Emil Hurezeanu: „Dacă n-am fi fost membri în UE și NATO, eram un atom în stare liberă”

La peste 36 de ani de la căderea comunismului, ne aflăm în situația unei reveniri agresive a unor idei asociate național-comunismului, integrate în suveranism, un curent promovat de partide relativ noi pe scena politică, dar care își au filonul ideologic acolo: AUR, SOS, POT. În paralel, asistăm la o ascensiune a extremismului cu accente de factură legionară, la un vot masiv dat unui om care face apologia legionarismului și a național-comunismului, dar și jocurile Rusiei – dușmanul de zeci de ani al României. Cum am ajuns aici? Aceasta este întrebarea care deschide dialogul cu Emil Hurezeanu, binecunoscut și apreciat jurnalist, voce marcantă a Radio Europa Liberă în anii ’80, analist politic, eseist și diplomat român.

Emil Hurezeanu vorbește în interviu despre național-comunismul dinainte de 1989, pe care îl numește o formă pervertită a național-patriotismului, despre metamorfozarea lui post-decembristă și modul în care acesta influențează, la peste 36 de ani de la prăbușirea comunismului, politica și societatea din România, despre efectele derutei în care s-a aflat România după 1989, în contextul în care fostele state comuniste treceau printr-o emancipare național-democrată, despre suveraniști și precursorii lor ideologici din anii ’90. Vorbește și despre plecarea sa din țară, în 1982, despre cum a devenit o voce marcantă a Radio Europa Liberă și despre repercusiunile pe care le-a avut această decizie asupra sa și familiei sale. Vorbește, de asemenea, despre finalul „păcii mondiale”: „Distrugerea – totală, parțială, fragmentară și accelerată – este asigurată. Începe cu fiecare din noi în parte.”

Interviul este transcrierea – editată – a unui dialog pe care l-am avut în cadrul podcastului „Dialoguri la Puterea a Cincea”, zilele trecute.

 

„Național-comunismul, era o formă de excepție perversă, pervertită a național-patriotismului”

CV Emil Hurezeanu

Este născut în 26 august 1955, la Sibiu

Educație. Este absolvent al Facultății de Drept din cadrul Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj Napoca (1979), bursier Herder la Universitatea din Viena, Facultatea de Relații Internaționale (1982-1983), absolvent al Special Programm pentru Relații Internaționale, Universitatea Charlottesville, Virginia, SUA (1985), master în Relații Internaționale şi Strategii, Boston University, SUA (1991).

Experiență profesională. 1976-1980: redactor şi secretar general de redacție al revistei studențești de cultură Echinox, Cluj- Napoca; 1980-1981: consilier juridic, UJCAP, Alba-Iulia; 1981-1982: avocat, Baroul Mediaș; 1983-1991: redactor, apoi redactor-șef, Radio Europa Liberă, secția română, München; 1991-1994: director adjunct, apoi director al secției române a Radio Europa Liberă, München; 1995-2002: director al secției române a Radio Deutsche Welle, Köln; 1995-2003: corespondent Radio Europa Liberă, Bucureşti; 2002-2011; corespondent Radio Deutsche Welle, Bucureşti; 2002-2003: manager de proiect, Gruner & Jahr – Evenimentul Zilei; 2003 (martie-septembrie): consilier de politică externă şi comunicare al prim-ministrului României; 2002-2003: profesor invitat pentru Relații Internaționale, Facultatea de Studii Europene, Universitatea „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca; 2005-2009: moderator de emisiuni de politică externă, Realitatea TV; 2006-2008: director editorial al cotidianului România Liberă; 2007-2008: profesor invitat la Facultatea de Relații Internaționale, Universitatea „Al. I. Cuza”, Iași; 2008-2009: membru al board-ului editorial la Cotidianul; 2009-2010: președintele board-ului editorial al Grupului media Realitatea-Cațavencu; 2010-2015; profesor invitat, Colegiul Național de Apărare, Afaceri Europene şi Relații Internaționale, Bucureşti; 2011-2013: moderator al emisiunii de politică externă „Compas“, Money Channel TV; 2015-2021: ambasador al României în Germania; 2021-2024: ambasador al României în Austria.

Publicații. Este autorul mai multor volume: Lecția de anatomie (Dacia, 1979), volum care a primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România; Șapte poeți din Sibiu, antologie lirică, română – engleză (1992); Primele, ultimele (Albatros, 1993); Între câine și lup (Apostrof, 1996); Cutia neagră: 1001 minute la microfonul Europei Libere, interviuri (Albatros, 1998), volum care a obținut Premiul pentru publicistică al Uniunii Scriitorilor din România; Pe trecerea timpului. Jurnal politic românesc 1996-2015 (Curtea Veche, 2015); Opere lirice complete (Paralela 45, 2016); Opera poetică, ediție bilingvă română și germană, (Pop, Ludwigsburg, 2020)

Decorații. 1998: Cetățean de onoare al municipiului Sibiu; 2000: Ordinul Național „Pentru Merit“ în rang de comandor; 2013: Crucea „Andrei Șaguna”, Mitropolia Ardealului; 2014: Ambasador de onoare al Sibiului; 2015: Ordinul „Crucea României“ în rang de cavaler, înmânat de Regele Mihai I; 2015: Ordinul „Credință şi Virtute“ în rang de Mare Ofițer, Marea Lojă a României; 2015: Doctor Honoris Causa, Universitatea de Vest Timișoara; 2016: Doctor Honoris Causa, Universitatea Andrei Șaguna, Constanța; 2017: Doctor Honoris Causa al Universității „Lucian Blaga”, Sibiu; 2018: Doctor Honoris Causa al Academiei Forțelor Terestre „Nicolae Bălcescu“, Sibiu; 2019 Diploma de Excelență a Festivalului sud-est european al filmului pentru promovarea relațiilor culturale româno-germane, Berlin, Germania; 2019: Premiul Național „Negruzzi“, Iași; 2019: Insigna onorifică de aur a Asociației Sașilor Transilvăneni pentru promovarea relațiilor româno-germane şi a celor cu minoritatea germană din România, Germania; 2021: Marea Cruce a Ordinului de Merit al Republicii Federale Germania.

(Sursă CV: MAE)

Domnule Emil Hurezeanu, când ați plecat din țară, la începutul anilor ‘80, în timpul dictaturii comuniste, eram în plin național-comunism. Iată-ne, la peste trei decenii de la căderea comunismului, în situația unei reveniri agresive a național-comunismului mascat sub numele de suveranism, un curent promovat de partide relativ noi pe scena politică, AUR, SOS, POT, dar care își au filonul ideologic acolo. În paralel, asistăm la o ascensiune a extremismului cu accente de factură legionară, la un vot masiv dat unui om care face apologia legionarismului și a național-comunismului, dar și jocul Rusiei – dușmanul nostru de zeci de ani. Să fie această situație și un efect al faptului că nu ne-am despărțit definitiv de trecutul comunist, că democrația în România s-a născut moșită de Securitate, că o parte a societății românești, a structurilor de conducere din instituții a rămas infiltrată de Securitate sau o alta, de oameni despre care s-a spus, în documente oficiale, că au fost agenți GRU și KGB?

Analiza dumneavoastră este pertinentă, licită, este oarecum paușală, holistică și aș spune că are o premiză de absolutizare. Pentru că sunt mai multe linii de evoluții, cu secvențe diferite. Liniile de evoluții între ele sunt diferite. Chiar dacă, parțial, anumite rezultate de astăzi ale acestor linii de evoluții pot să fie similare cu anumite secvențe din vremea național-comunismului românesc, asta nu înseamnă că asistăm la o reproducere, fie și parțială, a național-comunismului românesc.

