Antropolog Smaranda Vultur: „Poveştile unor oameni care au înfrânt suferinţa sau care au pierdut totul te ajută să faci un exerciţiu de introspecţie”

Foto: Silvia Buzatu

Aproape jumătate din viață și-a dedicat-o aducerii la lumină a sute de actori neoficiali ai memoriei, cum îi numește, eternizându-le în cărți poveştile de viaţă, salvând astfel memoria unor lumi care apun. Este autoarea mai multor volume de istorie orală, dedicate deportaților în Bărăgan, germanilor din Banat, francezilor din Banat, basarabenilor și bucovinenilor din Banat, evreilor din Timișoara. Un proces de recuperare a memoriei pe care l-a început în urmă cu 30 de ani, mergând din om în om.

Am invitat-o pe Smaranda Vultur, antropolog și doctor în filologie – întoarsă recent de la Avignon, unde și-a lansat ediția în franceză a volumului Francezi în Banat, bănățeni în Franța – la un dialog. Despre francezii în Banat și modul în care Banatul a ajuns să aibă o stradă în Franţa, despre oameni care au trăit „între patrii”, despre suferința lor, despre nostalgiile și regretele de a-și sfârși viața departe de locul natal, despre ce înseamnă a fi martor al unui om care dezvăluie experienţe de viaţă traumatizante, dar și despre mulțumirile pe care le aduce o astfel de muncă, de arheologie și salvare a memoriei.

 

Bănăţenii de la Pernes şi de la Roque au azi un statut social şi simbolic valorizant”

CV Smaranda Vultur

Este doctor în filologie şi a fost conferenţiar la Universitatea de Vest din Timişoara și membră a fostei Comisii Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

În cadrul Grupului de antropologie culturală şi istorie orală de la Fundaţia „A Treia Europă”, a conceput şi a realizat mai multe proiecte de cercetare în domeniul identităţilor culturale şi memoriei, prin metoda povestirilor autobiografice.

Este fondatoarea arhivei de istorie orală a Bibliotecii Centrale Universitare Eugen Todoran din Timişoara și profesor asociat la Universitatea de Vest din Timişoara.

Este autoarea volumelor Infinitul mărunt. De la configuraţia intertextuală la poetica operei, (Cartea Românească, 1992) și Istorie trăită, istorie povestită. Deportarea în Bărăgan, 1951-1956 (Amarcord, 1997), Din radiografia represiunii: Deportarea în Bărăgan, 1951-1956 (Mirton, 2009, 2011) și Francezi în Banat, bănăţeni în Franţa (Editura Marineasa, 2012, volum reeditat în 2021, în ediție franceză, cu titlul Des mémoires et des vies. Le périple identitaire des Français du Banat),

Este coautor și coordonator al volumelor Lumi în destine. Memoria generaţiilor de început de secol din Banat, (Nemira, 2000), Germanii din Banat prin povestirile lor, (Paideia, 2000, reeditat la Polirom, în 2018), Minorităţi: identitate şi coexistenţă (Institutul intercultural Timişoara, 2000), Memorie şi diversitate culturală. Timişoara 1900-1945 (editat de Centrul Cultural Francez din Timişoara – Polirom, 2001), Memoria salvată. Evreii din Banat, ieri şi azi (Polirom, 2002), Banatul din memorie. Studii de caz (Editura Marineasa, 2008), Memoria salvată II. Cine salvează o viaţă, salvează lumea întreagă (Editura Universităţii de Vest, Timișoara, 2009, reeditare 2010), Basarabeni şi bucovineni în Banat, Povestiri de viaţă (Editura Marineasa, 2010, reeditată la Editura Brumar, 2011), Memorie şi diversitate culturală la Timişoara, Meserii şi meseriaşi (Brumar, 2013) şi Memorie şi diversitate culturală, Timişoara. Scene de viaţă 1900-1945, ediţie trilingvă (Nepsis, 2019).

Doamnă Smaranda Vultur, v-aţi întors de curând din Franţa, de la Roque-sur-Pernes, localitate unde o stradă principală se numeşte „La Rue du Banat”. Cum a ajuns Banatul să aibă o stradă în Franţa?

