foarte importantă.

Ne-am chinuit foarte mult să ajungem acolo și inițial Horațiu Potra ne-a refuzat. I-am găsit numărul de telefon pe internet, la Asociația Foștilor Luptători Români din Legiunea Străină. Omul m-a refuzat de câteva ori. La un moment dat, după al doilea atac în care muriseră niște români, mi-a acordat un interviu prin telefon. Ulterior, prin august-septembrie 2024, a fost de acord să mergem acolo. Ne-a lăsat să ne facem treaba, că asta a fost și înțelegerea: să ne arate ce se întâmplă, să vorbim cu oamenii.

A fost un subiect foarte interesant. Ulterior am descoperit că din cei care erau cu Potra au fost cazuri de oameni care erau activi în MApN sau în MAI, și își luaseră concedii de paternitate și ajunseseră în Congo. Toată lumea i-a blamat pe oamenii ăștia, însă să nu-mi spună nimeni că sistemul nu știa de chestia asta. Comandanții oamenilor ălora nu știau unde sunt, când ei puneau poze pe Instagram?… Eu nu cred că vina e doar a oamenilor care au fost acolo, ci a șefilor care știau și au tolerat. Eu cred că erau sute de oameni din sistem care știau despre chestia asta. Și cu toate astea n-a făcut nimeni nimic până când presa n-a descoperit cazurile astea.

 

În Congo, în situația acestor militari activi români, mai erau și militari din alte țări?

Nu, Potra a și spus că avea o mie de oameni în total. Acolo erau doar români și moldoveni din Republica Moldova, deci doar vorbitori de limba română.

 

A fost acolo ceva care te-a frapat?

M-a frapat scara mare la care se întâmplau lucrurile. România când avea trupe în Afganistan, tot cam atâtea avea. Să duci o mie de oameni într-o țară din Africa, să-i plătești – gândește-te că salariile erau în jur de 5.000-6.000 de dolari pe lună, dar erau și oameni care câștigau 10.000 -12.000, dacă erau comandanți sau oameni cu răspundere –, să-i hrănești – oamenii mâncau acolo, locuiau în niște hoteluri pe care Potra le luase cu chirie de la autoritățile locale – era o operație de mare calibru. Nu m-am așteptat să văd așa ceva.

 

Un alt aspect care bulversează îl reprezintă sumele care erau aruncate în joc.

Mercenariatul se plătește întotdeauna bine. Cu siguranță, Horațiu Potra – care nu era singur, mai avea parteneri francezi – primeau foarte mulți bani de la Guvernul congolez, dacă își permiteau să plătească sumele pe care le plăteau. Oricum, în industria mercenariatului, sumele sunt foarte mari. Vorbim de Congo, o țară săracă, dar o țară plină de resurse. Dacă ne gândim la zăcăminte, e una dintre cele mai bogate țări din lume. Populația, însă, da, trăiește de pe zi pe alta. E o sărăcie cruntă acolo. Dar în joc, întotdeauna, în astfel de afaceri, sunt bani foarte mulți.

 

Tentativa aceea de a te plăti, cu 10.000 de euro, bani la pungă, spune ceva despre modul de acțiune al lui Horațiu Potra, al lor, nu doar în raport cu tine?

Eu cred că așa se lucrează în Africa, în primul rând. Omul a încercat de două ori să-mi dea bani. De fiecare dată i-am spus că nu trebuie să îmi dea bani, pentru că eu sunt plătit de TVR și am venit acolo să-mi fac treaba. El mi-a spus că face asta pentru că și noi ne punem în pericol. Dar noi ne punem în pericol pentru că asta ne este meseria, nu trebuie să fim plătiți de alții. Dar, întotdeauna, zona asta de mercenariat a fost într-o zonă gri, și nu doar în operația din Congo.

„Sunt autorități plătite pentru a avea beculețul aprins când trebuie să se le aprindă”

După ce, în noiembrie 2025, a izbucnit scandalul cu tentativa de lovitură de stat în favoarea fostului candidat pro-rus la Președinție, Călin Georgescu, pentru care este arestat și Horațiu Potra, ție ți s-au relevat altfel aceste evenimente punându-le în tabloul în care se regăseau misiunile, modul lor de acțiune din Congo?

