Valentin Naumescu, expert în Relații Internaționale: „Criza pandemiei periclitează Occidentul, dar îi oferă și șansa relansării”


Foto: Arhivă personală Valentin Naumescu

„Pătrunderea intereselor dezbinatoare ale Chinei și Rusiei în interiorul Occidentului și al UE este unul dintre aspectele cele mai nocive și mai periculoase din politica internațională a ultimilor ani”, avertizează Valentin Naumescu, expert în Relații Internaționale și Studii Europene.

Zilele trecute, think tank pe care îl conduce, ICDE, atrăgea atenția asupra accentuării, în această perioadă a pandemiei, a acestor tendințe anti-occidentale. L-am invitat la un dialog despre campania de dezinformare, panicare și fake-news, precum și de decredibilizare a capacității instituțiilor occidentale de a aborda eficient criza pandemiei, campanie care s-a întețit, despre dezoccidentalizare și argumentele pe care Occidentul le mai are pentru a opri erodarea credibilităţii democraţiilor liberale, despre punctele vulnerabile ale UE, pe de o parte, și ale relației UE-SUA, pe de alta, despre politica Chinei și a Rusiei în raport cu UE și l-am invitat să contureze posibile scenarii economice, politice și strategice post-pandemie, pe care le vom resimți în Europa, în următorii ani.

 

„Am putea vedea totuși următoarele patru direcții posibile de evoluție”

CV Valentin Naumescu

Valentin Naumescu este conferenţiar doctor abilitat la Facultatea de Studii Europene a Universității „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca.

Este președinte al asociației Inițiativa pentru Cultură Democratică Europeană – România Europeană, fondată în 2019.

Este expert independent al Comisiei Europene, conducător de doctorate în domeniul Relații internaționale și studii europene și coordonator al programului de masterat în Relații Internaționale, Politică Externă și Managementul Crizelor.

A fost secretar de stat la Ministerul Afacerilor Externe (2005-2007), consilier diplomatic în Centrala MAE (2007-2008) şi Consul General al României la Toronto (2008-2012). Are gradul diplomatic de ministru-consilier.

Printre cele mai recente cărţi ale sale se numără Criza Uniunii Europene şi ordinea globală în era Trump (Ed. Trei, 2017), Marile schimbări. Crize şi perspective în politica internaţională (Ed. Trei, 2015), Democracy and Security in the 21st Century: Perspectives on a Changing World (ed., Cambridge Scholars Publishing, 2014) şi The European Union’s Eastern Neighbourhood Today: Politics, Dynamics, Perspectives (co-editată împreună cu Dan Dungaciu, Cambridge Scholars Publishing, 2015), România, marile puteri şi ordinea europeană: 1918-2018 (Polirom, 2018), Politica Marilor Puteri în Europa Centrală și de Est. 30 de ani de la sfârşitul Războiului Rece (Humanitas, 2019).

(Sursă CV: ro100.ro)

Domnule Valentin Naumescu, grupul de lucru „Politică Internațională” al ICDE, think tank pe care îl conduceți, atrage atenția asupra accentuării, în această perioadă, a unor tendințe anti-europene și anti-occidentale, mai concret asupra „mutațiilor semnificative care pot apărea în perioada crizei pandemice la nivelul opiniei publice din societățile spațiului euro-atlantic, în ceea ce privește opțiunile viitoare de politică externă și relațiile internaționale ale statelor afectate”. Din acest punct de vedere, la ce scenarii post-pandemie vă așteptați?

Evoluțiile politice post-pandemie vor depinde în mod esențial de percepțiile finale ale cetățenilor cu privire la eficiența acțiunilor întreprinse de autorități în această perioadă, nu neapărat de un set de criterii obiective (tehnice) de apreciere. Reținem în acest sens Raportul SEAE, din 16 martie, care indică o campanie intensă de dezinformare și panicare a opiniei publice europene și totodată de decredibilizare a eficienței Occidentului în combaterea pandemiei, derulată de surse obscure din Rusia. Și campania pro-China din ultimele două-trei săptămâni, preluată și multiplicată, conștient sau nu, de surse media sau comentatori individuali din Europa, s-ar înscrie pe aceeași linie. Deci, dincolo de măsurile politice, administrative sau economice propriu-zise, care pot fi mai mult sau mai puțin inspirate, scenariile politice post-criză din democrațiile occidentale trebuie formulate în primul rând în funcție de teribila bătălie pentru imagine care se dă acum și de care va depinde în mare măsură ordinea europeană și globală viitoare.

