Ioana Pârvulescu: „Să stai la adăpost în gândul bun al cuiva e un lucru minunat”


Foto: Mihai Benea

Cel mai nou roman al Ioanei Pârvulescu, Prevestirea Humanitas, 2020), care reface o pagină din Vechiul Testament, şi anume istoria profetului Iona, descrie, cum spune, marea aventură a încercării omului de a găsi un rost vieții.

Ioana Pârvulescu vobeşte, în acest interviu, despre rolul pe care hazardul l-a jucat şi în apropierea sa de Iona, şi în scrierea Prevestirii, despre voci văzute, despre Tată şi taţi, despre „săpatul în cer” ca încercare de reconstruire a sensului, dar şi despre nevoia de apropiere de Dumnezeu, şi nu neapărat în cheie mistică.

 

„Săpatul în cer este felul meu de a căuta urmele sensului”

CV Ioana Pârvulescu

Predă Literatură română modernă la Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti.

A fost timp de 18 ani redactor la România literară, unde a scris săptămânal.

La Editura Humanitas a iniţiat şi coordonat colecţia „Cartea de pe noptieră”.

A obţinut Premiul Uniunii Europene pentru literatură, în 2013 şi în 2018.

Scrieri: Lenevind într-un ochi (1990), Alfabetul doamnelor (1999), Prejudecăţi literare (1999), Întoarcere în Bucureştiul interbelic (2003, ediţia a doua, 2007), În intimitatea secolului 19 (2005), În Ţara Miticilor (2007, ediţia a doua, adăugită, 2008), Întoarcere în secolul 21 (2009), Viaţa începe vineri (2009), Cartea întrebărilor (2010), Lumea ca ziar. A patra putere: Caragiale (2011), Viitorul începe luni (2012), Cum continuă povestea (2014), Inocenţii (2016), Dialoguri secrete. Cum se roagă scriitorii și personajele lor (2018), Prevestirea (2020), toate apărute la Humanitas.

AntologiiDe ce te iubesc. Paradoxurile iubirii în poezia lumii (2006), Intelectuali la cratiţă. Amintiri culinare şi 50 de reţete (2012), Povești de dragoste la prima vedere (2015), Şi eu am trăit în comunism (2015, volum reeditat în 2018).

(Sursă CV: Humanitas)

Doamnă Ioana Pârvulescu, în antologia Cartea întâmplărilor scriați despre lucruri stranii pe care le-ați trăit – printre altele, amintiri din viitor, prezența propriei aure în ceață, pe munte, la Postăvaru, un fenomen explicabil fizic, care teoretic i se poate întâmpla oricui, dar tocmai că nu i se întâmplă oricui, asemănarea uluitoare dintre un roman japonez pe care îl citeați la un moment dat şi un roman nepublicat pe care l-aţi scris înainte, fără să aveți habar de celălalt. Ați afirmat că întâmplările ne conduc și că „am renunţat de mult să cred că totul depinde de mine. Am renunţat de mult să încerc să-mi controlez viaţa.” Prevestirea, ea însăşi o carte despre destin, a apărut în acest registru al întâmplării care conduce?

Da, așa este, am renunțat să-mi controlez viața, dar, de dragul cititorilor, n-am renunțat să-mi controlez scrisul. Realitatea m-a tras într-adevăr de mânecă și anume de mâneca mâinii cu care scriu. Întâmplarea care a dus la scrierea cărții nu are nici pe departe caracterul straniu al celor despre care pomeneați înainte, e una din cale afară de banală: o repetată greșeală a prenumelui meu, Ioana, în corespondență. Câtor Ioane nu li s-o fi întâmplat asta? Or, aici, ce e important e să ciulești urechea la întâmplarea banală, dar încăpățânat de repetitivă, să vezi dacă nu cumva e un îndemn acolo. Mi s-a părut că ar fi și l-am urmat, mai întâi doar ca să văd mai bine ce e cu Iona ăsta atât de – cum se spune azi – „intruziv”.

 

Așadar, dacă hazardul nu ar fi făcut ca unii să vă apropie involuntar de Iona, numindu-vă „dear Iona”, n-aţi fi pornit în această incursiune în vremea Vechiului Testament, nu v-aţi fi apucat să „săpaţi în cer”, cum spuneți?

Toți căutăm un sens părții negative din viață. Este interesant că oamenii sunt foarte selectivi cu întrebarea despre sensul vieții: când trăiesc lucruri bune, când sunt veseli și au o stare sufletească frumoasă, nimeni nu se întreabă ce sens au toate astea? Când vine binele rareori te întrebi „cum de e posibil?” Uneori îți spui „nu-l merit”, dar nu-i cauți sensul. Când trăiești însă în partea cealalată a scalei sufletești și trupești, cea urâtă, grea, zdrobitoare, rea, exasperantă, te întrebi imediat „la ce bun?” și „cum e posibil?” și „de ce?”. Când ajungi deci să-ți pui întrebări, poate începe literatura. Săpatul în cer este felul meu de a căuta urmele sensului. De a-l reconstrui.