Lumea comunistă era o lume globalizată, deci globalizarea era și o funcție a comunismului. Revoluțiile comuniste, așa cum voia Marx, nu au succes în cele mai avansate țări capitaliste. La sfârșitul primului război mondial, știm în ce condiții, bolșevicii, care sunt niște extremiști teroriști, vin la putere în cea mai înapoiată țară a Europei, care are cele mai mari probleme de dezvoltare, dar o țară bogată și o putere imperială redutabilă, înainte de primul război mondial. Bolșevicii și comuniștii sunt adepții unei globalizări. După al doilea război mondial, globalizează în sens sovietic, incluzând în colonia penitenciară sovietică, la propriu, granițe închise, cortina de fier între Est și Vest, armata sovietică de ocupația aflată multă vreme pe teritoriile unor state.

Dar înainte de asta, trupele sovietice erau într-o ofensivă antinazistă. Dincolo de caracterul de țară ocupantă, URSS a avut, mai ales pentru stânga occidentală, și pentru puținii comuniști din țările estice – mai mulți în Polonia, în Cehoslovacia și în Ungaria decât în România – și o trăsătură de armată eliberatoare, mai ales că noi am fost împreună cu germanii până la momentul Stalingrad. Occidentul nu credea că rușii vor ocupa militar teritorii întregi, ca să le ocupe apoi și politic pentru multă vreme.

Pactele între Statele Unite și Occident, dar mai ales între America și Uniunea Sovietică au dus încet și sigur la prevenirea unui război cataclismic, pentru că ambele țări au avut arme atomice. Pactele astea au dus la o înghețare a situației, erau două blocuri globale, despărțite de cortina de fier, blocul american, al democrațiilor liberale, capitalist, și blocul sovietic, al dictaturilor proletare, comuniste, în est.

Deci lumea comunistă era o lume globală, Pactul de la Varșovia, Pactul militar de alianță și de apărare, în caz de război, Pactul economic CAER (Consiliul Economic de Ajutor Reciproc) care gestiona colaborarea comercială-economică doar între aceste țări. Țări care, prin vocea Moscovei, sunt obligate să refuze Planul Marshall din 1946-1947, pe care Bucureștiul, într-o primă fază, îl acceptase. Plan Marshall care, a aplicat Vestului, a dus la depășirea rapidă a urmărilor războiului, cu succesul cunoscut în deceniile care au urmat.

Ceaușescu era o voce a național-comunismului, a specificității românești, însă complet pervertită de la început. Specificul național-comunist era propagandistic. În România, clasa muncitoare, proletariatul, controlul dosarelor, controlul social, poliția politică aveau aceeași pondere ca în țările care urmau literal linia Moscovei. Dar aici se foloseau sentimentele naționale, cu o deschidere propagandistică ce aducea aminte de episodul legionar. Se folosea un fel de mândrie națională care fusese complet lichidată la sfârșitul anilor ’40, în anii ’50, când elitele au putrezit în închisori, au fost lichidate. De abia în 1964 a venit amnistia, Ceaușescu ajungând la putere un an mai târziu. Această voce a național-comunismului avea și o oarecare popularitate. Mai ales că se baza și pe un element foarte concret, pe dimensiunea  deschiderii relative, pro-occidentale, mai ales de natură economică. Ceaușescu ia credite și dezvoltă o economie relativ modernă, cu tehnologie occidentală, cumpărată din țări de unde primește și creditele. Asta creează un fel de falsă realitate. Ceaușescu însuși, cu acești adepți ai național-comunismului care l-au înconjurat, puteau să aibă cele mai bune intenții naționale. Nu s-au putut desprinde însă de cratima care i-a legat indisolubil de comunism. Era un național-comunism în care accentul era pe comunism. Și ei erau lideri comuniști, ei nu erau aleși, ei nu erau rezultatul unei selecții meritocratice, așa cum se întâmplă în țările cu naționalitate și suveranitate realmente libere, cum erau țările occidentale, care își alegeau liderii cum voiau și nu își perverteau tradițiile ca să obțină niște rezultate.

Istoria Franței, a Marii Britanii, a Germaniei, chiar cu episoadele de depășire a nazismului și de denazificare, erau istorii ale continuității normale. La noi totul se dă peste cap, se creează o limbă nouă, o realitate nouă cu accente naționale și tot mai naționaliste pe măsură ce se accentua această linie de evoluție a excepției. Ceaușescu face vizite la Paris, face vizite la Roma, apare în caleașcă cu Regina în Marea Britanie, primește în 1969 vizita primului președinte american care vizitează o țară comunistă, Richard Nixon, este primul președinte est-european care vizitează America, în 1976, când președintele democrat de stânga Jimmy Carter, foarte de stânga în comparație cu actualul președinte american, avea să spună pe peluza grădinii trandafirilor de la Casa Albă: „Primesc astăzi pe marele lider al unei mari națiuni.”

Vă dați seama, într-o transpunere de plan orizontală, fără nuanțe, fără relief, aproape că e imposibil în ultimii ani să asistăm la o astfel de secvență, în care un președinte american să îl primească pe liderul român, spunându-i: „Îl salut pe marele lider al unei mari națiuni.” Atunci era posibil. În condițiile comunismului, în 1976. Asta înseamnă că deschiderea pro-occidentală a avut imediat efecte de consolidare al sistemului național-comunist, pentru că românii erau deschiși spre Occident, aveau sentimente, cum aveau toți est-europenii de altfel, legate și de amintirile istorice ale nucleului occidental care s-a înfiripat în România după domnia lui Cuza, după venirea Hohenzollern-ilor și așa mai departe.

În România există un eșafodaj de tip occidental. Se vede asta din felul în care arată Bucureștiul, se vede din modul cum au fost făcute străzile, școlile, cum se făcea școală, din gândirea critică cu Maiorescu, cu Junimea, din modul în care partidele funcționau, dincolo de inerții orientale, post-bizantine, de care ne place prea mult să facem caz.

Având în vedere poziția geografică și geopolitică a acestui stat format greu, aș spune că sunt inevitabile și tradițiile acestea orientale, bizantine, de despoție abuzivă. Care azi apar, iată, în Franța și în Statele Unite, care nu au trecut niciodată prin Bizanț.

Deci național-comunismul nu era atât de oribil cum, astăzi, un om cu o judecată istorică prea lipsită de nuanțe ar putea să o aibă. Sigur că sistemul era comunist, liderii nu erau aleși, sigur că erau servitorii Moscovei, sigur că jucau teatru, dar asta a contribuit la pervertirea patriotismului real, la rescrierea sensului național în anecdotica istorică, prin filmele cu Mihai Viteazu, cu tratatele de istorie în care eram centrul Universului.

La Muzeul de Istorie a Partidului, de pildă, era o hartă mare cu lumini – țin minte că am văzut-o când eram elev –, care pâlpâiau intermitent, iar acolo Bucureștiul era centrul lumii, iradia lumini proaste, în întreaga lume. În anii ’80 cred că n-a mai funcționat din cauza penuriei de energie.

Ceaușescu era liderul cel mai iubit al lumii, sau în orice caz cel mai interesant al lumii comuniste – credeau mulți dintre români. Alții, mulți, nu au crezut. M-am numărat printre cei care și-au dat seama relativ repede că aici este și un șiretlic. O vreme, din 1965-1966 până în 1974, nu a mai funcționat neapărat preeminența clasei muncitoare în trierea dosarelor, nu se mai dădeau examene controlate la anumite facultăți, deși în anul în care am terminat eu facultatea de drept la Cluj s-a reintrodus obligația prezentării unui dosar de familie și de origine sănătoasă pentru cei care voiau să dea examen la istorie, la filozofie ori la drept. România avea și niște obligații față de Occident și din cauza asta era un joc ipocrit. Ce societate național-comunistă, pro-occidentală nu-și lasă cetățenii să călătorească în Occident?