Nu au legătură lucrurile. Eu am fost uimit să descopăr dezvoltarea asta a poveștii. Omul ce făcea acolo, din punct de vedere moral, poate că nu e corect, dar legal – iarăși, nu știu cum se plăteau taxe în România și asta verifică Parchetul în ziua de azi –, mercenariatul există de când lumea. Sunt companii foarte mari din Canada, din America implicate în industria asta. Sunt state care folosesc mercenari. Am vorbit cu un profesor britanic care studiază asta, chiar am făcut un material despre românii din Congo. Nu m-aș fi gândit nici o secundă la ce s-a întâmplat după. Oricum, e interesant să vedem cum se va termina în justiție asta, pentru că am văzut probe anulate, pentru că la noi în justiție lucrurile trenează ani de zile. E de văzut. DlEu am fost acolo punctual pe altă poveste. Lucrurile s-au dezvoltat altfel ulterior.

Nu știam mare lucru despre Călin Georgescu. Auzisem de el, văzusem în presă, dar habar n-aveam cine e, cu ce se ocupă. Am văzut în schimb și eu – că am cont pe TikTok, am conturi de social media – că era foarte, foarte prezent. Dacă postai ceva care avea legătură cu NATO, aveam automat mesaje cu „votez Călin Georgescu”. Erau sute de comentarii. Nu i s-a prins nimănui niciun beculeț. Și sunt autorități plătite pentru a avea beculețul aprins când trebuie să li se aprindă. Și după aia reacția autorităților a fost lamentabilă. Președintele de atunci a făcut un CSAT la nu știu câte zile. Un comunicat a ieșit tot așa după două-trei zile. Încă lumea așteaptă dovezile declasificate. Nicușor Dan a promis chestia asta. Aș vrea să văd, ca jurnalist, cum se tranșează lucrurile astea, pentru că să fie acuzat de ceva e una, iar să se dovedească acuzații e cu totul altceva.

 

„Uneori, decât să mori, e mai bine să ai o cicatrice”

Îți pusesem întrebarea asta raportându-mă, gândindu-mă la ceea ce s-a vehiculat în spațiul public, ca ipoteză, referitor la susținerea pe care Călin Georgescu ar fi avut-o într-o eventuală lovitură de stat din partea unor oameni din structurile de apărare de securitate, de apărare ale țării, dintre care unii fuseseră în Congo.

Asta spuneam, sunt foarte multe discuții. Ca ziarist sunt obișnuit să nu discut discuții. Ideea e să vedem probe. Pentru orice democrație, anularea unor alegeri reprezintă un lucru foarte grav. Într-adevăr, uneori, decât să mori, e mai bine să ai o cicatrice. Dar lucrurile astea trebuie explicate. Tocmai pentru sănătatea democrației noastre. Nu putem să încheiem capitolul așa. Ce se discută în spațiul public sunt tot felul de speculații. Ideea e că pentru a avea niște chestii clare, trebuie să avem dovedite în instanță lucrurile astea. Deocamdată președintele, care tot promisese că ne arată și ne desecretizează, nu ne-a arătat nimic. Noi suntem ziariști, nu suntem influenceri care stăm de vorbă cu fanii. Vom vedea lucrurile, dacă sunt albe sau negre, în condițiile în care vom vedea niște decizii judecătorești. Justiția nu se face cu discuții din spațiu public. Acuzațiile sunt una, dovezile sunt alta.

„Orice zbor cu un supersonic e senzațional”

Ai zburat cu tot fel de elicoptere şi avioane militare ale Armatei române, ale NATO, ai filmat în zbor, ai făcut paraşutism. Şi te citez: „Mi-a plăcut foarte mult senzaţia pe care o ai când stai în fund, în uşa deschisă, iar picioarele îți atârnă în gol, la peste 3000 de metri, şi auzi şi simţi curentul puternic. Mi-au plăcut la fel de mult rostogolirea, coborârea cu peste 200 de kilometri la oră, smucitura din momentul în care iese cupola şi liniştea care se aşterne după ce paraşuta este deschisă”. Pari să ai curaj în cantități insondabile…

Nu e vorba de asta. Curajul înseamnă lipsa fricii, dar nu cred că e vorba de curaj, ci pur și simplu îmi place să zbor, să sar cu parașuta, iar lucrurile astea m-au ajutat în momentul în care am vrut să spun poveștile din aer ale oamenilor care fac asta. Cred că ar fi fost foarte complicat să fi făcut reportajele astea și să îmi fi fost frică, să nu îmi placă ori, de pildă, să am probleme cu urechea internă – pentru că sunt chestii fiziologice care te pot împiedica să zbori.

 

E nevoie de antrenament, de condiţie fizică, de verificări ale stării de sănătate înaintea unor astfel de experiențe?