 

Povestea era deja conturată în mintea dumneavoastră în momentul în care v-aţi apucat să o scrieţi sau, cumva, v-a tras după ea?

Aici lucrurile s-au petrecut altfel decât la celelalte cărți, pentru că aveam scheletul întregii povești, în cele două pagini din Biblie. Dar a face din două pagini un roman presupune destule obstacole. Trăiam deci cu „CV”-ul lui Iona în minte.

Numele: Iona

Locul de naștere presupus: Gat Hefer

Anul nașterii: nu se cunoaște. Posibil pe la jumătatea secolului 8 î. Hr.

Tată: Amithai

Mamă: nu se cunoaște, deși ipoteze sunt

Copii: nu se cunosc

Călătorii în străinătate: Ninive

și tot așa…

Urma să umplu eu toate golurile.

 

Aţi avut momente în care v-aţi gândit să vă sustrageţi de la această „misiune” parcă predestinată?

Mi-au trebuit vreo douăzeci ani (pe puțin), până să mă hotărăsc să scriu asta. Bine, să nu vă închipuiți că a fost o zbatere zilnică, o luptă aprigă cu ideea, nu, nu m-a sculat din somn niciodată, nici măcar nu pot zice că m-a obsedat. Doar mă ispitea din când în când. Până într-o zi când m-am hotărât.

 

„Transferul de simțuri are ceva divin”

Vocea este văzută în carte. De ce nu auzită? De ce îi conferiţi corporalitate?

Una din problemele principale ale poveștii era „personajul” Dumnezeu. Cel care are, cum spun misticii, toate însușirile, dar, în același timp, nu-i poți atribui o însușire anume, nu poți spune: e așa și nu altminteri. În Vechiul Testament este auzit, nu descris. Iar uneori ești orbit de prezența lui. Și-atunci mi-a venit această idee: vocea lui Dumnezeu să fie chiar ea cea văzută, ea să fie cea palpabilă. Transferul de simțuri are ceva divin. Iar în carte, poate nu întâmplător, există un personaj orb, care știe să vadă cu auzul. Și Iona face același lucru, și el e orb, dar vede cu auzul. După ce se roagă, în burta peștelui, începe să vadă cu întreaga făptură, ți-l poți închipui acoperit de ochi, ca heruvimii.

 

Există în Prevestirea o temă a Tatălui, iar cartea ați dedicat-o taţilor. De ce?

Nu știi de la început lucrurile astea, când scrii, ele se leagă și își creează un sens pe parcurs sau chiar la urmă de tot, cum ni se întâmplă de obicei și în viață. Chiar dacă unii (eu nu fac însă parte dintre acești fericiți) știu exact ce vor, din adolescență, viața poate să le arate – și de cele mai multe ori chiar o face – că ea vrea altceva decât ei. Ca-n celebrul motto la Faust, mulți vor, de pildă, răul, dar fac binele (poate doar creând o opoziție, o rezistență a celorlalți la rău), iar alții vor să facă bine și produc catastrofe. Gândiți-vă numai la utopii sau la felul în care scapă de sub control descoperirile științifice. Așadar n-am știut de la început că există o temă a tatălui, dar ea era inevitabilă, iar tatăl biologic și tatăl mitic și mistic se legau firesc.

Dedicația am pus-o la urmă de tot. Am citit odată un articol deosebit de comic despre cum agonizează scriitorul când e să pună o dedicație pe un roman, dedicația fiind cel mai greu lucru: să-l dedici mamei, se supără tatăl – și invers, să-l dedici ambilor părinți e cam copilăresc, să-l dedici unei iubiri din tinerețe, se supără soțul sau soția, după caz, și așa mai departe. Dincolo de glumă, dedicația mi s-a impus cumva de la sine, când am terminat cartea. Precedenta o dedicasem mamei, chiar în anul morții ei, dar n-a mai aflat asta. Cât despre tată, sunt decenii de când l-am pierdut pe al meu și am o sensibilitate anume la tema asta.

 

„Iona e posibil oriunde”

Scrierea – cu o imaginație debordantă – a acestui roman a fost ca o călătorie în timp, în urmă cu vreo 3000 de ani. Dacă, însă, Iona sau Iacob ar fi putut face o călătorie în timp în sens invers, cu 3000 de ani înainte, și ar fi putut privi cu ochii de atunci la lumea de acum, cum credeți că ne-ar fi perceput?

Profeții s-au transformat în poeți și prevestirile lor sunt voci poetice. Însușirile lui ar fi fost aceleași, dar ideea că vocea lui e pătrunzătoare și oamenii o ascultă cu mirare ar fi azi metaforică, s-ar fi referit la poeme. Nu-mi pot închipui un Iona sau, de ce nu, pe urmașul lui direct de astăzi, mulțumit, tihnit, uitându-se vesel la televizor, cu mulți prieteni și beri în jur, mi-l închipui un singuratic, fără televizor și găsindu-și greu un loc al lui în lumea contemporană. Cât despre Iacob, e chiar mai simplu. Ar fi un medic vestit, chiar acum s-ar strădui să descopere vaccinul anticovid și s-ar lupta cu prejudecățile celor care nu cred în vaccin. Ar face mult bine ca doctor, iar el, da, ar fi înconjurat de prieteni.

