Remember Cristina Renard

„18 martie 1955. Bunica mea, Prinz Aurelia, îşi ia rămas-bun de la tatăl ei, Haman Dominic. Întorşi recent la Tomnatic după patru ani de deportare în Bărăgan, deposedaţi de casă, fabrică şi pământ, străbunicul şi străbunica au fost nevoiţi să plece definitiv din România. Deşi străbunicul a mai trăit până în 1964, bunicii mele nu i s-a mai permis niciodată să-l revadă.” (Textul explicativ al lucrării „Rămas-bun. Pentru totdeauna”, din expoziţia „Un drum cât o sută de vieţi”, a artistei plastice Renée Renard, 2013.)

Nopţile şi zilele de 15, 16, 17 ianuarie 1945 au fost unele cumplite pentru germanii din Timişoara şi întreaga Românie. Culeşi de pe stradă. din case, de pe uliţele satelor, de pe treptele bisericilor, de oriunde s-ar fi aflat, femeile între 18 şi 35 de ani şi bărbaţii între 17 şi 45 de ani aveau să fie duşi, în plină iarnă, uneori fără ca familiile lor să aibă timp să le ducă ceva de mâncare şi haine groase de drum, în gările de unde aveau să fie trimişi spre minele din Donbas sau zone îndepărtate ale Siberiei din fosta, chiar dacă nu chiar fosta, Uniune Sovietică. Cei mai mulţi dintre ei, nu aveau să se mai întoarcă, urmare a unei munci epuizante şi a condiţiilor de exterminare în care aveau să participe la ceea ce avea să se numească, oficial, munca de reconstrucţie a URSS.

 

Romanul Leagănul respiraţiei al Hertei Müller (trad.: Alexandru Şahighian, Humanitas Fiction, 2010) e poate cea mai intensă, dureroasă şi expresivă evocare a acestui eveniment care a marcat definitiv destinul comunităţilor germane din România de după al doilea război mondial.

Pentru că ne-a părăsit de curând, voi evoca aici destinul familiei Cristinei Renard, născută Prinz, în 1938, la Timişoara. Tatăl ei, care avea un atelier de croitorie în preajma pieţii Sfântul Gheorghe, a fost ridicat chiar din acest atelier, lâsănd pe masă o scrisoare de despărţire şi încurajare pentru soţia şi fiica rămase fără sprijin acasă. Mama ei, Aurelia Prinz, născută Haman, originară din Tomnatic, avea să-şi vadă părinţii deportaţi în Bărăgan, la Răchitoasa. Bunicul, Dominic Haman, învăţător şi proprietarul unei fabrici de cărămidă, moştenite, de care a fost evident expropriat, s-a întors acasă bolnav. A plecat cu soţia în Germania. Pentru a-i vedea la Tomnatic pentru ultima oară, fiica lor, Aurelia, căsătorită Prinz, are nevoie de o autorizaţie de deplasare în zona de frontieră cu Iugoslavia de atunci, de unde se făcuse deportarea în Bărăgan.

Cristina Renard, ne-a delectat an de an cu calendare ilustrate cu acuarele inspirate de locuri din Timişoara. Fiica ei, artista plastică Renee Jeanette Renard, a făcut din memoria familie sale un proiect artistic (amintesc doar Un drum cât o sută de vieţi, Renée Renard, 2013 din care redau două imagini) şi unul doctoral,  de recuperare a ceea ce s-a putut pune la un loc din mărturiile mamei sale şi a rudelor sale din alte părţi, familia lui Dominic Haman venind în Banat din Lorena. La intersecţia acestor întretăieri de destine cu istoria, am încercat în Francezii din Banat, bănaţeni în Franţa, tradusă în 2021 sub titlul Des memoires et des vies la Editura Universităţii din Avignon să leg şi să dezleg nodul traumelor atâtor deplasări forţate şi vieţi destrămate.

Din istoria de viaţă a Cristinei Renard, povestită în 2012 Mihaelei Sitariu şi completată de fiica ei Renee Jeanette  Renard, s-a născut un capitol de carte (ce sper să apară curând şi la editura Polirom) din care redau un fragment mai jos. Să fie spre amintire şi reflecţie, spre omagiul celei care a fost Cristina Renard (1938-2023), o franţuzoaică germană sau o şvăboaică lorenă, depinde de unde vrem să începem istoria ce i s-a dat. O bună povestitoare, o martoră preţioasă a unei generaţii.

