Ana Blandiana: „Adevărul câștigă implacabil teren, chiar dacă nu mai are cui să facă dreptate”

Foto: Radu Sandovici / Humanitas

Consiliul Europei a aşezat Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet într-un panteon al memoriei, plasându-l între primele trei locuri ale memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi de Memorialul Păcii din Normandia. Anul acesta se împlinesc trei decenii de la înfiinţarea acestuia. „În mijlocul unui ocean de uitare, am realizat un adevărat compendiu, ca un atol al neuitării”, spunea, în urmă cu ani, Romulus Rusan,  constructor, alături de soţia sa, Ana Blandiana, al acestui edificiu unic în Europa construit întru neuitarea victimelor comunismului.

Am invitat-o pe Ana Blandiana la un dialog despre cum a început şi cum a crescut Memorialul, devenind un reper pe o hartă internaţională a memoriei, despre întâlnirea cu unul dintre călăii Penitenciarului Sighet din anii ’ 50, ofiţerul politic al închisorii Alexandru Satmari, despre modul în care în România postcomunistă justiţia nu a reuşit să devină o formă de memorie, despre refuzul Occidentului de a pune sub semnul egal crimele nazismului şi cele ale comunismului, despre atracţia pe care comunismul, împachetat altfel, o exercită încă asupra unora oameni unii născuţi în democraţie, despre importanţa memoriei mai ales „într-un timp în care nimănui nu-i va păsa ce a fost”.

 

Nazismul şi comunismul sunt două nebunii compementare”

CV Ana Blandiana

Ana Blandiana (numele literar al Otiliei-Valeria Coman, căsătorită Rusan) s-a născut la Timişoara, la 25 martie 1942.

Este absolventă de Flologie romanică, licenţiată a Facultăţii de Filologie a Universităţii din Cluj. A avut burse de studii la Iowa University (SUA), Heidelberg Universität, DAAD Berlin.

Prima carte de poezie, Persoana întâi plural, a publicat-o în 1964, iar cel mai recent este Variațiuni pe o temă dată, publicat în 2018. În cei aproape 50 de ani de la debut a publicat în jur de 30 de volume de poezie.

Este, de asemenea, autoarea a 14 cărţi de eseuri – printre care Cea mai frumoasă dintre lumile posibile (1978), Geniul de a fi, (1998), Cine sunt eu? (2001), Fals tratat de manipulare (2013, 2019), Istoria ca viitor (2017), Soră lume (2020) – și a șase cărţi de proză, care au fost reeditate.

Cărţile sale de poezie şi de proză au apărut în traducere, începând din 1982, la prestigioase edituri din Polonia, Germania, Italia, Marea Britanie, Spania, Estonia, Suedia, Norvegia, Ungaria, Franţa, Olanda, Bulgaria, Letonia, Albania, Serbia, Slovenia, Macedonia, China, Coreea de Sud.

A avut interdicţii de publicare între anii 1959 – 1964, în 1985 și între 1988 – 1989.

Premii literare: Premiul pentru poezie al Uniunii Scriitorilor din România, în 1969, Premiul pentru poezie al Academiei Române, în 1970, Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti, în 1982, Premiul Internaţional „Gottfried von Herder“, Viena, în 1982, Premiul Naţional de Poezie, în 1997, Premiul „Opera Omnia“, în 2001, Internaţional „Vilenica“, în 2002, Premiul Internaţional „Camaiore“, în 2005, Premiul Special „Acerbi“, în 2005, Premiul „Poetul European al libertăţii“, în 2016, Premiul Canadian pentru Poezie „Griffin”, în 2018, și Struga, în 2019.

În 1990, Ana Blandiana reînfiinţează PEN Clubul Român, al cărui preşedinte devine. Este unul dintre iniţiatorii Alianţei Civice, pe care o conduce între 1991 şi 2001. Fondator şi preşedinte al Academiei Civice, care realizează, sub egida Consiliului Europei, Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, de la Sighet. Membră a Academiei Europene de Poezie, a Academiei de Poezie „Stéphane Mallarmé“ şi a Academiei Mondiale de Poezie (UNESCO).

