Dora

Dacă n-ar fi existat Lytton Strachey, probabil că Dora Carrington n-ar fi jucat niciun rol în viața Virginiei Woolf. Strachey a exercitat, așa cum se întâmplă adeseori cu bărbații homosexuali, o fascinație irezistibilă în ochii multor femei. E faimos episodul în care, din pur spirit de competiție cu Leonard Woolf, Lytton a cerut-o în căsătorie pe Virginia. Cu Dora, el a trăit ca soț și soție – oricât de ieșite din comun vor fi fost detaliile acelui mariaj. Cele două adoratoare ale lui Lytton s-au apropiat una de alta pe baza celor mai neobișnuite motive care pot contribui la afecțiunea dintre două persoane: „neîncredere din partea Virginiei și indignare din partea lui Carrington“ (Curtis, 2003, p. 122).

 

Ținea de firea Virginiei Woolf să treacă printr-un filtru tot ceea ce i se înfățișa privirii. Cu toate acestea, a găsit puține lucruri de reproșat femeii cu nouă ani mai tânără decât ea. Excepțională pictoriță și decoratoare, deși de extracție modestă, purta o titulatură nobiliară, Dora de Houghton Carrington. Departe de a se mândri cu numele ce rezona aristocratic, a făcut tot ce i-a stat în putință să-l anoni mizeze. Din momentul în care a început să fie cunoscută în cercurile artistice din Londra, nimeni nu i-a mai spus vreodată altfel decât Carrington.

Nesigură pe sexualitatea ei, a avut relații atât cu femei, cât și cu bărbați. S-a scris mult despre episodul amoros cu americanca Henrietta Bingham. Putred de bogată (tatăl ei se recăsătorise cu cea mai avută femeie din America), Henrietta a dus o viață extravagantă chiar pentru înalta societate americană și engleză, unde excentricitățile erau nu doar permise, ci și încurajate. Ajunsă studentă la Smith College, s-a îndrăgostit de profesoara ei de compoziție, Mina Kirstein. Scandalurile și lipsa de apetit pentru învățătură au determinat-o să evadeze împreună cu amanta în Anglia, sub pretextul continuării studiilor. Acolo a descoperit mișcările artistice, inclusiv pe membrii Grupului Bloomsbury. Prin Lytton Strachey, Carrington era deja o apropiată a acestora, așa încât n-a fost greu să intre în legătură cu excentrica muziciană americană, care cânta la saxofon și interpreta muzică auzită în mediile negrilor.

Scurtă și intensă, povestea de dragoste a lui Carrington cu Henrietta Bingham a inclus și un „menage a trois“, la care a participat și soțul americancei. Senzațiile trăite de englezoaică au fost atât de puternice, încât, după cum îi scria unui prieten, ar fi vrut să le repete la nesfârșit. Cert este că întâlnirea cu Henrietta a lecuit-o pentru totdeauna de „les jeunes garçons“, preferând compania bărbaților mai în vârstă. Căsătoria cu Ralph Partridge (prietenul lui Lytton Strachey, care era îndrăgostit de el) a început sub bune auspicii. Ralph fusese apropiat în perioada studiilor la Oxford de fratele mai tânăr al lui Carrington, Noel, și s-a îndrăgostit instantaneu de fata cu înfățișare de paj. Aceasta, la rândul ei, era îndrăgostită de Lytton Strachey, împreună cu care locuia. Aproape trei ani mai târziu, a acceptat, totuși, să se mărite cu Partridge. Tensiunea sexuală dintre ei era indescriptibilă: în timp ce Carrington îl dorea nebunește pe Lytton, acesta își pierduse mințile după Partridge. Ca și cum aceste complicații n-ar fi fost suficiente, Carrington a început o relație amoroasă cu Gerald Brenan, cel mai bun prieten al soțului ei.

De origine anglo-irlandeză, Brenan provenea dintr-o familie bogată. A fost un bun cunoscător al culturii și literaturii hispanice, despre care a scris cărți ce pot fi citite cu folos și astăzi. Dintre ele, relatarea privind Războiul Civil este plină de amănunte revelatorii (The Spanish Labyrinth), iar South of Granada: Seven Years in an Andalusian Village e o descriere plină de culoare a vieții într-o comunitate aproape închisă. Ducând o existență de-o extremă modestie, Brenan i-a găzduit cu generozitate pe unii din prietenii lui din Grupul Bloomsbury. Rând pe rând, l-au vizitat Lytton Strachey, Ralph și Dora Carrington, care n-au apreciat deloc sărăcia în care trăia prietenul lor. În schimb, Leonard și Virginia Woolf s-au bucurat de frumusețea naturii și de avantajele intelectuale de a fi alături de un prieten, fără să dea mare importanță austerității monahale a refugiului ales de prietenul lor.

Ralph Partridge știa totul despre legătura dintre Carrington și Strachey, care locuiau la Tidmarsh, trăind o poveste de iubire cel puțin ieșită din comun. Carrington manifesta o dependență emoțională totală față de Strachey, amplificată și de faptul că excludea dimensiunea fizică a iubirii. Când a apărut la Tidmarsh, Partridge era un tânăr de douăzeci și cinci de ani, chipeș, plin de viață. Impresia a fost profundă, angrenându-i pe toți cei prezenți într-un vârtej erotic soldat, ulterior, cu un mariaj și cu o durabilă legătură amoroasă între Strachey și Partridge. Chiar dacă a doua soție a lui Partridge, Frances, susține în cartea ei de memorii că Ralph era un „heterosexual convins“, alte mărturii demonstrează contrariul. În orice caz, faptul că noii căsătoriți au continuat să locuiască împreună cu cel care era iubitul oficial al lui Carrington arată împrejurările cu totul bizare în care se trăia în vesela Anglie de după Primul Război Mondial.