Cristina Renard, la lansarea cărţii Smarandei Vultur, „Francezi din Banat, bănăţeni în Franţa” (ed. Marineasa), la Biblioteca Centrală Universitară Timișoara, în cadrul expoziției sale Renee Renard. Foto: Cristian Peica

Fragmente din interviu :

Intervievatoarea: M-ar interesa în primul rând despre familia dumneavoastră, până unde ştiţi că erau francezi, ultimul. Bunicul era francez, am înţeles, şi se revendica francez.

Cristina Renard: Avem date care merg înapoi până în 1774. În Tomnatic era un preot catolic, Adam Willkomm, care a fost al nouăsprezecelea preot din sat. Al nouăsprezecelea, chiar astăzi m-am documentat.

 

I.: În ce perioadă?

C.R.: El s-a născut în 1905. Şi timp de 24 de ani a fost preot în Tomnatic. El a eliberat şi semnat toate certificatele pe care le avem eu şi rudele mele. Presupun că a fost şi el interesat de cercetarea originilor franceze ale satului.

 

I.: Şi fotografia lui cum a ajuns la dumneavoastră?

C.R.: Una din surorile bunicului meu a fost educatoare la grădiniţă. Când logodnicul ei, care era ofiţer în armată, a murit, ea a devenit menajeră la acest preot. Dar eu ţin minte că am fost înrudiţi cu el, de aceea s-a şi angajat la el. Avea o casă parohială foarte frumoasă, cu o vie cu struguri de Malaga, fără sâmburi, din care se făceau stafide, iar în curte erau stative din lemn cu ghivece mari cu asparagus bogat, care curgea până în pământ. Părintelui îi plăcea să picteze, la un moment dat mi-a făcut cadou toate vopselele lui de ulei. Majoritatea actelor el le semna. Avem, de pildă, un extras matricol din parohie care este semnat de el.

 

I.: Şi cine a fost interesat de aceste extrase?

C.R.: De asta a fost interesat bunicul meu, Dominic Haman. Bunicul care şi-a căutat originea. Zilele trecute am primit de la o verişoară de-a mea din Germania o foaie matricolă de la biserică şi este mai detaliată decât a mea.

 

I.: Deci extrasul acesta al bunicului, văd că e din ’44.

C.R.: Da. Aici vedeţi că primii sunt Carol Amand şi Francesca Bourgeois, soţia sa. Carol Amand s-a născut în 1744, în Lorena, şi a decedat în 1782, la Tomnatic. Deci până aici avem documente. Bunicul meu, Dominic Haman, a avut trei copii, doi băieţi şi o fată, mama mea. Pe extrasul verişoarelor mele după unul din fraţii mamei, deci pe descendenţa masculină, Amand Carol, născut în 1744, apare scris ca d’Amand Carol. Şi le-am rugat să caute prin acte şi să-mi dea date despre el, pentru că nici la verişoara mea din Germania şi nici la mine nu apare scris aşa, doar în extrasul lor. Nu ştiu de ce sunt diferenţele acestea… La a doua generaţie, numele apare deja schimbat în Haman… Au pus un „H” în faţă. În perioada austro-ungară au maghiarizat numele. De exemplu, bunicul meu a fost Dominic şi l-au făcut Domonkos. Şi să vă arăt o treabă foarte interesantă. Aici e diploma lui de învăţător de şcoală primară cu limba de predare maghiară.

 

I.: Unde a făcut şcoala?

C.R.: Din câte ţin minte, la Szeged, „pe cale particulară”, cum se spunea pe atunci. Iar ca să-i fie recunoscute studiile, a continuat cursurile la Arad, ca „elev ordinar al Şcoalei Normale de Învăţători”. Aici deja l-au făcut Domonkos.

 

I.: Deci bunicul a fost născut în 1883, în 2 iunie.

C.R.: Da, şi diploma este din 1903. Iar aici e diploma de absolvire a bunicii mele… Vedeţi ce scris splendid, cum se scria.