(Sursă CV: Humanitas)

Doamnă Ana Blandiana, după ce aţi susţinut o conferinţă despre drepturile omului, la Strasbourg, la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, i-aţi propus lui Catherine Lalumière, pe atunci secretar general al Consiliului, înfiinţarea unui memorial pentru victimele comunismului. Era ianuarie 1993. Atunci a fost momentul în care v-aţi gândit prima dată la acest proiect sau ideea prinsese contur cu ceva timp în urmă

Vorbisem de mai multe ori cu soţul meu, Romulus Rusan, despre faptul că la Sighet fusese întemnițată elita României, dar la realizarea unui muzeu acolo, nu, nu ne gândiserăm decât că la un vis de nerealizat, pentru că nu aveam niciun fel de resurse pentru a realiza aşa ceva.

În ianuarie 1993, eram la Strasbourg la o conferinţă organizată de departamentul Drepturile Omului al Consiliului Europei şi primisem de la Pierre Henri Imbert, şeful acestui departament, invitaţia de a participa la o cină, alături de el şi soţia sa, Sanda Ciorănescu, fiica lui George Ciorănescu, unul dintre liderii exilului românesc din Germania. În timpul mesei am ajuns şi la subiectul acesta. Eu sosisem la Strasbourg direct de la Cracovia, unde participasem la o conferinţă internaţională și le-am povestit că vizitasem Memorialul de la Auschwitz, alături de care Consiliul Europei tocmai hotărâse să facă un Centru de Studiere a Holocaustului. Plecând de la această propunere, l-am întrebat pe Pierre Henri Imbert dacă nu i se pare că ar fi necesar să se facă şi un centru de studiere a comunismului. De exemplu la Sighet, o fostă închisoare comunistă în care fusese exterminată întreaga elită politică a României democrate interbelice. Şi am stat de vorbă toată seara despre represiunea comunistă, despre exilul românesc, despre Sighet, despre cele două Europe care nu se cunosc între ele, iar  el mi-a sugerat să îi spun ideea mea Catherinei Lalumière, secretaerul general al Consiliului Europei, cu care aveam să iau masa a doua zi. Urmarea a fost propunerea de a face un proiect, proiectul unui Memorial al Victimelor Comunismului şi a Rezistenței. E adevărat că în prima clipă formularea titlului a părut șocantă: și noțiunea de victimă, și cea de rezistență erau folosite curent doar în legătură cu nazismul. Cartea neagră a comunismului, a lui Stéphane Courtois, nu fusese încă publicată; ea avea să demonstreze, peste câțiva ani abia, cu cifre de ordinul zecilor de milioane numărul victimelor comunismului. „Nazismul şi comunismul sunt două nebunii compementare”, am pledat eu, dar ideea care este acceptată azi ca o banalitate a sunat atunci, îmi amintesc, aproape subversiv.

Am redactat în scurt timp proiectul, fără nicio menţionare a costurilor, nici nu ne trecuse prin  cap… Alianţa Civică, a cărei preşedintă eram, trăia ca păsările cerului, munceam de dimineaţa până seara, absolut benevol, societatea civilă era pe atunci o poveste aproape romantică, de entuziasm şi sacrificiu. Cei de la Consiliul Europei ne-au acceptat proiectul, dar l-au editat în engleză şi franceză cu un capitol în plus, care se referea la finanţare. Urma astfel să facem o fundaţie şi să strângem banii după nişte reguli care ne păreau aberante raportându-le la realitatea de la noi: în proporţie de 30 la sută proiectul trebuia susţinut de autorităţile locale, 30 la sută de cele centrale și 30 la sută prin sprijin internaţional. Amintiţi-vă, noi eram, până în 1996,  inamicul public nr. 1, eram cei care scoteau în stradă sute de mii de oameni împotriva puterii neocomuniste. Doar sprijinul internațional putea, așadar, rămâne o șansă. Aşa s-a născut Fundaţia Academia Civică; și-a deschis reprezentanţe în oraşe mari din Occident unde exista exil românesc, la München, Berlin, Paris, Los Angeles şi New York. Primii bani de la exilul românesc au venit. Apoi, în 1996, după ce a câştigat Convenţia Democrată alegerile, la propunerea lui Nicolae Noica, ministru al Lucrărilor Publice şi cu sprijinul lui Ion Caramitru,  ministru al Culturii, amândoi lideri ai Alianței Civice, a fost votată o lege, care prevedea că Memorialul poate fi sprijinit financiar de către stat, nu că este sprijinit. O diferenţă care a făcut să trebuiască aprobată în fiecare an și în unii ani să nu primim acest sprijin financiar, ani când ghizii noştri de la Sighet lucrau cu banderola albă pe braţ, în grevă japoneză. Între timp am învăţat să facem proiecte internaţionale şi au venit spre noi reprezentanţe ale marilor fundaţii creştin-democrate germane, Konrad Adenauer și Hanns Seidel. Şcoala de vară, de exemplu, a fost aproape integral finanţată, timp de 18 ani, de Fundaţia Konrad Adenauer.