Povestea e puţin mai lungă. După al doilea război mondial, în 1944 – 1945 o parte din germanii din Banat, şi din cel românesc, şi din cel sârbesc, s-au refugiat pe teritoriul Austriei de azi, care atunci era împărţit în patru zone de influenţă ale puterilor aliate: sovietică, franceză, americană şi britanică. Cei refugiaţi în zona sovietică riscau oricând să fie deportaţi în lagăre din URSS, sub pretextul muncii de reconstrucţie a Uniunii Sovietice, cum s-a întâmplat de altfel, în multe cazuri, cu rudele lor rămase acasă în ianuarie – februarie 1945, tocmai pentru că aparţineau etniei germane. Se ştie mai puţin faptul că, în acest context, cei care puteau dovedi cu acte genealogice că sunt de origine franceză, mai precis lorenă, alsaciană sau luxemburgheză, vorbitori de franceză, au fost scutiţi de deportare.

În ceea ce îi priveşte pe cei din Banat refugiaţi în Austria, ei  au fost contactaţi de un fost perceptor de finanţe de la Jimbolia, Hans Lamesfeld, devenit ulterior Jean Lamesfeld, care înfiinţase la Viena o asociaţie a bănăţenilor de origine franceză, o asociaţie prin care urmărea să ceară acceptarea acestor refugiaţi de război în Franţa. I-a cerut şi lui Robert Schuman (ministrul francez al Afacerilor Externe, în perioada aceea – n.r.) dreptul ca membrii acestei asociaţii să fie primiţi în Franţa, dar acest lucru, în ciuda eforturilor diplomatice ale lui Lamesfeld, ajutat de ofiţeri francezi de rang înalt de la Viena, s-a întâmplat abia în 1948, timp în care ei îşi pierduseră cetăţenia, devenind apatrizi. Au fost acceptaţi în Franţa în jur de 10.000 de francezi bănăţeni, care au fost repartizaţi în diferite localităţi de pe teritoriul francez, în funcţie de necesităţile de mână de lucru.

În 1950, Lamesfeld a fost contactat de primarul Delebecque, de la Roque-sur-Pernes – un sat construit în terase, pe o stâncă din Vaucluse – care l-a informat că există oportunitatea să vină să se instaleze cu o parte din aceşti bănăţeni, pentru că satul era părăsit, era în ruină. Au ajuns acolo câteva familii, au venit cu ei şi nişte germani şi maghiari din Transilvania. Lamesfeld făcuse diligenţe pe lângă Crucea Roşie şi a primit ajutoare din Elveţia pentru reconstruirea satului şi sprijinirea cumpărării fermelor. Robert Schuman a fost invitat să viziteze satul, în mai multe rânduri, după instalarea lor acolo pentru a marca succesul acestei noi colonizări.

Începutul însă a fost extrem de greu: au fost săraci, înfometaţi, unii, cunoscându-se în lagărele din Austria, se căsătoriseră şi aveau deja copii mici. În plus, nu fuseseră primiţi cu braţele deschise, primarul era comunist, iar localitatea era în zona Rezistenţei franceze, Vaucluse, Provence. Faptul că aceşti oameni vorbeau germana, limba duşmanului recent deci, era suficient pentru a-i face indezirabili. Or, când se refugiază, oamenii au tendinţa să trăiască împreună, să comunice în limba lor de acasă. Ei vorbeau şvăbeşte, ceea ce îi identifica drept bănăţeni, dar şi ca germani. În satele din Banat unde au venit în secolul al XVIII –lea colonişti vorbitori de franceză, cum e Tomnatic, pe care l-am ales ca etalon al comparaţiei cu cei refugiaţi două secole mai târziu la Roque-sur-Pernes, dialectul, ce poate varia de la un sat la altul, e presărat cu cuvinte vechi franţuzeşti

Era apoi reticenţa, valabilă oricând şi oriunde faţă de nou veniţi. Bănăţenii de la Pernes şi de la Roque au azi un statut social şi simbolic valorizant, şi-au dovedit puterea de a învinge greul şi de a se integra în societatea franceză. Primarul din La Roque e de mulţi ani un francez bănăţean. Diferenţa lor e privită azi ca un ingredient exotic, e uitată sau regăsită, unii chiar îi invidiază, s-ar părea. Bunăstarea, solidaritatea familială şi autopercepţia favorabilă, respectul faţă de generaţia care a refondat localitatea au fost foarte vizibile la lansarea cărţii mele despre ei în traducere franceză, la Avignon, şi apoi în vizitele pe care le-am făcut în sat.