De exemplu, chiar dacă UE va avea o strategie puternică și eficientă, angajând resurse, solidaritate și creativitate la niveluri fără precedent în istorie, dar măsurile întreprinse nu vor fi comunicate suficient și nu vor fi cunoscute de cetățeni sau vor exista distorsionări interesate ale mesajelor Bruxellesului ori supramediatizarea dificultăților și dezacordurilor inevitabile între state apărute pe parcursul crizei, este posibil ca UE să piardă în final această bătălie crucială. După cum este posibil ca alți actori politici, chiar dacă nu fac nimic concret ca să ajute la rezolvarea crizei, ci doar gesturi de suprafață susținute însă de o campanie de imagine cu mijloace media convenționale (televiziuni, publicații) controlate de stat sau prin mijloace neconvenționale (rețele sociale „libere” infestate de fake news), să pară că dau dovadă de eficiență și solidaritate reală cu europenii.

Cazul frustrării din Italia, al unei aparente nemulțumiri a italienilor față de „lipsa de solidaritate a UE”, combinată cu amenințarea Guvernului de la Roma că va bloca politicile viitoare ale UE și va adopta de acum înainte poziții favorabile față de Rusia (de exemplu, în chestiunea sancțiunilor europene), care a pozat în susținătoare a Italiei fără să facă nimic concret, este cât se poate de sugestiv.

Fără să ierarhizez scenariile ca probabilitate, am putea vedea totuși următoarele patru direcții posibile de evoluție.

În scenariul maximal-pozitiv, UE și Occidentul în general reușesc să depășească pandemia în următoarele două-trei luni, efectele economice sunt mici și nu va exista nici criză politică ulterioară. Acest prim scenariu presupune o suprapunere perfectă între eficiența măsurilor adoptate, reziliența economiilor și democrațiilor euro-atlantice și calitatea comunicării în spațiul public.

Al doilea scenariu este cel moderat-pozitiv, în care criza de sănătate publică se dovedește într-adevăr gravă și persistentă, prelungindu-se inclusiv pe durata verii, însă recesiunea economică pe care o antrenează, deși vizibilă, este totuși moderată și gestionabilă, nu dă naștere unei prăbușiri economice dramatice și, în cele din urmă, se evită criza politică.

Al treilea scenariu este moderat-negativ, adică cel în care criza de sănătate publică este lungă și produce un număr semnificativ de victime, dar antrenează și o criză economică importantă, care va avea nevoie de o lungă perioadă de recuperare, iar opțiunile populiste, naționaliste și eurofobe, combinate cu ascensiunea unor platforme pro-Rusia și pro-China încep să se facă tot mai mult simțite în politica occidentală. Singurul aspect pozitiv în acest al treilea scenariu este că se evită totuși, in extremis, o criză politică majoră a democrațiilor liberale, care rămân în cadrele constituționale actuale, UE și NATO supraviețuiesc la limită, deși ies șubrezite din această încercare, revenind generației următoare de lideri politici și intelectuali publici de pe ambele maluri ale Atlanticului sarcina de a reface credibilitatea și forța Occidentului.

În fine, al patrulea scenariu, cel maximal-negativ, este practic catastrofic, apărând înlănțuirea fatidică între criza de sănătate publică, criza economică și criza politică, adică „furtuna perfectă” care poate duce la dezintegrarea UE, sfârșitul Proiectului European (la nivelul generației actuale), dispariția sau intrarea în irelevanță a NATO, preluarea guvernării în mai multe state de către lideri și partide radical populiste, iliberale, de stânga sau de dreapta, iar ordinea europeană și globală fragmentată devine treptat influențată de China și Rusia. Evident, sperăm cu toții să nu ajungem în acest al patrulea scenariu.

Așadar, când vorbim de scenarii, trebuie să avem permanent în vedere cele trei dimensiuni ale crizei care se pot succeda: criza de sănătate publică (există deja), criza economică și, finalmente, criza politică. Întreruperea lanțului de determinare dintre ele depinde, așa cum spuneam, atât de măsurile propriu-zise ale autorităților, cât și de ceea ce ajung în final oamenii să creadă despre aceste măsuri, percepțiile fiind influențate în primul rând de modul în care se va purta și se va finaliza bătălia în planul comunicării publice, în care UE și Occidentul au, din nefericire, o mulțime de dușmani, atât în exterior cât și în interior.

 

„Trebuie ieșit urgent din spirala populismelor, de o parte și de cealaltă a Atlanticului”

Care sunt punctele vulnerabile ale UE, pe de o parte, și ale relației UE-SUA, pe de alta, care fac posibilă accentuarea acestor tendințe?