 

„Am fost acuzaţi că vindem suferinţa românilor Consiliului Europei”

Reacţiile ostile din partea regimului Iliescu-Văcăroiu nu au întârziat, atunci, în 1993. „Sacrilegiul de la Sighet”, aşa a catalogat ziarul Vocea României, apropiat de Puterea politică, ceea ce începeaţi dumneavoastră să clădiţi acolo întru neuitarea victimelor comunismului…

Da, aşa au scris. Se află la Sighet expuse articolele în care suntem acuzaţi că vindem suferinţa românilor Consiliului Europei. Vă daţi seama ce aberant?! Nu spuneau că o facem cunoscută, ci că o vindem.

În anii următori, toate forţele politice din România au luptat pentru integrarea europeană, dar la început Europa părea un duşman care, din cauza mineriadelor, nu ne primea nici măcar în Consiliul Europei. De Uniunea Europeană nici nu putea fi vorba.

 

Erau, în fond, continuatori ai regimului comunist. Reprezentanţi din eşaloanele doi, trei ale nomenclaturii, ale Securităţii.

O dovadă clară că, și după Revoluţie, România a fost condusă de aceeaşi clasă politică, reciclată.

 

Oficial, care a fost reacţia când aţi solicitat sprijin instituţional?

Nu a existat o reacţie oficială, pentru că nu a existat o cerere oficială. Nici nu ne-am pus problema să le solicităm sprijinul. Ar fi fost un demers inutil.

Local, însă, a funcţionat într-un mod misterios, mândria locală. Consilierii locali de la Primăria Sighet, indiferent de culoarea lor politică, ne-au sprijinit, iar parlamentarii de Maramureș au vota, mai târziu, cu toții legea.

 

L-aţi invitat vreodată pe Ion Iliescu sau pe cineva din camarila sa politică la Sighet?

Nu am invitat niciodată  niciun om politic. Cu timpul însă, o dată cu creşterea prestigiului internaţional al Memorialului, ca şi a aurei sale emoționale,vizitarea Sighetului a devenit, mai ales în preajma campaniilor electorale, un fel de obligaţie – un must, cum se spune azi – pentru toți oamenii politici de la  noi, după cum îl vizitează după acreditare toți ambasadorii. Ion Iliescu a fost o dată în perioada Convenţiei Democrate, când nu mai era președinte, iar a doua oară, în cel de al treilea mandat al său, a ajuns până la ușa muzeului. Venise cu Ellie Wiesel, când a fost inaugurat la Sighet Muzeul Ellie Wiesel, şi planul vizitei oficiale cuprindea şi vizitarea Memorialului, care fusese cercetat înainte de o echipă de protecţie şi pază. Doar că Ellie Wiesel nu a vrut să intre și a doua vizită nu a mai avut loc.

 

„În comunism, crimele erau cunoscute numai de victime şi de călăii lor”

Vă amintiţi ce aţi simţit când aţi intrat prima dată în fostul penitenciar de la Sighet?

Era o mare ruină, ceva urât, murdar, igrasios, cu geamurile sparte. În ultimii 20 – 30 de ani înainte de 1989 nu a mai fost închisoare, ci fabrică de mături, apoi depozit de sare şi, în final, doar loc de gunoaie. Dar locuitorii orașului își mai aminteau vechea spaimă şi grăbeau pașii când trebuiau să treacă pe trotuarul care înainte era interzis.

 

Aţi amenajat la Muzeul Sighet o celulă în amintirea lui Iuliu Maniu, unde a murit fostul lider ţărănist, şi una în amintirea liderului liberal Gheorghe Brătianu. Cum aţi identificat „harta” celulelor? Urmele erau şterse…

Foarte, foarte greu. Problemele de identificare a celulelor lui Iuliu Maniu,  a lui Gheorghe Brătianu şi  a episcopilor greco-catolici au fost imense. Am încercat să comparăm şi să confruntăm diverse memorii de închisoare. Constantin Giurescu, Nicolae Carandino, Alexandru Raţiu. Cele mai utile ne-au fost memoriile lui Constantin C. Giurescu. Ca istoric, avea rigoare şi dădea inclusiv cifre ale sălilor, pe care le-am confruntat cu cifrele din documente. Dar numerele celulelor fuseseră, de-a lungul anilor în care a funcţionat penitenciarul, schimbate în două rânduri. Deci nu suntem absolut siguri că celulele în care am amenajat sălile au fost cele în care au fost închiși, dar mai mult de atât nu s-a putut reconstitui. Pentru episcopii greco-catolici a fost puţin mai uşor, pentru că se ştia în care parte a închisorii fuseseră.