Statutul lor de foşti refugiaţi a fost uitat. Ceea ce nu face ca, la rândul lor, să fie mai toleranţi cu migraţia recentă din zonă, mai ales arabă.

 

Legăturile lor cu România mai există?

Dacă e vorba de legături reale, ele nu prea există, subzistă însă cele afective, nostalgii şi regretul de a-şi sfârşi viaţa departe de locul natal. Margareta Benz, născută în 1925, la Becicherecu Mic, exprima acest lucru cu un oftat când am revizitat-o recent la Pernes. Mi-a recitat poezii în română, mi-a cântat Deşteaptă-te, române, ştie încă Imnul Regal şi poezii învăţate la şcoală. Şi ea şi dl. Nicolas Benz vorbeau între ei şi cu copiii şvăbeşte. Unul dintre nepoţii lor e student la Medicină la Cluj, a fost în satul de origine al bunicilor lui  şi a făcut fotografii, doreşte să cunoască acest trecut dureros al familiei sale.

Refugiul nu a fost pentru toţi lipsit de pericole şi greutăţi. După plecarea din România, socrii Margaretei Benz au rămas o vreme în Iugoslavia, unde socrul ei a şi murit; împreună cu alţi refugiaţi, au fost momiţi cu promisiunea că vor fi duşi acasă, dar au fost abandonaţi la marginea unei păduri şi împuşcaţi, fiind bolnavi. O parte dintre cei care s-au întors acasă din refugiu sau au rămas acasă  au fost deportaţi în URSS şi în Bărăgan. Aş trimite aici la povestea vieţii doamnei Margareta Schannen, căsătorită Docea, publicată în Germanii din Banat prin povestirile lor de la Polirom 2018.

Majoritatea celor plecaţi au rămas însă foarte ataşaţi de locurile natale. Unii au mai venit în vizită, în anii 60-70. În privinţa copiilor lor, unii se consideră francezi şi nu mai sunt interesaţi de trecutul românesc al bunicilor lor, alţii îl valorizează, pentru că e memoria bunicilor lor, a familiei. Legăturile lor nu sunt, deci, rupte total.

Un caz aparte e Philippe Willer, născut în 1935, la Banloc, în România. A copilărit la Timişoara, la bunicii paterni din Tolvadia (azi Livezile) şi mai ales la cei materni din Ciavoş (Grădinari) unde mai există casa bunicilor. Primul venit în România a sosit la Tomnatic. El a venit în mai multe rânduri cu familia în România pe care a readoptat-o ca patria sa natală. L-am însoţit prin cimitire unde căuta cu febrilitate numele strămoşilor săi din cele trei sate pe unde au trecut. A fost la Primăria din Banloc şi i s-a eliberat un nou certificat de naştere, pe care îl arăta ulterior ca pe un trofeu, familiei sale lărgite cu copii şi nepoţi, cu care a vizitat acum șapte ani locul natal. A făcut şi cercetări în arhive pentru a-i identifica pe strămoşii mai îndepărtaţi din Lorena, a  reuşit să reconstituie la Ciavoş numele locuitorilor şi așezarea caselor lor după vechea structură a satului. El practică de câţiva ani ceea ce azi numim turism memorial. Iar amintirile lui din viaţa de copil la Ciavoş sunt parte a unei micromonografii a satului tradiţional bănăţean, cu obiceiurile şi viaţa de familie, cu felul în care se făcea educaţia, se lucra pământul şi se strângea recolta, cu modul de a trăi şi măsura timpul etc.