 

I.: Pe bunica o chema Görlich, de fată?

C.R.: Margareta Görlich. Dar pe diplomă apare Margit Görlich. Pe toţi i-au maghiarizat.

 

I.: Este cumva aici trecut anul naşterii bunicii?

C.R.: 1885, în 2 februarie, la Iecea Mare.

Peter Prinz, în 1929. Foto: Arhivă personală Renée Renard

I.: Ce vă povestea bunicul? Cât timp a trăit, până în ce an?

C.R.: Bunicii au murit în Germania, bunicul în 1964, iar bunica în 1973. În 1920, bunicul meu, Dominic Haman, moştenise de la tatăl său, Sebastian Haman, o „moşie urbarială”, din care făcea parte şi o fabrică de cărămidă. Şi de atunci el s-a ocupat de această fabrică şi n-a mai lucrat ca învăţător. Într-o anumită perioadă nu puteai intra în Tomnatic decât cu autorizaţie specială, era considerată zonă de frontieră şi nu aveai voie să te apropii mai mult de cinci kilometri de sat. Mama a avut o „autorizaţie pentru accesul în zona de frontieră”, emisă de Direcţiunea Generală a Miliţiei în martie 1955, valabilă o lună, pentru o singură călătorie. Deci din momentul când a devenit zonă de frontieră, nu mai putea nimeni să se apropie. Eu locuiam cu părinţii mei în Timişoara, un frate de-al mamei locuia în altă localitate, iar celălalt frate rămăsese încă din timpul războiului în Anglia, aşa că nimeni nu s-a putut apropia de Tomnatic ca să-i ajute. După ce bunicii au fost deportaţi în Bărăgan, eu nu i-am mai văzut decât o singură dată, în ultimul lor an de deportare, când am fost cu mama să-i vizităm în Bărăgan. Când bunicul şi bunica s-au întors din Bărăgan, n-au mai primit înapoi, bineînţeles, nici casa, nici fabrica de cărămidă şi au locuit la un văr de-al mamei mele. După întoarcerea în comună, fiecare şi-a primit casa de locuit înapoi, dacă nu era ocupată cu ceva oficial. Dar în casa bunicilor făcuseră sediu de CAP, aşa că, din păcate, n-au mai primit casa înapoi. Bunicul meu a plecat la Bucureşti într-o audienţă, dar n-a reuşit să primească înapoi casa, i-au dat în schimb paşaport ca să plece în Germania, unde unchiul meu, eliberat din prizonieratul din Anglia, se stabilise. Din câte ţin minte, asta a fost cea mai mare durere a bunicului meu, să plece în Germania. Dar n-avea încotro. N-avea pensie, n-avea nimic. Şi-acolo a şi murit. (…)

Autorizaţie zonă de frontieră, 1955. Foto: Arhivă personală Renée Renard

Amândoi au plecat. La un moment dat, cam târziu şi absolut întâmplător, am aflat de un ziar editat de Heinz Vogel, Triebswetterer Monatsblatt, din care am doar câteva numere. Sunt extrem de interesante toate, mai ales pentru cine cercetează Tomnaticul. Heinz Vogel este născut tot în Tomnatic, tatăl lui fusese farmacist şi au fost deportaţi şi ei în Bărăgan, unde tatăl lui a şi murit. Tot el a editat scrierile lui Peter Treffil, fierarul satului, autorul celei mai autentice şi detaliate monografii a Tomnaticului. Treffil mergea sistematic după numere de casă şi spunea tot ce ştia despre familia respectivă, de la primul care a venit, ce a lucrat, cu cine s-a căsătorit, câţi copii a avut, când a murit. Azi am găsit o treabă foarte interesantă, că eu nu ştiam de unde vine numele de Triebswetter… Am găsit un articol care spunea că pe inginerul topograf îl chema Anton von Triebswetter.