Proiectul European în general și organizația numită UE în particular au avut dintotdeauna problema relației tensionate între național și supranațional. Când ceva nu merge bine într-o țară membră, tentația politicienilor locali este să dea vina pe Bruxelles și UE, că doar nu o să-și asume eșecurile guvernării interne și propriile greșeli. Fiind, prin definiție, o contestare a elitelor, populismul naționalist identifică drept ținte facile „eurocrația masivă, bine plătită și ruptă de realitate” de la Bruxelles, respectiv instituțiile și politicile costisitoare ale UE. Este cel mai comod să faci asta, când nu ai soluții de guvernare bune. Așa s-a produs, în esență, Brexitul, într-o democrație veche, dar în care o clasă politică submediocră, eșuată, a preferat ipocrizia, „decontându-și” slăbiciunea pe seama Uniunii.

Pe de altă parte, trebuie să fim conștienți că naționalismul are o fundație culturală mult mai puternică decât europenismul, având în vedere că identitățile etnice și naționale au în spate o istorie de câteva sute de ani, în timp ce identitatea europeană încearcă abia de vreo 70 de ani să se înfiripe. La scara istoriei, UE nu a avut încă timp să se cristalizeze, în comparație cu ideea de națiune și stat național. Lupta este evident inegală. Iar politicienii populiști, din ce în ce mai mulți, știu asta foarte bine.

În ceea ce privește alianța transatlantică, lucrurile sunt mai complicate și trebuie privite din perspectivă istorică. Statele Unite au salvat de trei ori Europa în secolul XX – de două ori în războaiele mondiale pe care demonii Europei le-au stârnit, iar a treia oară în Războiul Rece, când SUA au asigurat securitatea Europei de Vest (prin NATO) și au reușit practic să învingă Uniunea Sovietică, eliberând totodată jumătatea estică a continentului de dictaturile comuniste. Știți cum se spune, „povara recunoștinței” este insuportabilă. Lumea uită repede sau vrea să uite repede.

Acum, Franța și Germania, dar în special președintele Macron, vorbesc de „suveranitatea Europei” și doresc să autonomizeze UE din perspectivă politică și strategică de SUA. Este tot o formă de populism, bineînțeles. Pe de altă parte, la Washington, un alt mare populist s-a apucat să facă socoteli contabile și să le spună europenilor că nu și-au plătit „factura securității la NATO”, ceea ce nu a făcut niciun alt președinte american, din 1949 încoace. Lucrul acesta nu trebuia pronunțat ca un reproș, deși toată lumea știe foarte bine că Alianța Nord-Atlantică a fost dintodeauna și este și acum sponsorizată de SUA, nu era un secret pentru nimeni. Mutând însă discuția atât de brutal din planul valorilor comune și al interesului strategic în plan contabil, președintele Trump a creat dintr-o dată sentimentul inconfortabil și dizgrațios că SUA furnizează Europei securitate pe bază de mercenariat, ceea ce nu este adevărat. SUA au avut după 1945 și au interesul unei prezențe strategice, politice, militare și economice permanente în peninsula europeană, pentru a împiedica glisarea Europei spre Asia și materializarea conceptului rival al Occidentului transatlantic, respectiv Proiectul Eurasiatic. Deci, un populism a născut un alt populism. Așa am ajuns de la „restanțele la plata facturii de securitate la NATO” (o prostie, nu există așa ceva) la „NATO este în moarte clinică” (o altă prostie, nici asta nu este valabil în realitate). Trebuie ieșit așadar urgent din spirala populismelor, de o parte și de cealaltă a Atlanticului.

 

Pe termen scurt, se poate spera într-o îndreptare a lucrurilor?

Pe termen scurt, sunt rezervat că pot apărea soluții. Contextul politic european și transatlantic era dificil și înainte de pandemie, ce să mai vorbim acum?! Să vedem mai întâi cum vor ieși Occidentul și lumea din criza de sănătate publică, apoi să vedem dacă și cât de gravă va fi criza economică, apoi dacă va urma sau nu și o criză politică, să vedem cum funcționează solidaritatea europeană legată de efectele pandemiei, să vedem derularea alegerilor americane (presupunând că nu vor fi amânate), să vedem dacă poate fi combătută campania de dezinformare, fake news și stimulare a percepțiilor pro-Rusia și pro-China etc.

Abia dacă toate acestea vor fi trecute cu bine (și s-ar putea să dureze câțiva ani), vom putea reîncepe să lucrăm la reinventarea Occidentului, reîmprospătarea Proiectului European și consolidarea valorilor liberale. Pe termen mediu și lung, sunt însă optimist.