 

I-aţi transformat şi pe aceşti francezi din Banat – aşa cum aţi făcut-o cu germanii din Banat, cu deportaţii în Bărăgan, cu evreii din Timişoara – în actori neoficiali ai memoriei, cum îi numiţi. Care este, pe scurt, istoria francezilor din Banat sau a bănăţenilor din Franţa?

Au venit aici, în secolul al XVIII-lea, din Lorena, zona de nord dintre Franţa, Belgia, Germania şi Luxemburg. Lorena era atunci parte a Imperiului Habsburgic, soţul Mariei Theresa, Francisc, fiind duce de Lorena. Cei care au plecat la propunerea Curţii de la Viena erau oameni foarte săraci, care nu şi-au mai putut plăti impozitele şi care au căutat în apelul Curţii Habsburgice de a veni spre Banat o soluţie de salvare. Au primit nişte sume de bani, pentru instalare, au fost scutiţi de impozite o perioadă lungă de timp. Primii colonişti vorbitori de franceză s-au stabilit la Carani (Mercydorf) în primul val de colonizare, la Tomnatic (Triebswetter) mai spre sfârşitul secolului al XVIII-lea şi în aşa-zisele comune surori, Seltour, Charleville şi St Hubert (azi Novoselo, lângă Kikinda în Banatul sârbesc).

Imperiul a adus aici germani, alsacieni, loreni sau luxemburghezi nu doar ca mână de lucru la graniţa Imperiului, ci şi pentru că erau catolici, prin intermediul lor fiind dorită întărirea segmentului de populaţie catolică, minoritară într-o masă de  ortodocşi români şi sârbi. Numele de şvab este unul generic, el incluzând pe lângă cei deja pomeniţi şi pe cei colonizați din Pădurea Neagră sau Baden-Baden, incluzându-i treptat şi pe italieni sau spanioli, mai puţin numeroşi.

În arhive se vede de la primul venit, anul, numele, localitatea natală. După jumătatea secolului al XIX-lea numele lor încep însă să fie pronunţate în germană şi ortografiate ca atare, cum se vede în cimitirul din Tomnatic. Dacă la începutul seolului al XIX-lea slujbele religioase se mai ţineau in latină şi franceză, treptat şi-au pierdut şi limba, pentru că limba oficială a Imperiului Habsburgic a fost germana. Diferenţele imprimate de locul de orgine şi de limbă, încep treptat să se estompeze, să fie uitate.

Apoi, la începutul celui de Al Doilea Război a apărut Grupul Etnic German, o organizaţie fascistă care a făcut presiuni puternice asupra statului român şi asupra etnicilor germani în numele purităţii etnice şi atunci cu atât mai puţin s-a putut discuta de alte origini decât cele germane. La recensământul din 1930 s-au declarat etnici germani, în schimb în 1945, după deportarea germanilor în URSS şi schimbarea statutului de declarare a naţionalităţii, a fost posibilă recuperarea identităţii franceze. Cum am spus, unii au reuşit să scape de confiscarea proprietăţilor prin Reforma agrară din 1945 sau de deportarea în URSS pe baza certificatelor genealogice care dovedeau origini sau nume franceze, dar şi a altor criterii impuse de Curtea administrativă de la Timişoara, pe baza cărora s-a creat şi Asociaţia descendenţilor foştilor colonişti francezi din Banat, în 1945, la Timişoara. Cimitirul de la Tomnatic este o foarte bună hartă a acestor nume franţuzeşti şi a evoluţiei lor – de la crucile mici, ale primilor veniţi, la cavourile mari. La Tomnatic, peste 90 la sută erau francezi. După aceea, la deportarea în Bărăgan, originea franceză nu a mai contat pentru a-i scuti de deportare. Nimeni nu a mai putut fi salvat în numele ei.

 

„Memoria e fragilă, e expusă unor vulnerabilităţi”

Povestea fiecăruia dintre oamenii aceştia care au trăit „între patrii”, cum spuneţi, are ceva tulburător. Documentând aceste biografii, a fost ceva care v-a marcat în mod deosebit?