Servituțile, constrângerile lui Ceaușescu erau legate de apartenența la Pactul de la Varșovia. Ceaușescu cunoștea novlingua comunistă a puterii, care însemnase reprimarea muncitorilor din Germania de Est în 1953, reprimarea ungurilor care s-au ridicat împotriva securității și a comunismului stalinist în 1956, reprimarea Cehoslovaciei cu partidul ei comunist-reformator cu tot în 1968. Ceaușescu știa că asta este o realitate care se poate repeta și în cazul României.

Dorința lui de putere și această orientare transformă România într-o societate politică clanică, a clanului Ceaușescu și a anturajului său, bazat pe relații de rudenie, și scade nivelul de competență al acestei clase politice. La sfârșitul anilor ’60, directorii de fabrici, intelectualii, cu dosare bune când terminau facultățile, puteau ajunge datorită competenței secretari cu economia sau cu agricultura în județe și puteau ocupa locuri importante în fruntea unor ministere, cum era Ministerul Construcțiilor de Mașini, Consiliul de Stat al Tehnologie. Asta până în ’78-’79. Ca dovadă că barajele, construcțiile industriale și urbanizarea – nu spun de sistematizarea de la capătul anilor ’80 –, toate astea au fost făcute. Am văzut un interviu recent cu un eminent arhitect, moștenitorul școlii interbelice de arhitectură, arhitectul Belea, care a făcut Hotelul Intercontinental și Teatrul Național din București, la sfârșitul anilor ’60. Erau construcții comparabile și chiar mai frumoase decât Intercontinentalul din alte capitale ale lumii, iar Teatrul Național, în varianta din ’71-’72, când a apărut prima variantă, care seamănă mai mult cu asta de acum, refăcută sub Caramitru, după mutilarea din epoca Ceaușescu, era mai frumos decât multe alte construcții moderne de teatre și de opere din Occident.

Deci lucrurile erau mai împărțite. Eu terminam liceul, la Sibiu, în 1973. La capătul aleii care mă ducea de la liceu spre drumul spre casă, era un chioșc de ziare, de unde cu 3 lei cumpăram Les Lettres Français, săptămânalul de cultură politică al eurocomuniștilor francezi, unde redactor-șef era marele poet supra-realist Louis Aragon și unde, la în începutul anilor ’70, textele erau anticomuniste, anticeaușiste, erau mai anticomunist-sovietice decât anticeaușist național-comuniste. Din cauza asta revista își făcuse loc. Dar totuși era o revistă antidespotică. Era o revistă a gândirii marxiste, critică. Se găsea și L’Humanité, care era organul de presă al comuniștilor francezi, mult mai evoluați decât comuniștii români. Se găsea din când în când și Le Figaro. Anticariatele aveau cărți scoase pentru supraviețuire, vândute de proprietarii lor. Se mai găsea și Cioran din când în când, se mai găseau și colecții întregi de Goethe, de Schiller.

Sistemul ăsta clanic de putere, încet, încet nu mai reușește să facă față. Sunt mai multe crize: criza petrolului din ’71-’73, războaiele israeliano-arabe. România avea un fel de pendul care funcționa destul de bine între țările arabe și Israel. Avea o deschidere către America și își permitea să obțină petrol, să se alimenteze cu petrol din Iran pentru industria mare construită de Ceaușescu. Iranul era condus de un lider pro-occidental, un despot post-persan: șahinşahul Reza Pahlavi. În ’79, acesta părăsește fără voia lui Iranul. Vin la putere mulahii și se instaurează  teocrația. Atunci se întrerupe livrarea de petrol în barter. Spre deosebire de țările occidentale care cumpărau petrol de la Uniunea Sovietică, României național-comuniste i s-a respins acest privilegiu. Pârghiile Moscovei, care deveniseră periculoase, au dus la rezultate mai cronice de subdezvoltare, mai ales în momente de crize mondiale, de cumpănă, când Occidentul însuși avea probleme și când Ceaușescu împrumuta deja prea mulți bani fără să-i dea înapoi. S-a văzut în anii ’80 cu ce preț. În plus, intrase într-o dilemă majoră. Era un lider comunist, un proletar limitat, un om cu abilități rurale, ontologice, dar regimul nu mai face față în situația asta: povestea asta cu filmele despre Mihai Viteazu, cu autoglorificarea naționalistă, care era controlată de ideologie, cu încercările de a pune literatura care denunță obsedantul deceniu, denunță stalinismul într-o matcă a controlului ideologic, după așa-zisa consfătuire de la Mangalia de la începutul anilor ’80. Toate astea creează o stare de neliniște care începe să semene cu adevăratul comunism și adevăratul comunism dogmatic, dar fără sprijinul Moscovei.

Atunci Ceaușescu, care nu mai primește petrol de la iranieni, se îndreaptă spre ruși, pentru că nu mai încotro. Occidentul nu îi mai dădea bani. I-a dat vreo 12-13 miliarde de dolari, pe care el le-a returnat în anii ’80. Și rușii spun: „Bine ai venit la întâlnire, o așteptam de mult. Primești petrol, gaz mai ai, dar petrol nu ai deloc. Îți dăm noi, dar în valută forte, așa cum fac prietenii apropiați ai tăi din Occident. În barter? Nu. Ne ajunge barterul cu RDG, Bulgaria, mare lucru nu facem cu el. Deci tu, care ai fost un timp pe orbita periferică, cu cochetarea asta aproape provocatoare față de Occident, ani de zile, n-ai decât să te descurci”. Asta este cauza economică a începutului prăbușirii ceaușismului. Pentru că Ceaușescu atunci intră într-un fel de sindrom tipic pentru un om limitat și se supără pe satul global. Satul global era împărțit în două cătune. Era o comună mai mare, satul comunist, și satul capitalist, care îl lasă în suspensie pentru că el spune: „Îmi dați voi bani să le plătesc rușilor?” „Am impresia că tu trebuie să ne dai nouă bani. Vreo 12 miliarde”. Niciun lider, în afară de Polonia, care avea 40 de miliarde de dolari datorii, pe care nu i-a dat până în ’89 și de care pe jumătate a fost iertată în ’90, toate celelalte țări comuniste nu prea împrumutau de la capitaliști. Și atunci Ceaușescu se supără și pe satul capitalist. Și zice: „Vouă vă plătesc în barter, iar vouă vă dau banii înapoi.”

Această enervare, ca să zic așa, venea și din simplismul acestui sistem. Din faptul că îl controla tot mai mult prin el însuși, prin familie, prin soția sa, Cabinetul 2 și prin Securitate. Securitatea nu se mai putea întoarce la vechile proceduri de arestări, de reprimări, dar intrase într-un sistem intensiv de supraveghere pentru că trebuia să mențină aparențele și era dură supravegherea.