 

Naziştii şi-au pozat, şi-au filmat o parte din crimele făcute în lagăre – sunt dovezi păstrate la Yad Vashem. Comuniştii nu au lăsat urme?

Nu, cred că după procesul naziştilor de la Nürnberg au fost mai precauţi. Naziştii par să nu-şi fi imaginat că regimul lor se va încheia vreodată, că vor fi înfrânţi. Când am fost la Yad Vashem nu mi-a venit să cred ce am văzut: fotografii, filme cu execuţii… Comuniştii nu au lăsat urme. Există doar execuţia mareşalului Antonescu, în cazul căruia însă a existat un proces cunoscut şi urmărit internaţional. În cazul tuturor celorlalte nu au fotografiat, nu au filmat nimic. Societatea comunistă a fost o societate închisă, în mare măsură secretă: crimele erau cunoscute numai de victime şi de călăii lor. De aceea, scopul principal al Memorialului a fost  reconstruirea memoriei colective.

Imediat după 1989 nu existau istorici specializați în istorie recentă. În perioada comunistă, orice tânăr înscris la Facultatea de Istorie alegea, dacă era onest, specializarea în Istoria antică sau în Istoria medievală, pentru că altfel ajungea la Muzeul Partidului unde trebuia să înveţe şi să spună, la rândul său, minciuni. La Sighet – şi o spun cu mândrie – s-au pus bazele unei generaţii tinere de istorici foarte buni,specializați în istorie contemporană şi recentă. Timp de zece ani, an de an, adunam la Sighet în jur de 200 de oameni, istorici şi deţinuţi politici, punându-i față în față pe cei ce trăiseră istoria și pe cei ce voiau să o analizeze. Așa s-au născut cele zece volume ale Analelor Sighet, prima colecţie de studii despre comunism apărută în România.

Pe de altă parte, primul departament al Centrului internaţional de studii asupra comunismului care a  funcţionat  a fost Departamentul de Istorie Orală. La Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti, unde era profesor Gheorghe Ceauşescu –  nicio legătură cu familia dictatorului  –, mare specialist în limbi clasice şi vicepreşedinte al Alianţei Civice, a fost organizată o întâlnire  cu studenţii, cărora noi le-am spus: „E urgent. Trebuie să înregistrăm experienţele prin care au trecut deţinuţii politici. Nu avem bani, nu vă putem plăti, dar în opinia noastră aţi avea enorm de câştigat, și ca intelectuali, şi ca viitori istorici, din întâlnirea cu aceşti oameni”. Din cei vreo 50 de studenţi câţi au fost în sală, au venit vreo 20 şi au început să lucreze cu noi. Printre ei era şi Ioana Boca, cea care acum, doctor în istorie, conduce Memorialul.

Analelor Sighet  li s-a adăugat apo, timp de aproape 20 de ani, colecția Școala Memoriei, înregistrarea tuturor conferințelor Şcolii de vară, cu discuțiile de după ele, care, unele, erau și mai interesante decât conferințele, cu întrebări puse de elevi istoricilor specializaţi în istoria comunismului, invitați din toată lumea. Școala de vară a fost organizată timp de 18 ani, în aceea;i formă. După ce ani de zile făcusem cereri la Ministerul Educației să se introducă Represiunea comunistă ca materie de studiu opțional (în timpul ministeriatului lui Daniel Funeriu a fost aprobat, iar în timpul regimului Dragnea s-a dez-aprobat), în ultimii ani ai Şcolii de vară am invitat şi profesori, ca să învețe la rândul lor să predea.