Da, absolut. Nu zbori cu supersonicele fără să treci prin niște teste prin care trec piloții de supersonice. Te duci la barocameră, te duci la giroscaun. Sunt oameni care nu pot să treacă probele alea pentru că au probleme cu urechea internă, amețesc, vomită. Nu oricine are voie să zboare cu supersonice. Trebuie să-ți placă, e condiția sine qua non, să-ți placă și să te simți bine, să poți să duci medical lucrurile astea. Știu cazul unui jurnalist român care tot insista să zboare și pe urmă era frică de suprasarcină. Dacă vrei să zbori liniștit, te duci cu Tarom-ul, decolezi, zbori frumos. Dacă vrei să le arăți oamenilor ce trăiesc piloții militari, trebuie să  zbori cu piloții militari, să te duci în 7, 8, 9, 10 suprasarcini. Așa poți să le explici oamenilor mai bine, mai ales că în ziua de astăzi sunt tot felul de camere care te ajută să surprinzi imagini interesante. Când am început noi să facem asta, eu, Dan Gecui și colegii cu care filmam, nu erau camere GoPro, nu erau camere Insta360, ci improvizam. Eu filmam singur într-un Mig 21 cu o cameră foarte mare, pe care o țineam în mână. Sunetul îl luam prin masca de oxigen, prin sistemul avionului și trebuia să copiem jos de pe o casetă a avionului, să luăm sunet de pe boxe, apoi să suprapunem vocea de acolo cu imaginile pe care le luam. Deci a trebuit să și inovăm puțin ca să putem filma, să le putem arăta oamenilor ce înseamnă să zbori cu supersonicul, acum 20 de ani. Acum e mult mai simplu. Acum ai camere performante, ai camere foarte mici, ai camere 360 de grade, însă atunci a fost chestie de pionierat din punctul ăsta de vedere.

Care este episodul cel mai memorabil trăit la înălțime?

Toate au fost frumoase și orice zbor cu un supersonic – și am avut ocazia să zbor cu Grippen, cu Taiphun, cu Eurofighter Taiphun, cu F-16, cu MiG-21 – e senzațional. Foarte, foarte interesantă a fost alimentarea în aer. Am avut o misiune de trei-patru ore cu un F-16 românesc. Eram în formație mai multe avioane și după după vreo oră jumătate de zbor a trebuit să realimentăm în aer. Și realimentarea în aer este senzațională. Imaginează-ți că ești la câțiva metri sub un avion-cisternă și, printr-o țeavă îngustă, primești combustibil și totul se întâmplă la o viteză de câteva sute de kilometri pe oră, la o altitudine de 5000-6000 de metri. E cam ca și când ai merge pe austostradă cu 120 km / h, deschizi geamul din stânga și îi dai altuia, care merge cu aceeași viteză, în paralel cu tine, un pachet de țigări. Orice experiență cu un supersonic militar este memorabilă.

 

Ai fost pe un portavion american, nu?

Am fost pe portavionul american „Ronald Reagan”, aflat în Marea Arabiei, când americanii sprijineau de acolo operațiunile din Afganistan. Eram pe atunci la Realitatea. Imaginează-ți că e vorba despre un vas de 330 de metri lungime și înalt cam cât e clădirea Empire State Building, în Manhattan. Pe vasul acela lucrează cam 5000 de oameni, mulți nu se văd între ei în timpul celor cel puțin șase luni de contract, sunt punți diferite. Ca să poți să te orientezi pe nava aceea, din loc în loc sunt amplasate hărți. Inclusiv marinarii care fac parte din echipaj au nevoie de o astfel de orientare. Pe un vas din acela se fac zilnic în jur de 15.000 – 20.000 de porții de mâncare. E o experiență extraordinară să filmezi acolo.

Foarte interesantă este senzația pe care le oferă decolarea și aterizarea unui portavion. În momentul în care decolezi de pe un portavion, ajungi de la 0 la 250 de kilometri / h în 2,5 secunde. Mai interesant de atât ar lansarea în spațiu.

 

E un loc unde, deși ţi-ai fi dorit, nu ai ajuns încă?

Sunt multe. Iranul este unul dintre ele. Aș fi vrut să fiu în zilele acestea acolo. Întotdeauna în spatele unui proiect reușit sunt 10 – 15 proiecte care au eșuat. Dacă aș scrie cărți despre proiectele care nu mi-au reușit, ar fi cât Encyclopedia Britannica. Ca să tragi un bilet câștigător, trebuie să tragi înainte zece mii de bilete necâștigătoare.