Iată ce scrie Peter Treffil, despre familia lui Haman Dominic, primul proprietar al fabricii de cărămidă:

Actualul proprietar al Fabricii de Cărămidă

Haman Sebastian

Fiul lui Peter Haman , tatăl lui Haman Dominic

[Peter Haman] era un bărbat corpolent, zdravăn. Acei ţintaşi erau îmbrăcaţi în ţinută civilă, în straie de duminică, cu o geantă cu gloanţe pe umăr şi o curea lată cu o cataramă metalică frumoasă. Gradul inferior avea o puşcă, iar subofiţerul purta o sabie. Pe cap purtau o pălărie ornată cu un mănunchi splendid de pene din coadă de cocoş. După ce Peter Haman a îmbătrânit, rolul său a fost preluat în 1877 de ginerele său, Dominik Polen, numit Blech. În 1877, Blech a donat corului trăgătorului la ţintă (ţintaşilor) un steag care acum se găseşte în biserică, dacă stai în faţa băncii de comuniune, în dreapta, lângă baldachin. Din cauza folosirii îndelungate, în toate anotimpurile, acesta s-a zdrenţuit şi de aceea se păstrează acum cu veneraţie în biserică. În 1885, Blech a construit Noua Csardă, apoi cumnatul său, Haman Hans, a devenit căpitan de trăgători la ţintă, până în 1888, când corul trăgacilor a primit uniformă militară. Vechiul cor se destrămase şi a fost preluat de bărbaţi tineri care s-au dovedit utili asociaţiei, printre care: Haman Sebastian, Engelman Peter, Kohlen Wilhelm, Manöwer Johann, Reiser Josef, Haman Martin, Schreiber Georg, [Căpitani:], Peter Parison, din anii 1820 până în anii 1830, Georg Klein (Järich), căpitan, Sturms Adam, căpitan, Haman Peter, căpitan, Polen Domnik, căpitan, Haman Hans, căpitan, Haman Sebastian, căpitan în uniformă, Wilhelm Roth (Willi), căpitan în uniformă

(traducere de Renée Renard, strănepoata lui Dominic Haman).

(…) Pe urmă iar ar fi o treabă interesantă, dar pentru cercetătorii de germană, eu nu ştiu ce să spun, că nici eu nu ştiu şvăbeasca vorbită acolo. Bunicul îmi spunea că foarte multe cuvinte rămase din franceză se foloseau în limba lor şvăbească.

Cristina Prinz, căsătorită Renard, la Şcoala Franceză – prima din stânga, jos. Foto: Arhivă personală Renée Renard

I.: Dumneavoastră cum aţi învăţat germană? La şcoală sau în casă, acolo?

C.R.: Noi am vorbit în casă germană şi, ca să nu înţelegem noi, copiii, se vorbea maghiară. Şi bineînţeles că foarte repede am învăţat după ureche ce n-aveam voie să înţeleg. Mama spune că bunica ei nu ştia altceva decât franceză. Eu am făcut primele trei clase în limba franceză la şcoala primară de stat din Tomnatic şi abia în 1948, în clasa a patra, m-au transferat la Timişoara, la secţia germană. Nu-mi plăcea deloc limba franceză, că noi vorbeam germană cu bunicii, dar eu nu ştiam să scriu şi să citesc decât în franceză. Şi când am venit în clasa a patra scriam şi citeam germană şi română ca în franceză şi vă daţi seama ce urlau copiii şi ce râdeau şi ce erau sub bancă…

 

I.: Deci numele dumneavoastră era Prinz.

C.R.: Prinz după tatăl meu, originar din Maşloc, şi Renard după soţul meu, al cărui tată era tot originar din Tomnatic. Pe fiica mea o cheamă Renée Jeanette Renard, ea peste tot şi-a declarat naţionalitatea franceză.

 

I.: Părinţii au rămas în Timişoara?

C.R.: Da, părinţii au rămas în Timişoara, că noi aici locuiam. Tata a avut un magazin de confecţii, cu haine făcute de el.

 

I.: Unde?

C.R.: În Piaţa Sfântul Gheorghe. Magazinul era chiar acolo, în piață.

 

I.: Și de locuit tot acolo locuiați?

C.R.: Nu, noi am locuit într-o vilă la Parcul Rozelor. Acolo am stat în chirie, n-a fost a noastră, din păcate, că acum aveam ce revendica. Și când au venit rușii după război, în vilele astea au cazat ruși. Cu noi au stat mai mult de doi ani un ofițer rus și cu adjutantul lui.