Asta produce penuria din anii ’80, faptul că Ceaușescu dă bani înapoi Occidentului, faptul că nu are destul petrol, pentru că nu are destui bani să-l plătească rușilor. Toate astea aduc penurie, foamete, frig, se desființează posturile de radio locale, programul de televiziune centrală are două ore și este o cronică de familie exaltată, în timp ce Occidentul se supără pe el pentru că îi vede adevărata față. Omul intră într-un fel de vrie tipic nevrotică și anume se gândește la proiecte faraonice, să-și facă un monument care să dăinuie peste secole, distruge cartiere vechi din București – unde se sinucid zeci de persoane – și începe să schimbe și fața satelor sau să vrea să o schimbe. În această perioadă în anii ’80 se schimbă total și optica Occidentului în ceea ce îl privește și Ceaușescu. Chiar dacă n-ar fi venit Gorbaciov la putere, dând un impuls puternic prăbușirii comunismului, oricum regimul național-comunist-ceaușist n-ar mai fi rezistat.

Deci acesta era național-comunismul, era o formă de excepție perversă, pervertită a național-patriotismului, să zic așa, în constrângerile ideologice și în paradigma ideologică a comunismului. Păi, ori național, ori comunist. Situația asta duce, în România, la dezmembrarea și prăbușirea tragică a regimului comunist în comparație cu prăbușirea doar dramatică în celelalte țări comuniste, inclusiv în lumea sovietică, unde nu se trage niciun glonț – nici în RDG, nici în Cehoslovacia. În România mor o mie și ceva de oameni. Plus doi. Nicăieri în țările comuniste nu sunt împușcați conducătorii.

„Cred că rușii au vrut să plesnească aici cu o palmă cruntă obrazul național-comunismului ceaușist”

Mor o mie și ceva de oameni după căderea celor doi.

Da, după plecarea celor doi și după căderea comunismului oficială, după plecarea elicopterului, între 22 decembrie 1989, între abdicarea ceaușismului prin plecarea elicopterului, până în 25 decembrie seara, când sunt împușcați la Târgoviște, că sunt împușcați de Crăciun. Cred că rușii au vrut să plesnească aici cu o palmă cruntă obrazul național-comunismului ceaușist. Adică să îl împuști pe liderul național-comunist de Crăciun fără să-i oferi șansa să-l salvezi, când urmașii lui imediat nemijlociți sunt în mod evident apropiați de interesele Moscovei și prin genealogie politică și ideologică țin, poate de gorbaciovism, deși ei veneau din vechiul sistem sovietic, e clar că aici s-a întâmplat ceva.

Comunismul totuși se ducea definitiv pe apa sâmbetei. Era o aranjare geopolitică majoră cu acordul americanilor, o trecere la pluralism politic în toate țările astea și o renunțare la comunismul de stat abuziv, post-stalinist.

 

„Toate țările care fuseseră ortodox-sovietic-comuniste se bucură de emanciparea național-democrată. Noi intrăm într-un fel de vrie”

Comunismul cu față umană, cum îl voia Ion Iliescu.

Comunismul cu față umană în care să controleze în continuare. Nimeni nu credea că un an mai târziu, în 1991, va fi coborât steagul roșu, steagul partidului comunist sovietic, de pe cupola Kremlinului și va fi ridicat steagul tricolor, pe orizontală, al Federației Ruse.

După aceea din anii ’90, asistăm la emancipări naționale, democrat-naționale, ale fostelor colonii sovietice, în afară noastră, iar noi suntem într-o derută, într-o confuzie extraordinară. Pentru că noi eram național-comuniști. N-am avut baze sovietice, eram antisovietici, aproape cu voie de la Securitate, dar pe de altă parte n-aveam voie să călătorim în Occident. În situația asta, România este în stare confuză triplă, aș spune. Nu sunt disidenți sau rezistenți de formație liberal-democrată la putere, ca în Cehia, în Cehoslovacia, ca în RDG. Nu există nici lideri marxiști reformați, reformați în sensul occidental, eurocomuniști, cum erau la Budapesta și, într-un fel, și la Sofia. Deci toate țările care fuseseră ortodox-sovietic-comuniste se bucură de emanciparea național-democrată. Noi intrăm într-un fel de vrie, într-un fel de nesiguranță totală. Cine suntem noi? Păi a plecat Ceaușescu antisovietic și vine Ion Iliescu pro-sovietic? Au murit copiii ăia degeaba? Îl aducem pe rege? Nu. Confuzie, o confuzie totală de valori, în care nu mai suntem nici destul de naționali, nici destul de comuniști și nici destul de occidentali.

„Vatra Românească și România Mare sunt amintirile defunctului comunism-ceaușist”

În această confuzie de valori, în această confuzie ideologică, au prins, cum spuneam, cheag, în anii ‘90, mișcări, precursoarele a ceea ce vedem azi, Vatra românească, PRM-ul, care au același filon.

Ei erau un fel de agenți de reabilitare a ceaușismului. Nu erau suveraniștii de astăzi. Suveranismul de astăzi este la capătul experienței globaliste occidentale. Suveranistul de astăzi nu mai este împotriva Pactului de la Varșovia și împotriva CAER-ului, care nu mai există. Și nu este nici măcar cel care a suferit din cauza lor, ca prizonier al coloniei sovietice. Este occidentalul francez sau german, care votează pentru Frontul Național sau pentru AfD și care este nemulțumit că țara lui a pierdut făcând parte din lumea liberă, din Europa, din NATO, că i s-au impus prea multe sancțiuni la cererea sau la imperativul Bruxelles-ului.

 

Sunt izolaționiști.

Mai exact. Nu sunt aceiași cu național-comuniștii, inclusiv post-comuniști. Vatra Românească și România Mare sunt amintirile defunctului comunism-ceaușist.

 

Și ale Securității.

Da, ale Securității, care era național-comunistă. Dar uitați cum e: Securitatea se privatizează, prima, intră foarte bine în circuitele economice ale privatizării. La fel cum Partidul Social-Democrat, care avea la început un fel de descendență ceaușistă-comunistă prin forța lucrurilor, este cel care face principalele privatizări. Și astăzi ni se plâng anumiți social-democrați fruntași că Guvernul Bolojan intenționează să vândă prin pachete minoritare marile noastre firme, giuvaierele coroanei de stat, în așa fel încât să ne falimenteze țara. Dar aș aduce aminte unora din PSD – cu umilință, că nu vreau să fac acum politică intern provocatoare: „Dar nu voi ați fost pionierii privatizărilor discutabile?”. Nu spun frauduloase, că pentru lumea de rând din care fac parte, toate privatizările au putut fi frauduloase dacă nu au avut rezultate bune. Însă eu cred că nu toate privatizările au fost frauduloase, unele au fost discutabile, în unele s-au încasat comisioane, dar slavă, Domnului!, au fost privatizări și România s-a înscris în orbita evoluției occidentale, în care e și astăzi.

Suveranismul al italienilor, al românilor e mimetic. Al francezilor și al germanilor poate nu e mimetic. Adică nu mai vor migrație și consideră că societatea modernă cu anularea religiei, cu prea mulți sirieni pe străzi, cu situații economice precare și cu o anumită obediență – exagerată în viziunea lor – față de Uniunea Europeană și NATO au dus la precarizarea, la sărăcirea lor și la reducerea potențialului național. Franța își aduce aminte de perioada ei de glorie, Germania, ca și cum ar fi uitat că a provocat două războaie mondiale, are și ea simpatii culmea prosovietice, mai mult, est-germanii influențează asta prin apetitul lor pro-rusesc de astăzi. Deci ei s-au săturat de prea mult bine și vor o întoarcere la tradiții, pentru că, dintr-un motiv sau altul, sunt împotriva abuzurilor Uniunii Europene.

Dar în afară de o superbirocratizare și o redistribuire în favoarea noilor veniți, percepută de vechii titulari ca fiind în defavoarea lor, UE nu a făcut decât bine. Noi, România, am plătit câteva zeci de miliarde de euro în contribuție din 2007 și am încasat câteva sute de miliarde de euro. Dacă n-am fi fost membri în Uniunea Europeană și NATO, eram un atom în stare liberă, cam ca Bosnia-Herzegovina sau ca Muntenegru.