Această perioadă s-a încheiat pentru că fundațiile germane nu au mai finanțat, iar singuri nu am mai putut continua, fără sprijinul lor. Totuși, nu s-a întrerupt complet, pentru că profesori de la Universitatea „Babeș Bolyai” din Cluj își țin cursurile an de an, câte o săptămână, la Sighet (istoricul Virgiliu Țârău, scriitoarea Ruxandra Cesereanu). În ultimii trei ani a funcționat  din nou o Școală de vară finanțată, de data aceasta, de o fundație americană, Freedom House, dar nu a mai avut același format – înainte erau elevi cu vârsta cuprinsă între 15 și 18 ani, iar în ultimii trei ani au fost studenți.

 

„Călăii au continuat să își ducă viața liniștiți și după 1989”

Povesteaţi că l-aţi întâlnit, la un moment dat, pe Alexandru Satmari, ofiţerul politic al închisorii în anii ’50, care avusese cinismul, tupeul inimaginabil de a vă oferi ceea ce spunea că a fost un baston al lui Iuliu Maniu, exterminat de el şi tovarăşii lui întru crimă şi aruncat într-o groapă comună, neidentificat nici azi…

Un baston pe care erau inscripţionaţi anii nașterii și ai morții, ca și când Maniu și-ar fi cunoscut dinainte anul morții… A fost, într-adevăr, de neînchipuit. Îmi amintesc că am făcut mari eforturi atunci ca Televiziunea Română să îmi permită să relatez ceea ce s-a întâmplat. Acest Satmari, ultimul rămas în viață dintre cei care condusereră Penitenciarul Sighet, a avut o perfidie extraordinară. Dădea interviuri și în fiecare, întrebat fiind unde a fost înmormântat Maniu, spunea altceva: ba că a fost aruncat într-o fântână, ba că a fost dus la un spital de boli psihice, ba că a fost înmormântat în curtea unei biserici necunoscute. A creat intenționat o mare confuzie cu aerul că spune amintiri din epocă, de la sursă. Avea o adevărată plăcere de a face rău.

 

Dar pe directorul închisorii, Vasile Ciolpan, l-aţi întâlnit? Cinci ani a condus penitenciarul, din 1950 până în 1955, anii în care elita României fusese adusă la Sighet pentru a fi exterminată.

După 1996, Președinția, în mandatul lui Emil Constantinescu, a decorat foști veterani de război și el s-a aflat printre ei… Gheorghe Mihai Bârlea, pe atunci prefect de Maramureș – singurul  om pe care l-am cunoscut noi când am ajuns la Sighet, unde fusese directorul Bibliotecii și apoi primul director al Memorialului – a fost cel care distribuia decorațiile veteranilor de război și când s-a trezit în față cu fostul director al închisorii pe care, ca sighetean, îl ştia din copilărie, i-a spus: „Nu pot să vă dau decorația, ați fost directorul Penitenciarului Sighet”. A fost un scandal care a declanșat o discuție publică în jurul călăilor care continuau să își ducă viața liniștiți și după 1989. Dar de schimbat, nu s-a schimbat nimic.

 

N-o să uit niciodată șirul interminabil de oameni aşteptând să pună în altar mâna de pământ adusă…”

Cine a avut ideea – emoţionantă – a creării parcului memoriei sub forma unei hărţi a ţării al cărei contur e făcut din brazi, pe locul Sighetului fiind înălţat un altar-cenotaf în care se găsesc urne cu pământ aduse din diferite locuri marcate de crimele comuniştilor: închisori, locuri de execuţie, gropi comune, câmpia Bărăganului? „«Poiana» plină cu morminte care va rămâne în mijlocul amfiteatrului vegetal, va sugera imaginea ţării ce îşi plânge şi îşi ţine în braţe martirii”, spunea Romulus Rusan.

Într-o colaborare atât de lungă şi de totală cum a fost a noastră e greu să identifici contribuțiile și să le separi. În general ale mele au fost ideile de natură artistică, iar ale lui Romi cele ţinând de documentarea științifică. Cred că unul dintre momentele cele mai emoționante la care am participat în viața mea a fost într-un an când, de Înălțare, de Ziua Porților Deschise a Memorialului, foști deținuți politici sau urmași de-ai lor veniseră cu pământ pe care l-au adus la Sighet din locurile de execuție, de detenție şi de tortură, locurile unde au fost uciși oameni.