Jean Lamesfeld a comandat pentru biserica din localitate, în 1960, un triptic care reproduce plecarea din Banat spre Franţa. La Casa Adam Müller Guttenbrunn, din Timişoara, există un triptic realizat de Stefan Jäger, un fel de tablou fondator al venirii coloniştilor germani aici, în Banat, care redă drumul invers din secolul la XVIII-lea de la vest spre est. Cele două istorii despărţite de două secole se unifică sub puterea mitului de fondare.

M-a impresionat puterea mitului de a transforma realitatea tragică de la începutul venirii coloniştilor într-un loc sau altul, de a camufla trauma exilului şi a instalării dificile într-un loc străin, după o călătorie plină de încercări, pericole sau moarte. Am observat că aceste aspecte sunt puse în umbră în discursul public, unii chiar nu vor să-şi mai amintească. Mă frapează cum se modifică discursurile memoriei – căci eu de asta m-am ocupat preponderent în carte – cum dispar amănuntele şi cum se uniformizează sub un discurs istoric care se inspiră din mit. Se vede foarte bine punând faţă în faţă discursul istoricilor, al documentelor, al elitei intelectuale, cu discursul martorilor, al celor care au fost protagonişti direcţi ai evenimentelor istorice, cum se corectează în memoria colectivă, discrepanţele, conflictele în favoarea unui mit care ameliorează lucrurile, transformă victimele în eroi izbânditori. M-a tulburat felul în care prin intermediul acestui mit al eroului civilizator, al bunului colonizator se estompează trauma ca centru al acestei istorii. Sunt pe cale să reeditez la Polirom cartea Francezi din Banat, bănăţeni în Franţa, Memorie şi identitate apărută la Editura Marineasa, în 2012, şi tradusă la Editura Universităţii din Avignon, în 2021, sub titlul Des mémoires et des vies, Le périple identitaire des Français du Banat. M-am gândit să sugerez şi o lectură a cărţii în sens invers, dinspre ultimul capitol, cel al povestirilor martorilor, spre început, dinspre nucleul dureros al povestirilor, prin care înţelegi mai bine ce s-a întâmplat, spre analiza propriu zisă.

Legat de acest aspect, am avut şi surprize mai puţin plăcute şi anume ca urmașii să revendice un drept de corectare, de cenzurare a memoriei părinţilor lor. Memoria e fragilă, e expusă unor vulnerabilităţi care vin din istoria scursă între momentul în care s-a vorbit despre nişte lucruri din trecut şi felul în care sunt percepute în prezent, în ziua de faţă, din valorile diferite ale generaţiilor şi imaginile diferite pe care unii actori ai istoriei vor să le impună în defavoarea altora.

Cartea mea ilustrează concurenţa şi conflictele latente sau nu între discursurile memoriei pentru a construi adevăruri despre trecut, adevăruri care nu coincid întotdeauna între ele. Tema aleasă pentru a aborda aceste lucruri se bazează pe un studiu de caz şi o perspectivă comparativă. Cadrul e unul istoric, cel evocat sumar şi cam abrupt aici, dar interesul meu e şi de ordin teoretic. Cum interferează memoria cu istoria, cum se ajunge la consensuri şi cum e instrumentalizată memoria, cu ce scopuri sau mize. Cea identitară e doar una dintre ele.

 

„Umblam pe sate, în căutarea unor astfel de mărturii, cu un reportofon mare, cu casete audio”

Sunteţi absolventă de Filologie. Ce şi când a declanşat interesul pentru antropologie, pentru istorie orală?