Deci, n-aș merge pe aceleași denumiri, pentru că astea fixează anumite clișee care nu cred că mai sunt valabile. Deci, Securitatea s-a privatizat. Grangurii de partid, unii au plătit, alții n-au plătit, pentru că comunismul nu avea coerență și consistență la noi. Era mai mult ceaușism-naționalist decât comunism, național-comunism. Comunismul, în sensul marxist, dispăruse, ca dovadă că noi intrăm în conflictul cel mai reductibil cu Gorbaciov, reprezentantul ultimei generații de marxism-leninist și de comunism adevărat, să zicem. Ceaușescu îi spune lui Honecker în ’89, în octombrie, când se duce la aniversarea a 40 de ani de la crearea RDG: „Hai să facem ceva, că ăsta ne distruge comunismul”. Și Honecker spune: „Care ăsta?” „Păi, Gorbaciov.” „Bine, Gorbaciov nu e totuși liderul?” Honecker nu credea că mai sunt câteva zile, nici măcar două luni, și dispare de pe scenă, cu tot cu partidul și cu statul lui, statul lui artificial. Deci Ceaușescu a fost ultimul mohican, ultimul apărător al comunismului în Europa.

Dar starea asta de suveranism, la care faceți referință astăzi, și care ne preocupă pe noi, are legătură cu ceea ce mulți români, alegători, nu fruntași politici, nu militanți, consideră că este un fel de eșec al guvernărilor democrației liberale în România. Nu cred însă că eșecul acesta e real. Este același mecanism al războiului intern, care macină cultura politică românească de la începuturile ei democratice, de pe vremea lui Cuza. A fost izgonit Cuza, a fost împușcat Ceaușescu, în altă paradigmă, în aia comunistă, au fost izgoniți, glorificați, regele a fost dat afară, după aceea adus și așa mai departe. Deci noi suntem într-o fază de confuzie a agendei de politică internă, care face parte din genomul nostru, aș spune. Asta se reglează, s-a reglat mult prin apartenența la Uniunea Europeană, că au apărut regulamente, proceduri, prin apartenența la NATO. Ceea ce este într-adevăr periculos astăzi, este că acest suveranism se alimentează și cu nostalgia unei țări înfloritoare care emana și iradia în întreaga lume, unde Ceaușescu era cineva în lume, pe când astăzi liderii noștri nu mai înseamnă mare lucru. Culmea, nu ne interesează că 5 milioane de români au plecat în străinătate și își câștigă acolo viața. Că această libertate pentru noi este practicată cel mai consecvent și mai convingător. Nu sunt de acord cu plecarea acestor oameni, trebuia să fim toți împreună, dar așa se întâmplă, e o formă a libertății până una alta. Acei oameni votează la ultimile alegeri cu suveraniștii și consideră că sunt victimele suplimentare ale Occidentului, dincolo de cei care suferă astăzi în România pentru că sunt controlați de multinaționale, la rândul lor controlate de occidentali. Or, aici avem o problemă de disonanță cognitivă: pe de o parte ne bucurăm de toate beneficiile dezvoltării și globalizării democrației liberale, pe de altă parte o detestăm și alegem cu 40% și, probabil și la putere în curând, un partid care este împotriva tuturor atuurilor reale ale României ultimilor decenii.

 

„Liderii extremist-fasciști nu au drept de cetate”

Acest partid are, cum spuneam, derapaje extremiste de sorginte legionară, are derapaje izolaționiste, iar prin ceea ce face, prin agenda, prin discursurile publice, nu face decât să se alinieze la propaganda Kremlinului, pentru că și suveranismul ăsta este de fapt un curent ideologic întreținut de Moscova.

Da, tot ce spuneți este perfect adevărat, în grade diferite. Moscova are în față acest fundal de evoluții și în Occident, și în România, pornind de la începerea războiului din Ucraina, care transformă Moscova într-un actor global, pe lângă cel efectiv militar din Ucraina, ea este înstrăinată, ea este ostracizată, sunt sancțiuni. Și sigur că își folosește mijloacele care țin de servicii secrete, de progresele malefice ale de tehnologizării, își folosește beneficiile astea pe care le creează și ca să submineze sistemele democrate. Sigur că o țară ca România sau Polonia – acolo, însă a mers mai greu –, țări limitrofe din zona apropiată de teatrul de război ucrainean, au fost ținte. Și sigur că sunt ținte mai ușor de lovit decât altele. Deși nu s-ar spune că, în privința pericolului izolaționismului, stăm mai rău decât francezii sau decât germanii.

 

Doar că noi suntem în coasta Rusiei. Noi, dacă vom ieși de pe linia euroatlantică, avem toate „șansele„ să ajungem din nou în sfera de influență a Rusiei. Aici e temerea mare.

Vă dau dreptate. Suntem în coasta Rusiei și suntem într-o altă etapă de evoluție, de prosperitate, de maturitate a societății.

Când spuneți „de sorginte legionară”, este exact ceea ce ne aducem aminte că seamănă cel mai mult la nivelul secvențelor. Ne aducem aminte de marșurile și de sloganurile lor, de personalitățile legionarilor. Cred că este un referențial pe care nu-l putem ocoli și e ultimul de această natură în libertate. Pentru că mișcarea legionară apare în relativa libertate a perioadei interbelice. Și noi acum, într-o perioadă de libertate a democrațiilor occidentale, din care facem parte, când apar astfel de scene misticoide, suveraniste, „noi și ai noștri”, facem o legătură imediată cu faza legionară.

Faptul că un lider care are voturi, cum ați spus, două milioane, înainte de anularea alegerilor, îl proslăvește pe Antonescu și pe Corneliu Zelea Codreanu este reprobabil, se pedepsește conform legii, liderii extremist-fasciști nu au drept de cetate, asta e, dar în societatea românească și o altă percepție. Și ea intră într-o analiză foarte interesantă a unui istoric american de primă mână, Nicholas Nagy-Talavera, de origine maghiară, o carte pe care o publică la Stanford, prin anii ’80, în care afirmă negru pe alb: „În istoria politică a României, doar Iuliu Maniu și Corneliu Zelea Codreanu au fost incoruptibili până la capăt.” Atenție! În Mișcarea legionară, mulți adepți înșelați și auto-înșelați vedeau și o formă de primenire radicală a unui sistem politic corupt. Asta se păstrează în suveranismul de astăzi, care folosește acest instrument al nemulțumirii destul de ample din societatea românească, și anume că cei care ne-au condus până acum sunt fie incompetenți, fie corupți. Mulți dintre ei. Eu n-aș spune asta. Rezultatele evoluției României sunt strivitoare. România e în cea mai bună fază a dezvoltării interne și a dezvoltării ei externe. Ceea ce se întâmplă însă acum este că avem un război foarte aproape și că în momentul când avem trei războaie foarte aproape, în Ucraina, în Liban și în Golf – ultimile două cu urmări mari, dramatice pe termen lung, de natură economică, noi în loc să ne concentrăm pe ceea ce avem de făcut, să ne întărim hardcore-ul societal, politic, național, noi îl fragmentăm, deschidem larg ușile, înainte cu mult ca să ni se dea cadou un cal troian. Poate el există deja.

„Există o funcție a uitării în omenire, care își repetă greșelile ciclic, își reproduce cauzele eșecurilor mari”

Pentru că ați spus de primenirea pe care o promitea mișcarea legionară în anii ‘30.

În termeni absoluți, acum decupați de efecte, de crime și de toate celelalte.