N-o să uit niciodată imaginea minunată cu acel șir interminabil de oameni aşteptând să pună în urnele din altar mâna de pământ adusă…

 

„Nu am reproșat Convenţiei măsura în care nu a reușit, ci măsura în care nu a încercat”

Într-un interviu din urmă cu 20 de ani, vorbind despre lipsa documentelor oficiale referitoare la ultimii ani de viaţă ai lui Iuliu Maniu, în închisoarea Sighet, Romulus Rusan spunea că, până la acel moment, nu aţi avut acces la arhiva aşa-numitului „Serviciu K”, al Contrainformaţiilor penitenciare. „Sinteza informativă despre contactele şi ideile lui Maniu, datată 2 ianuarie 1947, arată că Al. Nicolski şi Corpul Detectivilor – precursorul Securităţii – îi pregătiseră rechizitoriul cu mai bine de şase luni înaintea arestării”, spunea Romulus Rusan. Aţi primit între timp acces?

Nu total. Emil Constatinescu, la final de mandat, a spus – vă amintiţi – că l-a învins sistemul. Într-adevăr, au fost învinși. Nu au fost de același fel cu cei care aveau puterea înaintea lor (fără să o piardă de fapt niciodată) și nu au avut practica puterii – erau intelectuali care conduseseră cel mult o catedră universitară sau foști deținuți politici care avuseseră funcții politice cândva în tinerețe, cum a fost Corneliu Coposu,  secretar al lui Maniu –, în timp ce ceilalți practicaseră puterea. Iar dacă erau tineri, erau fii de securiști sau de activiști de partid şi moșteniseră genetic practica puterii. Dacă ne gândim bine, era aproape logic ca Convenţia Democrată să nu reuşească. Nu le-am reproșat măsura în care nu au reușit, ci măsura în care nu au încercat.

În privința accesului la arhive, s-au făcut pași înainte la CNSAS în mandatele președintelui Traian Băsescu, când dosarele au fost puse la dispoziție aproape în întregime. Spun aproape, pentru că unele dosare nu s-au găsit. Eu, de pildă, nu mi-am găsit dosarul. Mi-a fost greu să cred că nu există, credeam că nu vor să mi-l dea. Abia când a ajuns Ticu Dumitrescu la CNSAS mi-a confirmat că nu se află în arhivă, dar mi-a spus că există, cu siguranță, copii pe microfilm, însă astea nu s-au dat niciodată. Nu am ajuns încă acolo…

Sursă foto: Universitatea de Vest din Timişoara

„Ei nu s-au schimbat, în timp ce noi, societatea civilă, motorul democrației, am slăbit”

Când justiţia nu reuşeşte să fie o formă de memorie, memoria singură poate fi  o formă de justiţie”, aceasta e deviza sub care aţi construit Memorialul. Când v-aţi dat seama că, în România postdecembristă, postcomunistă, justiţia nu este şi nu va fi – cine ştie pentru cât timp – o formă de memorie?

Din prima clipă. A fost evident pornind în primul rând de la tot ce s-a întâmplat la Revoluție și imediat după aceea, până la ceea ce s-a întâmplat apoi cu acest proces în care Ion Iliescu este inculpat pentru crime împotriva umanității. Se așteaptă să dispară biologic cei inculpați. Din punctul meu de vedere, problema nu este să bagi la închisoare un om care care are 80 și ceva de ani, problema este să fie clar explicate juridic vinovățiile lui. Pedepsele pot fi suspendate, responsabilitățile – nu.

 

V-aţi imaginat în anii ’90 – în timpul Pieţei Universităţii, după votul din duminica Orbului, după Mineriade, după Mitingul alb, după manifestaţia din noiembrie, după mitingurile Alianţei Civice – că este atât de extinsă cangrena comunist-securistă în societatea românească şi lupta e inegală şi fără şanse reale de izbândă? O situaţie care, iată, s-a dovedit, a făcut zadarnic Punctul 8 al Proclamaţiei de la Timişoara, a făcut imposibilă lustraţia, care împiedică, de peste 30 de ani, finalizarea dosarelor „Revoluţiei”, „Mineriadei”, „Ursu”.

Ceea ce nu mi-am imaginat a fost că noi, societatea civilă, vom obosi primii. Ei nu s-au schimbat, în timp ce noi, societatea civilă, motorul democrației, am slăbit, unele asociații chiar au dispărut între timp. Iar puterea noastră de a crede, de a spera că lucrurile se vor rezolva aproape a dispărut. Asta nu înseamnă însă că nu s-au făcut pași înspre mai bine. Adevărul  câștigă implacabil teren, chiar dacă nu mai are cui să facă dreptate.