 

„UE și NATO s-au străduit să ne convingă că au totuși instrumente și pârghii de acțiune”

În articolul invocat, ați subliniat că în ultimele săptămâni s-a constatat o intensificare a campaniei de dezinformare, panicare și fake-news, precum și de decredibilizare a capacității instituțiilor occidentale de a aborda eficient criza pandemiei, campanie asociată cu știri pozitive despre „solidaritatea” arătată de Guvernele Rusiei și Chinei. Cazul Italiei, în acest context, este elocvent. Au UE și NATO armele necesare pentru a combate valul de fake-news și pentru a răspunde în termen util acestor tendințe eurosceptice, anti-occidentale?

În ultimele zile, UE și NATO s-au străduit să ne convingă că au totuși instrumente și pârghii de acțiune. Reacția inițială a Occidentului a fost lentă și derutată. Mulți oameni au fost dezamăgiți. Fuseseră câteva săptămâni de slăbiciune și confuzie în martie, respectiv o perioadă grea, de manipulări grosolane anti-europene, anti-occidentale, pro-Rusia și pro-China, de panică a cetățenilor. Din acest motiv am decis să formulăm acea Declarație a experților think tankului ICDE, acum câteva zile. După 1 aprilie însă, UE și NATO au început să se miște mult mai bine, devenind mai coerente în declarații, mai articulate și mai substanțiale în strategii și demersuri, ceea ce este încurajator. De exemplu, Planul SURE al UE, de 100 de miliarde de Euro, arată cât de puternică poate fi totuși Uniunea, atunci când strânge rândurile. Este însă mult prea repede să spunem că vârful critic a fost depășit. Lumea occidentală traversează încă o perioadă de frustrare și bulversare a valorilor și încrederii.

 

„Occidentul însuși este astăzi «mai puțin occidental» decât cu 20-30 de ani în urmă”

Această situație la care faceți referire se înscrie într-o mai veche linie de dezoccidentalizare a lumii, temă despre care dumneavoastră ați mai scris și care a fost, de altfel, unul dintre subiectele abordate la Conferința  internațională de Securitate de la München, din februarie anul acesta? Ce a dus la situația asta? Se poate vorbi doar despre erori ale establishmentului occidental? Există soluții pentru a stopa acest proces de dezoccidentalizare? Mai are Occidentul argumente pentru a opri erodarea credibilităţii democraţiilor liberale și pentru consolidarea credibilității lor?

„Dezoccidentalizarea de care s-a vorbit în februarie la Conferința de Securitate de la München nu este chiar o temă nouă. Da, am scris și eu, au vorbit și alți analiști, la noi și în întreg spațiul euro-atlantic, de câțiva ani încoace, de scăderea relevanței etosului occidental al ordinii globale, precum și de slăbirea a ceea ce erau cândva caracteristicile (valorile, principiile, atitudinile) tradiționale, „occidentale”, chiar în interiorul societăților aflate în aria de cuprindere a NATO și UE.

Prin dezoccidentalizare înțelegem un fenomen pe o dublă dimensiune, externă și internă. Nu numai lumea și ordinea mondială sunt mai puțin „occidentale” (în sensul pierderii supremației absolute a Vestului) dar, deși pare doar un joc de cuvinte, Occidentul însuși este astăzi „mai puțin occidental” decât cu 20-30 de ani în urmă.

Cauze? Greu de spus. Schimbarea generațiilor, pierderea memoriei războiului (mai nou și a Războiului Rece, nu doar a Războiului Mondial), o anumită lejeritate educațională pe dimensiunea istorică și politică, instalarea unei autosuficiențe în democrațiile vechi (vezi Marea Britanie, SUA) care aleg să nu mai fie interesate de ce se întâmplă în jurul lor, migrația masivă dinspre Asia, Africa și Orientul Mijlociu, care a schimbat arhitectura socială, transformările economice, profesionale, tehnologice, comunicaționale (rețelele sociale „libere”), terorismul, apariția mișcărilor politice și culturale anti-sistem, reinventarea abordărilor identitare, infiltrarea treptată a intereselor Rusiei și Chinei în sistemul democrațiilor și economiilor occidentale, o scădere evidentă a calității resursei umane din viața politică, în comparație cu liderii de acum 30-50-70 de ani etc. Toate acestea au transformat Occidentul.

Paradoxal, crizele majore nu doar pun în pericol existența unui sistem, dar câteodată oferă și o fereastră de oportunitate pentru reinventarea acelor sisteme. Așa este și acum. Criza pandemiei periclitează Occidentul dar îi oferă și șansa relansării.  