 

Acum nu se folosește cuvântul primenire, se folosesc formule de genul „ne luăm țara înapoi”. Iată că această narațiune pe care o vedem la nivel și discurs politic, și discurs public de câțiva ani de zile, face deja victime în societate. Un sondaj recent de opinie, făcut cred că de Agenția de Rating Politic, la începutul lunii aprilie, arăta că aproape 40% dintre români ar vrea schimbarea sistemului politic cu orice mijloace. Formula „orice mijloace” te poate duce cu gândul inclusiv la ideea că schimbăm regimul politic chiar prin violență, printr-o lovitură de stat. Surprinzător – sau nu – acest 40% se suprapune pe procentul privind intenția de vot a AUR.

În societățile de astăzi nu numai la noi, e mai multă ură decât concordie. E un fel de recrudescență a comunicării abrupte, anticivilizate, o lipsă de răbdare și de înțelegere pentru celălalt. Toate astea vin și din dezvoltarea rețelelor digitale și din schimbarea fundamentală a comunicării între oameni, în școli, în raport cu trecutul, cu istoria – ea este aproape scoasă din circuitul actualității noastre și în toate marile țări. Această ură, cumulată cu o stare de nemulțumire a nivelului nostru de dezvoltare față de ceilalți și diferența de nivel de dezvoltare, este purtată de cei care au șansa să lucreze în străinătate. Români care merg acolo, mulți dintre ei pe posturi subalterne, pentru că se duc la munci necalificate, nu și-au găsit aici loc. Alții, foarte mulți, sunt bine integrați. De exemplu, în Germania, cel mai mare număr de doctori străini sunt românii. Din păcate pentru noi, că nu îi avem aici. Dar asta e altă poveste. Nnemulțumirea vine și din faptul că nu suntem egalii Franței sau ai Germaniei sau ai Spaniei, ca nivel de trai. Nici nu putem fi. Cei care o constată pe propria lor piele vin aici de două ori pe an și scriu rudelor rămase în țară că trebuie să-i voteze pe ăia care vor să transforme nemulțumirea și diferența într-o armă politică de schimbare.

Aș vrea, însă, să știu cum arată întrebarea acestei Agenții de Rating. Avea în întrebarea adresată formula „cu orice mijloace” sau cele mai multe răspunsuri foloseau prin ele însele această formulă? Eu cred că este o întrebare fundamentală. Pentru că dacă întrebarea a fost „Situația este gravă. Ea poate și trebuie să fie schimbată eventual prin orice mijloace?”, atunci cel care răspunde zice „Da”, nu avea el neapărat ideea schimbării „prin orice mijloace”. Nu cumva metoda asta a schimbărilor prin lovitură de stat să fi fost indusă în mod preemtiv, preventiv, pentru tragerea unui semnal de alarmă care să prevină o astfel de situație de către sondor. Democrația se apără și ea cum poate, dar aici este prea transparentă întrebarea și vreau să știu dacă întrebarea a fost adresată așa, aruncată în lume sub forma asta – atunci întrebarea e vinovată. Eu sunt convins, așa cum cunosc societatea românească, că nu acceptă urmările unei schimbări prin lovitură de stat sau prin violență, oricâtă ură, neînțelegere, mânie, furie ar încăpea și în societatea românească, la fel ca în multe altele din Occident.

 

Dar știm cum poate fi manipulat publicul prin aceste rețele de socializare la o adică. Am văzut ce s-a întâmplat în noiembrie 2024, la alegerile prezidențiale. Prin propagandă livrată zi de zi se poate ajunge într-un punct dorit.

Există, da, o marjă de influențare, de radicalizare prin influențare, prin intoxicare.

„Există o funcție a uitării în omenire, care își repetă greșelile ciclic, își reproduce cauzele eșecurilor mari”

V-ați stabilit în Occident și ați devenit o voce importantă a Radio Europa Liberă. Dumneavoastră, ca voci ale Europei Libere, condamnați comunismul, totalitarismul. Occidentul, însă, nu a condamnat ferm comunismul, crimele acestuia, răul comis de Rusia / URSS în ultimii peste 100 de ani. Nu a făcut-o nici înainte de 1989, nici după aceea, așa cum, la nivel de discurs intelectual, public, a făcut-o cu crimele nazismului. Vedem o unitate de măsură diferită în condamnarea crimelor celor două regimuri. Cum vă explicați?

Întrebarea stă cu noi de multă vreme, și în România, și în alte părți. Strict statistic văzând lucrurile, atâta cât mă pricep, m-am confruntat și eu cu această întrebare și cu realitățile respective și în Vest, și în Est. Condamnarea propriu-zisă, statistic vorbind, a nazismului a fost mai intensă pentru că șocul produs de Holocaust a fost total în condițiile în care genocidul sau sistemul Gulagului sovietic erau mai puțin cunoscute în Occident. Vin târziu mărturiile lui Soljenițîn, în 1974.

După 1990 există curente întregi în istoriografia franceză, dar și în cea americană, în cea  germană, care reiau această ecuație a dilemei majore unde a fost, cine a greșit mai mult Estul sau Vestul, cine a omorât mai mult, cine a avut mai multe victime. Aș spune că între timp și crimele comunismului au fost denunțate, contabilizate și cunoscute.

Avem o altă problemă, cred eu, cu istoria și cu trecerea timpului. Problema este că există o funcție a uitării în omenire, care își repetă greșelile ciclic, își reproduce cauzele eșecurilor mari. Există iarăși antisemitism astăzi, pornind de la cauze noi. Unii spun că prin valul de migrație din Sub-Sahara și din țările arabe, mai ales după 2011, în Germania, în alte țări, au venit și purtătorii noului antisionism, antisemitism. Alții nu mai văd rezolvarea decât „prin orice mijloace”. Pentru că-și închipuie că democrația, prin felul ei calm și rotativ de a discuta lucrurile și de a primeni conducerile politice, nu face destul în profunzime. Mai ales că transformările acum în viața oamenilor, în economie, în geopolitică sunt de profunzime. Or noi nu mai avem decât instrumentele clasice ale păcii și ale prosperității de gestionare a profunzimilor tulburate. De aceea mulți își închipuie că e nevoie și de alte mijloace.

Aș spune că Occidentul totuși este cel care a păstrat vii importanța, ponderea adevărului în raport cu minciuna, atunci. În Vest se rostea mai mult adevărul și era practicat, în timp ce în Est, propaganda și mitologia comuniste erau bazate pe minciună, pe supunere și pe despoție. Adică, pe controlul ființei și al libertății. Asta s-a spus tot timpul în Occident. Europa liberă era o expresie a instituțiilor americane postbelice. Europa liberă, când Ceaușescu și Brejnev și alții mergea în Germania sau în America, spunând: „Dar voi de ce nu desființați Europa Liberă care e singurul factor care bruiază relațiile între noi? Avem relații diplomatice, avem relații foarte bune, de ce trebuie să fie vocile astea?” – și Willy Brandt a cerut americanilor să ia postul de la München și să-l ducă nu știu unde, în America –, americanii n-au vrut niciodată.