 

„Numai ipocriţii sau naivii spun că comunismul s-a terminat odată cu căderea Zidului Berlinului”

La dezbaterile care au marcat aniversarea a 20 de ani de la înfiinţarea Memorialului, istoricul Gorald Lindbald, de la Platforma Memoriei şi Conştiinţei Europene, vorbea despre o propunere formulată la Sighet, şi anume o iniţiativă civică pentru un proces al comunismului. Erau necesare un milion de semnături strânse din şapte state europene, după care documentul ar fi urmat să fie adresat Comisiei Europene. Ce s-a ales de acest proiect?

Nu s-a ales mare lucru. Nici măcar platforma nu mai reprezintă mare lucru, nu are bani, nimeni nu o subvenţionează. Documentul a fost scris de istoricii care colaborează cu Memorialul, Stéphane Courtois a fost principalul autor, el a fost citit, în 2013, şi în Parlamentul European şi în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei, dar nu a fost adoptat. De altfel, europarlamentarii români au avut grijă să nu fie în sală când trebuia să se voteze…

În mod ciudat, problemele generate de criză şi de războiul din Ucraina în loc să intensifice ideea consecinţelor comunismului – pentru că e clar că e vorba despre un război postcomunist, că tot ce se întâmplă acolo își are rădăcinile în URSS –, au trecut-o pe un plan mai indiferent, mai îndepărtat.

 

În ianuarie 2006, Rezoluţia 1481, privind „condamnarea crimelor comise în numele comunismului” nu primise suficiente voturi în Consiliul Europei pentru a fi aprobată. O dovadă clară că se refuza o punere sub semnul egal a crimelor nazismului şi a celor ale comunismului. În aceşti ultimi aproape 20 de ani de atunci, aţi simţit că s-a schimbat ceva în percepţia Occidentului faţă de crimele comunismului?

Cred că nici nu se mai pune problema… Ce s-a schimbat la Uniunea Europeană, iar asta mi se pare grav, este că e din ce în ce mai influenţată de progresism, de acest curent al corectitudinii politice care, în mod evident, provine din comunism, din Şcoala de la Frankfurt. O şcoală de filozofie formată din militanți de extremă stângă, sprijinitori ai Revoluţiei din octombrie 1917,  care, când a venit Hitler la putere, au emigrat în SUA şi apoi au pus stăpânire pe mediul universitar, pe minţile tinerilor, iar acum efectul este resimţit şi în Europa. Acest curent neomarxist nu mai merge pe lupta de clasă și distrugerea economiei capitaliste, ci pe distrugerea pilonilor civilizației europene, pe culpabilizarea culturii lumii. A început la Frankfurt şi a trecut, în 1968, prin Paris. În volumul meu Fals tratat de manipulare  am un capitol în care descriu momentul în care studenţii răsculaţi au ocupat Teatrul Odeon, scandând „Jos cultura!” Asta e linia care se continuă în America.

 

Iată-ne, aşadar, la peste 30 de ani de la momentul în care comunismul a făcut implozie în Europa Centrală şi de Est, ameninţaţi tot de comunism, reîntors sub altă formă…

Numai ipocriţii sau naivii spun că comunismul s-a terminat odată cu căderea Zidului Berlinului. La această oră comunismul continuă în lume cel puțin în trei feluri: prin statele  declarat comuniste din extremul Orient, prin reziduurile din mentalităţi şi chiar din instituții din fostele ţări comuniste – cum se vede la noi, cum se vede mai ales în Rusia unde, odată cu războiul din Ucraina, se dovedeşte în ce măsură comunismul a rămas în picioare – şi prin progresism, woke, cancel culture şi ale forme de sinucidere a libert[ții din lumea liberă.

 

Cum vă explicaţi că această nouă formă de comunism are o asemenea priză la oameni tineri, născuţi în democraţie, care nu au cunoscut direct monstruozităţile acestei ideologii?

Comunismul, cred, nu va dispărea atâta vreme cât va exista inegalitate în societate, indiferent cât de ridicat va fi nivelul de trai cel mai de jos. E clar că, în momentul de faţă, nivelul de jos al societăţii este mult mai înalt decât, de exemplu, în secolul XIX, ceea ce nu înseamnă că nu generează la fel de puternic invidie. Asta, din punct de vedere psihologic.