 

Dar dacă l-ați aduce în zilele noastre, unde și cum v-ați imagina un Iona de secol XXI?

Oriunde, în America, în Israel, în orice țară din Europa, inclusiv România. Iona e posibil oriunde.

 

„Nu trebuie să fii neapărat mistic ca să te gândești la Dumnezeu”

Foto: Arhivă personală Ioana Pârvulescu

Sunt perioade în viaţa majorității dintre noi, probabil, în care simţim (sau, unii dintre noi, simțim mai mult) nevoia unei apropieri de Dumnezeu. În ceea ce vă priveşte, scrierea Prevestirii a fost precedată de un astfel de moment?

Oamenii simt nevoia asta când le e greu, când sunt la strâmtoare ei înșiși sau când cineva de care le pasă e pus la încercare. Cei care nu se gândesc niciodată la Dumnezeu n-au ajuns încă să trăiască, în sensul intens și greu al cuvântului a trăi. Nu trebuie să fii neapărat mistic ca să te gândești la Dumnezeu. Toată istoria gândirii și simțirii omenești, toată istoria artei și a literaturii conțin această problemă. Cei care spun „pe mine nu mă interesează” sunt… vai de capul lor! Pentru că Dumnezeu (fie că ne referim la Tată, fie la Fiu) îi interesează pe toți cei care caută sensul, pe artiști și pe oameni de știință, pe credincioși și pe atei, și așa mai departe. Doar că fiecare are propriul mod de a pune problema, iar asta e chiar bine. Ce simple ar fi lucrurile dacă am ști să rezolvăm „problema” sau măcar să punem întrebarea cum trebuie. De fapt impresia mea e că nu știm să punem întrebarea.

 

În Dialoguri secrete, ni i-ați arătat pe mari scriitori ai lumii rugându-se, direct sau prin intermediul personajelor cărora le-au dat viaţă. Dacă altcineva v-ar căuta pe dumneavoastră într-un astfel de dialog secret, în ce ipostază v-ar fi putut surprinde?

N-o să vă spun, e o întrebare prea intimă, cea mai intimă posibil. În schimb, vă pot dezvălui ce surprinsă am fost când mi-a povestit mama, care era om de știință și în același timp conștientă că e ceva și deasupra științei, că seara, ea, care era pasionată de mică și de geografie, face un periplu imaginar pe hartă, unul plauzibil, coerent, mai întâi în Europa, apoi în America, adică în toate locurile unde avea rude, prieteni sau numai cunoștințe, și se gândește la ceva bun pentru fiecare. Îi ocrotea pe toți cu gândul ei. Lucrul mi l-a spus absolut în treacăt, mama fiind un om pragmatic, mai degrabă nesentimental și, cum să spun, cu un ego de abur. Nu se lua în serios. M-a impresionat nespus (și chiar nespus a rămas totul, din partea mea). Mă întreb ce-ar zice oamenii care s-au intersectat la un moment dat cu ea, știind că ea avea grijă de ei în fiecare seară, înainte de a adormi. Să fii, să exiști, să stai la adăpost în gândul bun al cuiva e un lucru minunat.

 

 „Viața asta înseamnă: o primejdie continuă”

De câteva luni, trăim cu toţii vremuri apăsătoare, care ne aduc neliniște și temeri continue. Cum vă liniștiți sufletul în vremea acestei pandemii care ne-a dat tihna şi viața peste cap?

Nu sunt mai neliniștită decât de obicei.

Viața asta înseamnă: o primejdie continuă. Trăim între tot soiul de amenințări, interioare și exterioare, suntem în luptă permanentă cu ele. Trebuie să ne obișnuim, până la urmă. Are Jean-Claude Carrière o poveste despre moarte în culegerea lui minunată de povestiri, Cercul mincinoșilor: un vizir îi cere califului să-i dea voie să fugă din oraș, la Samarkand, pentru că se întâlnise la piață cu moartea și se temea că ea a pus ochii pe el. Califul îl lasă și, în aceeași zi, merge și el la piață, vede moartea, și o ia la întrebări, de ce i-a speriat vizirul, de ce s-a uitat urât la el. „N-am vrut să-l înspăimânt, spune moartea, doar m-am mirat să-l văd aici: avem întâlnire diseară la Samarkand”.

Dar oare nu-i spune, nu-i explică Neagoe Basarab fiului său Teodosie parabola vieții ca șir de primejdii, de nici nu știi de care să te ferești mai întâi, de inorog, de aspidă, de șarpele care scoate foc pe gură, de șoarecii care rod copacul în care te-ai suit? Și tu ești cu gândul la picătura de miere și uiți toate „răutățile” care te asaltează. Iar acum ar fi de adăugat la „răutăți” și covidul. Avem de unde alege, la acest capitol. Însă avem și picături de miere: prieteni și cărți. Și altele, pe care și le știe fiecare.

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. 8 octombrie 2020

    […] Interviu publicat în premieră pe siteul PUTEREA A CINCEA, aici […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.