 

 I.: Asta înainte să mergeți la școală la Tomnatic?

C.R.: Da, înainte. Și mama spunea că eu vorbeam rusă cursiv. Când am ajuns la școală, rusă, rusă, că pe vremea noastră rusa a fost de bază.

 

I.: V-ați descurcat cu rusa…

C.R.: Aveam note proaste la rusă, note proaste, de groază. Ca să aflu, când eram adult deja, vorbind cu profesorul meu de rusă după ce am dat bacalaureatul: „Pentru ce, fată, nu mi-ai spus niciodată? Tu ai vorbit un dialect siberian”. Cred că adjutantul ăsta a fost siberian. El se ocupa de mine, că era foarte iubitor de copii. La Parcul Rozelor, unde este acum terenul de tenis, înainte era un patinoar. Și el era toată ziua cu mine la patinoar. Când era un pic de soare, el avea mânecile de la cămașă suflecate, iar eu eram singurul copil numai în rochie și fără mănuși și căciulă. De asta cred că eu nu am fost friguroasă niciodată.

 

I.: Dar vă lăsau părinții?

C.R.: Nu știau, ei se duceau la prăvălie în treaba lor, eu ramâneam cu rusul și cu servitoarea, dar ea își vedea de treburile ei.

 

I.: Dar patina și el?

C.R.: Doar eu patinam, el stătea la margine.

 

I.: Cum îl chema?

C.R.: Koja.

 

I.: Și mai cum?

C.R.: Atâta știu. Și după aia îmi spunea fostul meu profesor: „Dragă, ai vorbit un dialect siberian, spuneai niște cuvinte, nimeni nu te înțelegea”.

 

I.: Ați prins, așa mică fiind, ați prins.

C.R.: Da, da, mama spunea că mă auzea pe mine că vorbeam nonstop cu el. Ofițerul, în schimb, vorbea rusă. Mama și tata știau destul de bine rusă, iar ofițerul vorbea și el mult cu mine. Probabil îi era dor de casa lui, de familie… Eu învățam foarte repede, după doi ani și ceva vorbeam bine. Tot așa m-am pomenit prima dată când am plecat în URSS într-o excursie, după o zi, două mi s-a părut așa de familiară limba și am început să vorbesc fără probleme. Singura limbă străina cu care am probleme este franceza.

 

I.: Da?

C.R.: N-am avut curaj să o vorbesc. Pentru mine este o limbă cu atâta finețe și atâtea nuanțe, că îmi pare rău să o pocesc.

 

I.: Și nu aveți nici cu cine să mai vorbiți.

C.R.: Bine, în liceu făceam franceză, dar eu tăceam liniștită, am tăcut de la început, n-am spus un cuvânt.

 

I.: De ce, aveați inhibiții?

C.R.: Da, da. Călugărițele ne băteau când ne prindeau că vorbim altă limbă, dar ce puteai să aștepți de la atâția copii…

 

I.: Da, da, și înseamnă că nu prea vă plăcea la franceză.

C.R.: Păi nu ne înțelegeam cu ele, vă dați seama că eram chinuiți.

 

I.: Și bunicii ce ziceau? Vă plângeați la bunici sau…?

C.R.: Nu prea, cu toate că bunicul fusese învățător, iar bunica educatoare. Bunicul mă tot îmbia: „Hai, acuma, hai, să învățăm!”, dar eu eram atât de sătulă de lecțiile de la școală, că nu îmi mai trebuiau mie lecții cu el. Că el voia să facă germană și română cu mine. Dacă era posibil, făcea și maghiară. Eu: „Nuuuu…”. (…)  Mama spunea că mama bunicului meu vorbea numai franceza, probabil vorbea şi bunicul franceza. Nu ştiu, sunt nişte lucruri pe care eu nu le mai ţin minte. Probabil datorită şocurilor prin care am trecut. Şi cu limba, şi cu strămutările astea, care pentru un copil sunt adevărate traume. (…)

La Tomnatic, deşi era la sat, erau condiţii ca la oraş. Lângă fabrica de cărămidă era casa, de fapt o vilă unde stăteau bunicii, cu parc, cu vie, cu un iaz. Acolo aveam şi cai, şi tot ce trebuie. Şi când am venit înapoi în Timişoara, tata era deportat în Rusia şi mama fusese dată afară din vilă, n-avea unde să stea, a stat un timp în atelierul de la croitorie, până au naţionalizat şi asta. Eram tot timpul traumatizată. Şi-atunci uiţi anumite lucruri. Pe mama, din fericire, n-au deportat-o, că avea certificatul de etnic francez. Pe cei din Tomnatic să ştiţi că nu i-au deportat în Rusia, pe cei care puteau dovedi că sunt francezi.