Americanii au avut întotdeauna mai multe linii de acțiune. Una dintre ele era aceasta: face parte din sistemul americanilor, al Pax Americana care vrea ca populațiile de dincolo de Cortina de fier să știe asta. America n-a recunoscut niciodată anexarea țărilor baltice, America știa cu cine are de-a face când vorbea cu Ceaușescu și despre Ceaușescu, ca dovadă că ce se întâmplă în anii 80 știm cu toții, clauza națiunii cele mai favorizate și nu știu ce și politicile mari occidentale preferau pacea fie ea și aparentă, dar pacea a existat prin înțelegerea asta monolitică între ruși și americani. Decât războaie nesfârșite civile pe fondul celei mai mari puteri nucleare din lume, care era puterea sovietică, și încurajarea conflictelor împotriva regimurilor comuniste care, dacă nu se cicatriza povestea din ’53, din RDG, cea din ’56, din Budapesta, cea din ’68, din Praga, ar fi evoluat, ar fi proliferat. Era un fel de înțelegere respingătoare în numele rațiunilor geopolitice și în numele păcii care, dacă e contrazisă și încălcată prin amestecul celor două puteri, duce la război nuclear și e sfârșitul omenirii. Din cauza asta existau griji și complexe ale occidentalilor, mai ales ale statelor, dar lumea intelectuală, mai ales în Franța și în Germania și în universitățile americane, a vorbit de la început cu aceeași duritate și cu aceeași deschidere și despre crimele comunismului și despre cele ale stalinismului. Sigur că America putea să facă mai mult, dar America făcea prin intermediul unor guverne. Când avea de-a face cu un lider ceva mai luminat, cum a fost Gorbaciov, l-a încurajat în așa fel încât lucrurile au evoluat din ’85 până în ’89 la terminarea Războiului rece. Când l-au descoperit pe Ceaușescu, un lider, să zic, mai folcloric, naționalist, mai mult decât pro-sovietic, atunci l-au încurajat, crezând că orice fisură în interiorul arhipelagului ăsta sovietic este în favoarea Occidentului și împotriva comunismului. Până la un punct au avut dreptate, de la un punct încolo s-au înșelat.

„La microfonul Europei Libere rolul era să vorbești despre ceea ce se întâmplă în politica din România”

Ați plecat din țară în noiembrie 1982, ca bursier Herder, bursă primită la recomandarea Anei Blandiana. Știați că nu vă veți mai întoarce sau decizia ați luat-o în timp ce studiați la Universitate din Viena?

În biotopul meu de viață, la Sibiu, ca student la Cluj, apoi tânăr poet nonconformist dintr-o generație care urma să se afirme, generația optzecistă, fiind primul care debutează în această generație și luat în serios de critica literară, trăind într-un oraș și într-o lume din care se pleca mai mult decât una în care se venea, cum era Sibiul și Transilvania, am avut, prin educație și prin opțiuni intelectuale, cu totul alte opinii și principii legate de dezvoltarea societății și a oamenilor decât cele care funcționau în jurul meu. Exista o intenție de fond de a nu accepta rămânerea într-un astfel de sistem care nu putea fi schimbat din interior de către oameni ca mine. Plecarea la Viena mi-a dat această șansă – pe care aș fi folosit-o, dacă se repeta sub altă formă, și mai târziu.

Aveam 26 de ani, nu aveam familie, eram într-un fel de răspântie mai deschisă, să spun așa. Mai târziu aș fi început o carieră, aș fi intrat în micile înțelegeri conformiste ale naturalizării vieții normale, dacă nu voiai să intri în închisoare sau să devii martir. Deci s-a întâmplat la timp, am luat această decizia și mi-am terminat bursa la Viena.

 

La scurt timp ați ajuns în studioul central al Radio Europa Liberă de la München. Cum?

Cărțile și articolele mele erau citate în emisiunile Monicăi Lovinescu și ale lui Virgil Ierunca, la fel, de cunoscuți de-ai mei, inclusiv Gelu Ionescu, angajat nu de multă vreme de noul director al Europei Libere, Vlad Georgescu. Faptul că Monica Lovinescu și Virgil Ierunca cunoșteau ceea ce scriam –  nu numai poezie, ci și cronici de teatru, de film, cronici literare – și chiar atitudinea au dus la invitarea mea la radio de către Vlad Georgescu, în martie 1983. Eram deja de câteva luni la München.

În toamna lui 1983 am fost angajat la Radio Europa Liberă, am trecut prin tot purgatoriul de teste. La început, colaboram cu cronici literare, făceam și știri dimineața, am făcut traduceri, așa că, la un moment dat, am devenit unul dintre ei. M-au întrebat unde vreau să lucrez și am ales de la început emisiunea „Actualitatea românească”. Puteam să merg la programul politic internațional sau să rămân în emisiunile culturale, deși pe segmentul acela erau gloriile pariziene, Monica Lovinescu și Virgil Ierunca, regizorul Vlad Mugur, Gelu Ionescu și alții. Am ales „Actualitatea românescă” pentru că mă gândeam că cronici literare și lecturi culturale le-aș fi putut face și în România, dar la microfonul Europei Libere rolul era să vorbești deschis despre ceea ce se întâmplă în politica din România, despre problemele în viziunea ta, despre posibilitățile de schimbare și așa mai departe.

 

Prin evadarea din țară – că, de fapt, asta a fost, nu?…

Nu a fost o evadare, a fost un refuz al întoarcerii. Am plecat cu pașaport. Am mare respect pentru cei care au evadat trecând Dunărea înot sau trecând frontiera în mod clandestin.

 

… ați devenit un dușman al regimului comunist, iar angajarea la Radio Europa Liberă, scrierea a aproape o mie de articole antitotalitare. Acest articole au venit, presupun, ca factor agravant al situației dumneavoastră.

Era principalul factor, nu unul agravant. Era gravitatea însăși. Timp de opt ani, în fiecare seară, cu câteva săptămâni de întreruperi pe an, aveam zece minute de texte vituperante împotriva regimului Ceaușescu.

 

În conferința pe care ați susținut-o la Universitatea de Vest din Timișoara, alături de Ana Blandiana, pe tema „Premiul Herder, în amintiri și în istorie”, am aflat că, în urma plecării dumneavoastră din țară și a angajării la Europa Liberă, fosta conducere a revistei Echinox, care v-a desemnat să primiți bursa Herder, a fost dată afară și din universitate.

Din universitate, nu. Ei erau universitari, și-au păstrat posturile de asistenți. În conducerea revistei Echinox au fost însă aduși alți oameni. Unul din motive, care li s-a spus cu jumătate de voce, a fost acesta: că unul dintre ei, alesul lor chiar, hulește țara în fiecare seară, de la microfonul unui post de radio ostil – anti-românesc, se spunea atunci.

 

„Am primit amenințări cu moartea, amenințări cu condamnarea la moarte”

Care au fost repercusiunile pe care le-a resimțit familia dumneavoastră, rămasă în țară?

Toată recuzita. Mama locuia pe atunci la Cluj, împreună cu tatăl și fratele meu. Lucra în învățământ, era profesoară de limba română și, deși nu avea vârsta pensionării, a fost dată afară – asta era regula. Dacă lucrai în educație, iar un membru apropiat al familiei pleca chiar legal din țară, de cele mai multe ori erai înlăturat și tu din învățământ, pe motiv că nu poți fi în situația de a-i învăța pe alții ce să facă dacă unul dintre ai tăi era trădător.

Tatăl meu, care era inginer energetician, a intrat într-o lungă perioadă de supraveghere – s-a văzut după 1990, în documentele CNSAS –, locuia numai în anumite hoteluri, făcea multe delegații în țară la hidrocentrale și termocentrale.

Prietenii mei au intrat în vizor: unii dintre ei erau trimiși cu momeli, să vadă cum și cu cine trăiesc, care sunt vulnerabilitățile mele. Alții au refuzat și au rămas acasă. A urmat, deci, un întreg sistem de supraveghere și amenințare care se exercita împotriva mea, prin scrisori, telefoane și o situație de pericol pe care mai mult o aflam prin intermediul structurilor de securitate ale radioului și ale Poliției germane din München.