În 1991, pe când, lucram la Centrul de Ştiinţe Sociale al Universităţii de Vest din Timişoara, care provenea dintr-o structură de cercetare a Academiei Române, mi-am dorit să fac altceva decât făcusem până atunci. Dacă până atunci am studiat mai ales teorie literară, stilistică şi semiotică, rămânând pe terenul lingvisticii, dar şi al felului în care se produce literatura, folosind alte texte ale literaturii, m-am gândit  să văd cum funcţionează acest lucru în textul oral, care e prin esenţă un text intertextual. Cum foloseşte el bucăţi de texte mobile şi le reasamblează. Nu am vrut să mă axez pe folclor, pentru că domeniul fusese studiat, ci pe povestirea orală. Aşa am început, cu câteva astfel de poveşti de viaţă culese din Bistriţa Năsăud, în satul de unde e soţul meu, şi apoi din localitatea în care am copilărit, Davideşti, în judeţul Argeş, unde i-am găsit pe contemporanii bunicilor mei. Datorez acest interes  experienţei de teren şi predare ale Sandei Golopenţia care, după ce am ajuns  în 1973 la acelaşi institut de cercetare cu ea, a acceptat, în 1978, în anul dinaintea plecării ei din ţară, să o însoţesc  la Breb, în Maramureş. Acolo ea făcea astfel de interviuri cu poveşti de viaţă în care era vizibil şi modul în care subiecţii ei combinau repertoriul folcloric al satului cu evocarea evenimentelor autobiografice. Mult mai târziu aveam să îl cunosc prin intermediul profesorului Mihai Pop, de la Universitatea din București, pe Rostas Zoltan, un pionier în domeniul istoriei orale. El venea dinspre sociologie, eu pe urmele Sandei şi ale profesorului meu de etnologie şi folclor, Mihai Pop, eram mai interesată de interacţiunea memoriilor şi mai ales a discursurilor şi practicilor memoriale.

Mi-am spus la un moment dat că am nevoie de identificarea unui element comun între poveştile culese, a unei experienţe de viaţă comune. Între 1991- 1997 am lucrat singură. Umblam pe sate, în căutarea unor astfel de mărturii, cu un reportofon mare, cu casete audio, destul de greu de găsit în acel timp. Doar pe tema memoriei Bărăganului am făcut cam 120 de interviuri, dintre care am publicat numai o parte. Printr-o bursă obţinută de la Research Support Scheme de la Praga am putut face în 1994 o vizită de studiu la mai multe centre de istorie orală din SUA, să particip la o conferinţă internaţională de istorie orală la Columbia University, să iau contact cu asociaţiile de istoria orală, cu cercetătorii care o promovau într-un cadru insituţional. Am descoperit un model de lucru în echipă cu studenţii şi arhivele de istorie orală din biblioteci

 

„Am început, mergând din om în om, de la unul la altul”

Ce aţi ştiut despre deportarea în Bărăgan înainte de a începe documentarea? Aţi cunoscut înainte de Revoluţia din Decembrie 1989 oameni care trăiseră deportarea în Bărăgan din anii 50?

Nu. Auzisem vag doar. Şi acesta a fost un aspect care m-a motivat foarte tare; fiind în 1991, nu ştia nimeni încotro se îndreaptă lucrurile. În martie 1991, am cunoscut-o pe doamna Ana Babeţi, prin fiica ei. Ea mi-a povesti prima dată despre Bărăgan şi atunci m-a trimis şi la alţii, cu care a fost deportată în acelaşi loc. Am început să merg pe firul conexiunilor ei. Aşa am început, mergând din om în om, de la unul la altul. Am observat că, după vreo 20 de interviuri, se construise o poveste-cadru. Am aflat ce s-a întâmplat în Bărăgan de la ei, înainte de a citi și studia documente pe tema aceasta. Un aspect inedit a fost că niciunul dintre oamenii pe care i-am intervievat nu vorbiseră public până atunci despre aceste lucruri. Prin povestea lor răzbăteau sentimente contradictorii: dorinţa de a spune, disperarea de a face cunoscut adevărul despre ce li s-a întâmplat, dar şi teama de a vorbi.

Pentru mine, poveştile auzite se suprapuneau şi erau totuşi diferite, pe lângă istoria centrală a deportării şi a traumelor ei au apărut teme noi ca cea a identităţii bănăţene definite prin interacţiunea cu localnicii din Bărăgan sau cu alţi deportaţi. Mi s-a părut evident că nu se povestea neutru, faptele erau parte a unui discurs prin care ele erau resemnificate în raport cu prezentul şi al unui sistem de valori şi reprezentări, parte a unei culturi asumate.

 

Un „joc” pe care l-aţi descoperit înainte de a studia antropologia istorică şi culturală.