Cristina şi mama sa, Aurelia Prinz, în 1945, la scurt timp după deportarea tatălui, Peter Prinz. În josul imaginii, scrisoarea lăsată de acesta, în atelierul lui de croitorie, în ziua în care a fost ridicat de autorităţile comuniste şi deportat în Siberia. Foto: Arhivă personală Renée Renard

I.: Şi tata cât a stat deportat?

C.R.: El a stat trei ani, iar sora şi fratele său, cinci ani.

 

I.: Unde?

C.R.: La Enakievo, în Donbas.

 

I.: Nu povestea când s-a întors?

C.R.: Nu prea, pe vremea aceea nu prea povesteau copiilor. Erau vremuri absolut cumplite. Ţin minte, de pildă, că femeile la sfârşitul lui ’40, începutul lui ’50 nu îndrăzneau nici să îmbrace un capot sau ceva mai de Doamne-ajută, că imediat erau acuzate că au apucături burgheze, erau nişte vremuri cumplite. Şi-atunci, ca să se protejeze, nu povesteau.

Se mai povestea că în Tomnatic a fost o viaţă culturală foarte vie. Au fost o mulţime de asociaţii. Ţin minte din povestiri că aveau şi echipă de teatru de amatori, organizau şi recitări de poezii, lecturi de cărţi. Mama povestea că aveau şi campionate de tenis. Deci la ei, vă daţi seama, la începutul anilor ’30, într-un sat, se juca tenis. Mare lucru. Toate astea, dacă observaţi, sunt tipice temperamentului francez. Fiindcă niciunde în altă parte, la nemţi, unguri, nu găseşti aşa ceva. Ei aveau un cu totul alt temperament. Şi bucătăria lor era alta. Bunica mea, acum 50-60 de ani, făcea salată de boeuf, ouă umplute ş.a.m.d., pe care nu le găseai altundeva, dar ei erau intelectuali, se gătea mai rafinat. Se pare că în casele de ţărani mai înstăriţi din Tomnatic era o altă bucătărie. Se mâncau şi ţâmpi de broaşte, care nu se mănâncă în alte zone. Şi plus temperamentul lor. După părerea mea, asta iese cel mai mult în evidenţă – temperamentul lor. Le şi plăcea să trăiască, savurau viaţa. Mama îmi povestea că avea doi veri primari, din care unul era conducătorul unei formaţii de muzică şi compunea şi cânta pe la baluri. Şi în zi de sărbătoare nu ieşea la plimbare decât la trăsură cu patru cai. Cu unu-doi cai nu se ieşea la plimbare. Asta e altă chestie de-a lor. Că un şvab niciodată nu ar face aşa ceva… Mai bine îl ţinea în grajd decât să pună un cal în plus, de pomană. Numai francezul poate să o facă, nu?!

 

I.: Ceilalţi bunici nu sunt din Tomnatic?

C.R.: Nu, erau de la Maşloc (Blumenthal – n.n.).La Maşloc mergeam mai rar. Copilul e copil… Aici, la bunicii din Tomnatic, aveam începând de la un cal pentru călărie, terenul şi de toate. Bunicii mei din partea tatălui erau ţărani săraci. Sigur că preferam să mă duc la Tomnatic. acolo erau mai multe, fiindcă era fabrica de cărămidă. Din câte îmi aduc aminte, după război cuptorul nu mai lucra. Dar era un teren intravilan al bunicilor de 5 hectare și ceva, pe care erau fabrica și casa cu toate anexele, pe care, făcând o paranteză, mă lupt să le recuperez încă din anii ’90.