Cred că, într-un fel, deși ne urau, ne urau în modul cel mai profund cu putință, aveau și o oarecare grijă. Deși atunci când le-a mers, cu ani înainte, au recurs și la asasinate, au recurs și la amenințări violente, au recurs și la atentate, și la Paris, și, în altă parte. Au dispărut patru directori ai Europei Libere din cauza unor cancere cu evoluție rapidă, în câteva luni până la un an, oameni tineri, care aveau în jur de 50 de ani. Existau, de asemenea, niște avertismente punctuale ale serviciilor americane și germane de securitate care ne anunțau: „În perioada următoare nu mergi acolo, nu mergi acolo, ești însoțit acolo, nu dai telefoane, nu mergi, locuiești în altă parte decât în locul tău obișnuit etc.”

 

Dumneavoastră ați fost amenințat direct? Erau anii aceia în care Securitatea lui Ceaușescu se dezlănțuise împotriva Europei Libere, punând la cale bătăi, asasinate, chiar atentate cu bombă. Mă gândesc și la incidentul prin care trecuse Monica Lovinescu.

Da, din plin am resimțit. Cu Monica Lovinescu s-a întâmplat puțin mai repede, la începutul anilor ’80, după ce au organizat conferința de presă a lui Paul Goma, a fost bătută în fața casei de către așa-ziși teroriști palestinieni.

Bătut n-am fost, dar amenințări cu moartea, amenințări cu condamnarea la moarte din partea unor organizați am primit. Primeam telefoane acasă: „Ți-a venit rândul, nu mai ai mult, sunt lângă tine, sunt la colțul străzii”. La un moment dat a apărut o organizație, Fiii lui Avram Iancu, care m-a condamnat la moarte, în 1989. Erau forme de intimidare, de amenințare din partea Securității. Scrisorile veneau de la Baden, de lângă Viena, unde se știa, știam și noi, este un fel de misiune economică, deghizată în misiune economică, o misiune a Securității, de unde se trimiteau colete, scrisori.

Eu am ajuns la Europa Liberă în anii ’80, deceniul cel mai dur al comunismului din România, al emisiunilor noastre, prin ton și nivelul critic necesar având în vedere situația din România, dar în același timp, printr-un fel de congruență a rezervelor și scepticismului occidental tot mai mari față de regimul Ceaușescu. Și presa occidentală se radicalizase împotriva regimului Ceaușescu. Mai ales când au apărut informații că se distrug satele ca să apară nu știu ce construcții. Ceaușescu fusese privit până atunci ca un personaj oarecum curajos, care își conduce statul, țara pe o altă cale, care nu seamănă cu Brejnev, care nu seamănă cu Jaruzelski, nu se amână cu Jivcov, ș.a.m.d.

 

Înțeleg că, în anii 80, mama dumneavoastră a fost trimisă de două ori în Germania pentru a vă convinge – fără succes – să reveniți în ţară sau măcar să nu mai scrieți împotriva regimului comunist.

A fost de două ori, iar ultima oară mi-a relatat că „băieții cu ochi albaștri” i-au cerut să îmi transmită să vorbesc despre pericolul comunismului, dar să nu mă mai leg de cei doi, altfel voi păți ceva definitiv.

 

În ce an a fost?

1989, la începutul anului.

 

Deci a fost pe finalul regimului și nu au mai apucat să pună în practică amenințarea…

Cum știm, cineva a pățit-o până la sfârșitul anului… Dar nu eu.

„Distrugerea este asigurată, începe cu fiecare din noi în parte”

„O generație ca a mea a trăit 70-80 de ani în pacea mondială – chiar dacă nu într-o pace efectivă întotdeauna. Această lume s-a terminat”, spuneați într-un interviu. Sumbră perspectivă…

E o perspectivă subiectivă, poate exagerată, dar în orice caz realistă.

 

Cine face vinovat sau ce a favorizat această situație care, spuneți, nu mai are ieșire?

O anumită catalizare, accelerare a ceea ce aș putea numi furia secvențială a omului care nu mai are răbdare, nu mai are conexiunile vechi, familiale, cu mediul lui, pentru că s-au schimbat toate: i s-a schimbat profesia, i s-a schimbat frecvența cu care cunoaște oameni, frecvența cu care poate călători – mă gândesc și la estici, și la vestici – și, mai ales, frecvența cu care se informează și cu care este asaltat de secvențele unei comunicări din ce în ce mai controversate, mai violente, mai intruzive, zi și noapte, care i-a luat timpul de citit, de discuții calme cu prietenii și de înțelegere a lumii liniștite care se schimba greu în jurul lui. Acum lumea se schimbă rapid în jurul lui, vecinii nu mai sunt aceiași, terasele sunt asurzitoare, cărțile nu mai nici măcar răsfoite, darmite citite, copiii la școală sunt agresați de tehnologie, de TikTok, nici nu știu ce e mai important pentru viața lor, și asta a creat un climat care developează ceva ce s-a mai întâmplat în lumea noastră sublunară: oamenii, din când în când, depășesc sau ajung la sfârșitul unor cicluri istorice pe care le schimbă cu forța, prin violență, deși pornesc după aceea de la un nivel inferior celui pe care l-au dat afară cu violența.

Recursul la violență și la schimbarea prin conflict, din păcate, face parte din istoria omenirii. Într-un astfel de climat de accelerare trăim acum. Așa se și numește filozofia trumpistă, acceleraționism – care nu mai are niciun secret din a nega importanța democrațiilor liberale și pericolul mortal al migrației, ajunge pe valul acestei ideologii nou create, anticapitaliste și antidemocrate, dar profund tehnologizate, pe baza progreselor majore ale tehnologiei americane, îndeosebi în Silicon Valley, așa a ajuns la putere Trump.

Din cauza asta, ceea ce văd în jur anunță, prin această coluziune între președintele american și președintele rus, prin această neîncredere sădită în sânul NATO, prin posibilitatea rapidă de a începe și de a nu explica continuarea unui război, prin apariția la orizont a unui conflict aproape inevitabil între China, puternic dezvoltată și încă misterioasă, și America, prea iute la mânie. Toate astea anunță apropierea unei schimbări în forță a unui ciclu istoric. Ultimii 70 de ani de pace. Unii dintre noi i-am trăit în Vest, unde pacea era și prosperă, alții i-am trăit în Est, unde era mai mult încărcată de speranțe decât de certitudini, unii i-au trăit în Vietnam și nu au avut parte de pace, alții în Afganistan, alții în Israel, unii i-au trăit amenințați – unii de dictaturi de dreapta și militariste în America de Sud, alții dictaturi de stânga, la fel de dure, în Europa de Est. Dar lumea asta a fost păstrată pentru că era un balans ușor de menținut între două puteri nucleare care știau că, atunci când cedează una, intră cealaltă pe rol și aveau a doua lovitură nucleară. Tehnica aceasta se numea MAD. MAD – care înseamnă și nebun, în engleză  – este acronimul lui Mutual Assured Destruction / Distrugere reciproc asigurată. Or acum distrugerea – totală, parțială, fragmentară și accelerată – este asigurată. Începe cu fiecare din noi în parte.

 

Recomandări de lectură:

• Gabriel Liiceanu: „Ce făceau Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca la Paris era un joc cu viața și cu moartea”
• Ana Blandiana: „Adevărul câștigă implacabil teren, chiar dacă nu mai are cui să facă dreptate”
• Oliver Jens Schmitt: „Tendințele care amenință astăzi democrația în România sunt moștenirea legionarismului și a ceaușismului”