Da, l-am descoperit prin intermediul lor. Pe atunci nu mă apucasem încă de studiul antropologiei; am făcut acest lucru mai târziu, la Paris, când am fost lector la Sorbona, între anii 1992-1995. Având în jur de 40 de ani, mă avântasem cu toate pânzele sus spre a cuprinde cât mai mult din lumea trăită în comunism aşa cum se vedea ea prin memoria celor care au suferit. Aveam însă nevoie de un cadru teoretic şi metodologic mai larg pentru a analiza şi interpreta discursurile memoriei, pe care l-am descoperit la Paris studiind antropologia istorică şi socială, sub îndrumarea profesorului André Burguière, de la EHESS

 

„Trauma are nevoie de un spaţiu de comunicare în care să se explice, să se justifice, are nevoie de sprijinul privirii celuilalt”

Majoritatea acestor oameni sunt marcaţi de traume, chiar şi după zeci de ani de la dramele prin care au trecut. Aş spune că este un privilegiu să fii acceptat ca martor al unui om care dezvăluie experienţe de viaţă traumatizante. De ce este nevoie din partea ascultătorului pentru a determina pe cineva să i se deschidă cu astfel de mărturii?

Cred că a contat şi faptul că eram foarte tânără pe atunci – că între mine şi majoritatea lor era un decalaj foarte mare de vârstă, eram de vârsta copiilor lor, uneori a nepoţilor lor –, a contat “inocenţa” mea şi interesul de a asculta.

Erau mai mult de 40 de ani de la deportare, timp în care nu au vorbit, ascunzând uneori şi nepoţilor detalii despre acest episod dureros. 40 de ani de tăcere, deci, în care nu a existat acea supapă de care are nevoie memoria pentru a se elibera şi a comunica. Eu zic că trauma nu poate fi prelucrată strict individual, ea are nevoie de un spaţiu de comunicare în care să se explice, să se justifice, are nevoie de sprijinul privirii celuilalt.

Nicio poveste viaţă nu poate fi relatată în mod neutru, ci interpretând faptele, iar ei deja puteau face acest bilanţ şi puteau spune ce e pentru ei binele şi ce este răul, puteau spune cum îi văd pe cei care i-au considerat pe ei duşmani. Cei mai mulţi erau oameni autentic religioşi, puteau să aplice morala iertării, dar neignorând răul, neascunzându-l. Au fost şi oameni care au povestit cu umor anumite secvenţe, iar faptul că reuşeau să contrabalanseze durerea cu astfel de accente, m-a frapat şi uimit.

Suprapunând interviurile, am făcut o hartă a temelor dominante: una dintre temele majore este  nevoia de dreptate, delegată sau lui Dumnezeu sau unei justiţii imanente, nenumite, care face ca lumea să se reechilibreze, ca bunii să fie răsplătiţi şi răii, pedepsiţi, ceea ce, evident, nu e cazul întotdeauna. Foarte mulţi sufereau de nedreptatea de a li se fi atribuit în ochii celorlalţi, o imagine falsă, nedreaptă, în contrast  cu cea reală. Propaganda de partid, a luptei de clasă i-a prezentat celorlalţi, adică localnicilor din Bărăgan, dar şi societăţii în ansamblu, drept hoţi, răufăcători, care îşi meritau pedeapsa. Prin contrast povestirile lor apără dreptul lor la adevăr şi corectează cu fapte şi argumente imaginea proprie rănită.

 

Aţi întâlnit oameni care s-au blocat emoţional atunci când ajungeau la evocarea unor episoade traumatizante din viaţa lor?

Da, au fost cazuri. Oameni care s-au întrerupt din relatare, care au ieşit din încăpere cu lacrimi în ochi, oameni care au tăcut vreme îndelungată, alţii care chiar au plâns în faţa mea. Sunt foarte greu de suportat astfel de momente. Te simţi dezarmat. Ascultând, mi-am educat cumva capacitatea de a participa la suferinţa celui care povesteşte, de a empatiza cu el, ceea ce nu este neapărat bine. Am făcut însă un recul parţial când am scris cărţile, când am selectat şi pus în scenă povestirea pe urmele indicaţiilor martorului, încercând să fiu, să rămân cât mai aproape de ceea ce este pentru el important.