 

I.: Mai există?

C.R.: Mai există casa, dar când am fost ultima oară acolo, nu mai era niciun pom… Nimic… Era dezolant. Îmi amintesc butoaiele uriașe care erau în pivniță, zidite în perete. Că ei se ocupau de viticultură, cei din Tomnatic. Linia de tren trecea prin curtea fabricii și acolo se încărcau cărămizile și vinul. Și mai țin minte că aveau întâlniri între ei, între familii, și jucau cărți, povesteau și…

Curtae Fabricii de cărămidă din Tomnatic, proprietate a familiei Haman. Foto: Arhivă personală Renée Renard

I.: Dar bunicul era învățător când erați acolo?

C.R.: Nu, el atunci se ocupa de fabrica de cărămizi. Înainte de asta a fost învățător la Darova, acolo s-au născut mama și unul din frații ei. Fratele cel mai mic s-a născut la Tomnatic. El în 1920 a preluat fabrica asta, știu din acte. Și de atunci a avut autorizație de funcționare pentru producție și comerț de cărămidă și țiglă. Și acolo, pe teren, erau cuptoarele de ars cărămida. Erau uriașe, erau cât o hală de fabrică. Și-acolo noi, copiii, ne jucam, vă dați seama, pe cinci hectare de teren.

 

I.: N-aveți fotografii cu bunicii?

C.R.. Foarte puține… Toate s-au pierdut când au fost deportați în Bărăgan. Chiar i-am scris verișoarei mele în Germania dacă mai are fotografii, dar nici ea nu mai are, din păcate. Bunicul avea un astm foarte puternic și dacă mergea cinci metri, nu mai primea aer. Culmea e că în Bărăgan nu a mai avut nimic… din cauza aerului. Aici, fiind aerul umed, este foarte nociv pentru astmatici și acolo, fiind aerul sărat și uscat, nu mai avea nimic. Eu țin minte că am fost cu mama o dată să-i vizităm în ultimul lor an de deportare, atunci s-a dat voie ca să se meargă.

 

I.: Câți ani aveați când ați fost?

C.R.: Asta a fost în ’54, eu sunt născută în ’38, aveam 16 ani. Știu că aduceau apa de departe, cu căruța. Luau apa din Dunăre și o fierbeau și doar așa puteau s-o bea.

 

I.: Când s-au întors ei…

C.R.: Când s-au întors din deportare, până au plecat în Germania, au stat la părinții verișoarei mele, cea care mi-a trimis extrasul matricol de la biserică. (…) Când m-am dus să-mi revendic moștenirea, au fost foarte circumspecți vizavi de mine. Era președintele CAP-ului și o serie de foste personalități din Timișoara care voiau să-și facă acolo fabrică de bere și au demolat și au distrus tot. Ultimul a fost dinamitat coșul fabricii, care era practic o clădire în sine. Toate s-au distrus… N-a mai rămas nimic. (….)

Scrisoarea lui Peter Prinz

„Dragă Mutti şi Matzi, tot ce am mai scump pe lumea asta.

Te rog Mutti să fii tare şi să nu-ţi faci griji, pentru că tu trebuie să rămâi aici şi să ai grijă de Matzi. Dumnezeul nostru va avea grijă de mine, pentru că el ştie că nu am greşit cu nimic şi îmi va fi alături. Micul meu îngeraş, fii cuminte şi ascultă de draga noastră Muttilein, roagă-te pentru tăticul tău, am să mă întorc şi atunci vom fi din nou fericiţi şi veseli.

Multe multe sărutări pentru voi,

Tati

Dumnezeu să vă aibă în paza Lui”.

(traducere Renée Renard)

 

Interviul audio și transcris se află în arhiva de istorie orală de la Biblioteca Centrală Universitară Timișoara și a fost publicat interval în volumul Germanii în Banat prin poveștile lor (Polirom, 2018) și fragmentar în volumul Francezi în Banat, bănățeni în Franța, publicat la Editura Universităţii din Avignon, Franţa, cu titlul Des mémoires et des vies. Le périple identitaire des Français du Banat.

 

Recomandări de lectură: 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. 12 februarie 2024

    […] Remember Cristina Renard […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.