Portretul pe care i-l face Frances Partridge celei căreia i-a succedat ca soție a lui Ralph e, tocmai din aceste motive, cât se poate de credibil: „Imaginea lui Carrington ca o femme fatale nemaipomenit de promiscuă e, după părerea mea, cât se poate de incorectă. Iubirea ei față de Lytton a reprezentat punctul central al vieții ei de adultă, dar nu era deloc indiferentă la farmecul bărbaților tineri sau chiar al femeilor tinere. Era plină de viață și îi plăcea să se distreze, dar nimic nu putea interveni în relația ei supremă cu Lytton. Astfel că, deși a răspuns adorației lui Ralph, a făcut tot ce i-a stat în putință să îl facă să se răzgândească să se însoare cu ea. Atunci când, în cele din urmă, și-a dat consimțământul, a fost pentru că, pe de o parte, el era atât de nefericit, și pe de alta, pentru că a văzut că marea prietenie dintre Ralph și Lytton ar putea să-i consolideze propria ei poziție“ (Partridge, 1981, p. 94).

E greu de admis, totuși, că împrejurările au fost chiar cele înfățișate de Frances Partridge. Și asta, deoarece gândirea lui Carrington nu urma logica oamenilor obișnuiți. Mintea ei semăna cu un teren de biliard, unde cele mai meșteșugite lovituri provocau rezultate menite să uluiască. Și totuși, într-o tulburătoare scrisoare pe care i-o adresează celui pe care-l diviniza, Carrington pare să confere credibilitate ipotezei atât de fantaste: accepta să se mărite cu un bărbat pentru a-și întări iubirea pentru altul. Afecțiunea ei aproape maladivă pentru Lytton Strachey era atât de profundă și de disperată, încât ar fi făcut orice ca să nu-l piardă, inclusiv să se mărite cu alt bărbat.

De altfel, ei alcătuiau deja un triunghi cu totul ieșit din comun. Au ajuns chiar să petreacă o noapte toți trei în același pat. Alteori, Ralph și Carrington făceau dragoste știind la perfecție că alături se află și al treilea membru al cercului amoros. Grupul forma un dispozitiv dominat de o acută fugă de și după partener: Ralph era nebunește îndrăgostit de Carrington, aceasta își dăruise totul mintea, voința și viața – mai puțin corpul – lui Lytton, iar Lytton își consuma pasiunea față de Ralph în amare reflecții despre dorință și iubire neîmpărtășită.

Soții Woolf urmăreau de la distanță dinamica acestei relații nebunești. Încă de la început, desele depresii ale lui Ralph provocate de indecizia lui Carrington de a se căsători i-a transformat pe cei doi în judecători nemiloși. Pentru ei, lucrurile erau simple, iar sfatul dat cât se poate de radical: ori se însoară cu ea, ori o lasă în plata Domului pentru vecie. Leonard și Virginia nu știau că mult-adorata pictoriță luase deja o hotărâre. Primul căruia i-o comunică e Lytton Strachey, într-o scrisoare incredibil de frumoasă, de pasională și de intensă, din 14 mai 1921. Ea dezvăluie întreaga tensiune, complexitate și suferință a relațiilor care i-au menținut pe cei trei prizonieri într-o plasă țesută de păianjeni veninoși:

„El [Ralph] a venit ieri la Reading și ne-am întâlnit la ceainărie. Arăta îngrozitor de bolnav și gura îi tremura. Decisesem cu ceva vreme în urmă că dacă va ajunge la punctul suprem, o să cedez. Doar că, așa cum sunt, am preferat să amân fără termen și chiar să ezit, dacă era posibil. Știm că nu pot spera nimic din partea ta — și asta încă de la început. Apoi Alix [sora lui Lytton, n.a.) mi-a spus primăvara trecută ceea ce i-ai spus tu lui James. Și anume, că erai destul de îngrozit că am devenit dependentă de tine, că eram nedezlipită și alte lucruri. Nu ți-am spus pentru că, la urma urmelor, nu avem nevoie de scene. Dar să știi că Ralph a repetat cuvânt de cuvânt vorbele pe care mi le-ai spus cândva în pat, în noaptea aceea în care am fost toți trei împreună. […] Mi le-a spus, desigur, pentru că era gelos și voia să mă rănească. Dar asta a înrăutățit lucrurile, pentru că după aceea era terorizat că o să te enervez și o să te duc la revoltă. N-am mai venit niciodată în dormitorul tău. De ce risc toate astea acum? Doar ca să-ți spun că am știut în toți acești ani că viața mea cu tine avea anumite limite. Și că nu puteam spera că o să dureze pentru totdeauna. La urma urmelor, Lytton, tu ești singura persoană pentru care am făcut vreodată o pasiune cotropitoare. Nu voi mai avea niciodată alta.“ (Carrington, 1970, p. 176).

 

Articol publicat şi în România literară.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

3 Comentarii

  1. 21 septembrie 2024

    […] Dora  […]

  2. 5 octombrie 2024

    […] Dora  […]

  3. 13 octombrie 2024

    […] Dora  […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.