 

„Cea mai mare mulţumire o reprezintă scrisorile de la cei pe care i-am intervievat, de la oameni care se recunosc în aceste poveşti”

Sunt peste 30 de ani în care aţi adus pe scenă, în atenţia publicului, zeci şi zeci de actori neoficiali ei memoriei, cum îi numiţi, eternizându-le poveştile de viaţă în patru volume, unele reeditate, cu adăugiri. Care este cea mai mare mulţumire?

Poate că sunt chiar sute de astfel de poveşti. Cea mai mare mulţumire o reprezintă scrisorile de la cei pe care i-am intervievat, de la nepoţii lor, de la oameni care se recunosc în aceste poveşti, considerând că munca mea de intermediere a fost corect făcută şi are un sens. Este copleşitor şi faptul că oameni pe care i-am intervievat s-au gândit că prin volumul în care le-am prins povestea le pot mulţumi unor semeni de-ai lor care le-au făcut un bine, cândva, dar cărora nu le mai ştiau nici numele. Uneori, un simplu „mulţumesc” valorează enorm.

E o muncă în care am investit foarte multă energie şi o mare parte din viaţă. Eu nici acum nu pot povesti neutru despre aceste episoade. Într-un fel, viaţa mea din ultimii 30 de ani s-a legat de asta şi nu ştiu dacă a fost bine, pentru că am neglijat alte aspecte ale vieţii mele. Am avut norocul să o am alături, până acum câţiva ani, pe mama; ea m-a ajutat la creşterea copiilor, în gospodărie şi îmi dau seama ce ajutor imens a fost acesta, acum, când nu o mai am. Am avut sprijin şi din partea bunicii materne. Am avut norocul să am alături femei puternice care  mi-au dat sprijin şi iubire şi cred că mesajul acesta a fost o resursă de energie pentru vremurile în care mi-a fost şi îmi este greu.

O astfel de resursă am găsit-o şi în poveştile de viaţă care mi-au fost relatate. În suferinţa acelor oameni şi în felul în care au depăşit-o am găsit o resursă de energie pentru a înfrunta răul, pentru a accepta imprevizibilul, faptul că viaţa se poate schimba de pe o zi pe alta, pentru a acţiona ca un om care se gândeşte că mâine poate să nu mai aibă toate lucrurile bune pe care le are acum.

Pentru mine poveştile unor oameni care au înfrânt suferinţa, boala, care au pierdut pe cineva sau care au pierdut totul au avut şi un alt fel de sens. Ele îţi îmblânzesc spaimele, angoasele, te ajută să faci un exerciţiu de introspecţie, pentru a te cunoaşte puţin mai bine şi a avea mai mult curaj în faţa dificultăţilor vieţii, care nu ne ocolesc pe niciunul.

 

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

7 Comentarii

  1. 17 februarie 2022

    […] Citiţi şi: Antropolog Smaranda Vultur: „Poveştile unor oameni care au înfrânt suferinţa sau care au pierd… […]

  2. 13 august 2022

    […] Antropolog Smaranda Vultur: „Poveştile unor oameni care au înfrânt suferinţa sau care au pierd… […]

  3. 19 februarie 2023

    […] Antropolog Smaranda Vultur: „Poveştile unor oameni care au înfrânt suferinţa sau care au pierd… […]

  4. 16 iunie 2023

    […] Antropolog Smaranda Vultur: „Poveştile unor oameni care au înfrânt suferinţa sau care au pierd… […]

  5. 17 ianuarie 2024

    […] Antropolog Smaranda Vultur: „Poveştile unor oameni care au înfrânt suferinţa sau care au pierd… […]

  6. 13 februarie 2024

    […] Antropolog Smaranda Vultur: „Poveştile unor oameni care au înfrânt suferinţa sau care au pierd… […]

  7. 1 martie 2024

    […] Antropolog Smaranda Vultur: „Poveştile unor oameni care au înfrânt suferinţa sau care au pierd… […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.