Ceea ce nu îmi explic este modul în care acest curent poate prinde la tineri de 30 de ani, la noi. Pot înţelege că prinde în Occident, unde oamenii nu au trăit ororile comunismului, dar nu pot înţelege neomarxismul tinerilor din România, din Polonia, din Ungaria, care sunt urmaşii unor oameni care au stat în închisoare, care au stat la cozi de ore în şir pentru a cumpăra un kilogram de carne. Refuzul lor de a cunoaşte istoria este o formă de spălare a creierelor.

Înainte, una dintre obsesiile mele a fost: cum vom fi judecaţi de cei care vin după noi? Îmi era teamă că vom fi judecaţi că am făcut prea puţin împotriva dictaturii comuniste. Nicio clipă nu mi-am imaginat că va veni o epocă în care nimănui nu-i va păsa ce a fost…

Ana Blandiana, alături de soţul său, Romulesc Rusan. Sursă foto: Realitatea tv

„Soţul meu spunea că a scris pe pereţii Memorialului ce nu a scris în cărţi”

30 de ani din viaţă – cea mai mare parte din ei, 25, împreună cu Romulus Rusan – i-aţi dedicat construirii Memorialului Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei. Nu fost uşor: aţi gândit şi construit ceva nou, unic în Europa, aţi întâmpinat piedici instituţionale şi financiare şi la început şi pe parcurs, aţi fost ţinta unor calomnii, aţi neglijat scrisul în favoarea acestui proiect. Aţi lua-o de la capăt?

E o întrebare foarte grea, mai ales raportându-mă la soţul meu. Pentru că eu scriam versuri – iar versurile se scriu indiferent că ai sau nu ai timp –, dar proza nu se scrie atât de uşor. Cazul lui este dramatic. A suferit tot timpul că nu mai avea timp să scrie. A murit în momentul în care terminaserăm Memorialul şi se hotărâse să se întoarcă la scris… Pe parcursul celor 30 de ani de eforturi pentru realizarea Memorialului am avut adesea senzaţia că Dumnezeu să uită la noi și îşi zice: „Ăştia nu se descurcă singuri, trebuie să intervin…”. Şi intervenea. Ne-am blocat în nenumărate rânduri şi mereu se întâmpla câte ceva care ne salva şi ne ajuta să mergem mai departe. După moartea lui Romi, când mă simțeam părăsită nu doar de el, ci şi de acest sprijin miraculos, s-a întâmplat ca editura Spandugino să-mi propună să-i publice opera completă; au fost astfel reeditate cărţi care fuseseră publicate în anii ’70-’80 ai secolului trecut, au fost citite şi s-au scris cronici, chiar mai multe decât se scriseseră atunci. A fost ca şi când Romi ar fi revenit în literatură. Sunt foarte recunoscătoare acestei edituri cu care acum Fundaţia Academia Civică face proiecte comune. Primul dintre ele este seria de conferinţe cu titlul „Justiţia memoriei”, de mare impact public.

 

Cei care vă cunosc ştiu că aţi fost inseparabili în viaţă. Aş spune că sunteţi şi veţi rămâne la fel şi în istorie, legaţi indestructibil de ceea ce aţi ctitorit împreună: Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei.

Soţul meu spunea că a scris pe pereţii Memorialului ce nu a scris în cărţi. Ca scriitori, cu siguranță am pierdut, dar pe de altă parte, mi se pare foarte important că am făcut acest muzeu la intrarea căruia sunt acum mai tot timpul cozi. Niciodată nu am visat atât de mult. Succesul internaţional este şi el foarte important. Nu doar pentru noi, chiar  pentru România. Memorialul este considerat una dintre cele trei instituţii ale memoriei europene, alături de Memorialul de la Auschwitz şi de Memorialul Păcii din Normandia. Suntem singura instituţie din România care are Marca Patrimoniului European, o dovadă de integrare în reţeaua valorilor din care este făcută definiţia Europei.

 

Recomandări de lectură: 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

3 Comentarii

  1. 17 iulie 2023

    […] Ana Blandiana: „Adevărul câștigă implacabil teren, chiar dacă nu mai are cui să facă drepta… […]

  2. 30 august 2023

    […] Recomandare de lectură: Ana Blandiana: „Adevărul câștigă implacabil teren, chiar dacă nu mai are cui să facă drepta… […]

  3. 24 mai 2024

    […] Ana Blandiana: „Adevărul câștigă implacabil teren, chiar dacă nu mai are cui să facă drepta… […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.