 

„România nu mai poate fi desprinsă de contextul european în planul efectelor pandemiei”

Cu ce riscuri, la nivel politic, strategic, vedeți venind prelungirea măsurilor de combatere a efectelor actualei pandemii care, este de așteptat, vor genera o gravă recesiune economică? România ar putea fi afectată, și ea, din punct de vedere politic și chiar strategic?

România nu mai poate fi practic desprinsă de contextul european în planul efectelor pandemiei. Dacă lucrurile vor merge rău pentru UE, nu pot merge bine nici pentru România și invers, dacă va fi bine în Europa, va fi bine și la noi.

Dacă recesiunea economică va fi gravă, așa cum am explicat la prima întrebare, intrăm deja în zona scenariilor trei sau patru. Eu sper să nu coborâm mai jos de scenariul al doilea, iar dacă totuși căderea economică va fi severă, să rămânem măcar în scenariul al treilea.

 

„Nu exclud posibilitatea ca, după criza pandemiei, UE, SUA, Marea Britanie și Canada să se delimiteze mai ferm de regimurile dictatoriale de la Beijing și Moscova”

Totuși, ați afirmat recent, „Occidentul transatlantic (UE-SUA-Marea Britanie-Canada) va avea șansa să se reinventeze in perioada post-pandemie”. Cum?

Este deja un loc comun să spunem că în orice criză există și o oportunitate. Orice rezultat în politică provine de la modul în care oamenii evaluează în sinea lor, conștientizează și procesează intelectual și politic, așa cum pot și atât cât știu, amenințările și crizele prin care trec, precum și de modul în care votanții proiectează soluțiile pe care le văd drept cele mai indicate la momentul respectiv, evident dintre cele care li se pun pe masă.

Sigur că aici contează și fondul educațional al fiecăruia, dar și informațiile pe care le primesc cetățenii, deci calitatea, corectitudinea și acuratețea surselor de informare pe care le utilizează. Dacă mediul comunicațional este viciat și dominat de fake news, ne putem imagina cum va decurge acest proces de stabilire a opțiunii politice finale. Însă nu este totul pierdut. Văd că există o mobilizare la nivelul UE și NATO pentru combaterea dezinformării.

Dacă în evaluarea cetățenilor, în perioada post-criză, ideea principală va fi că sistemul de organizare occidental și valorile liberale trebuie apărate și protejate, pentru că i-au salvat de la nenorocire, atunci Occidentul bazat pe alianța între UE și SUA, cu participarea altor două democrații de limbă engleză (Marea Britanie și Canada) va fi reinventat și consolidat. Dacă, dimpotrivă, se va impune ideea că UE a eșuat, că nu a existat solidaritate, că europenii nu se pot baza pe americani sau invers, că Rusia și China oferă modele superioare de organizare și acțiune politică, că autoritarismul este mai bun decât democrația liberală, atunci totul este pierdut.

Depinde cum sunt prezentate lucrurile în spațiul public în această perioadă sensibilă, cum le evaluează fiecare dintre noi și, la sfârșit, în ce direcție se va forma masa critică. Nu exclud posibilitatea ca UE, SUA, Marea Britanie și Canada să strângă rândurile după criza pandemiei și să se delimiteze mai ferm de regimurile dictatoriale, abuzive, lipsite de transparență și credibilitate de la Beijing și Moscova.

Ne vom da seama ce au înțeles de aici oamenii la alegerile următoare, cam în doi-trei ani de acum înainte.

 

„Singurul factor care mai poate opri avansul Chinei spre statutul de Primă Mare Putere a lumii este refacerea unității transatlantice”

Pe ce carte estimați că va juca China, în următorii ani?

China va continua cursa pentru supremație globală (dacă nu va apărea o criză majoră a regimului comunist, în anii care vin), având nevoie de apropierea de UE pentru a depăși influența și ponderea decizională a SUA la nivel mondial. Singurul factor care mai poate opri avansul Chinei spre statutul de Primă Mare Putere a lumii este refacerea unității transatlantice, deci renașterea strategică a Vestului.

 

„Rusia va continua să încerce dezbinarea Occidentului și dezintegrarea UE”

Dar Rusia?

Rusia va continua să încerce dezbinarea Occidentului, mai întâi a UE de SUA și apoi dezintegrarea UE, pentru a-și împlini vechiul Proiect Eurasiatic. Pentru acest lucru, Putin are nevoie să reușească atragerea prieteniei Franței și/sau Italiei, dintre democrațiile fondatoare ale UE, și normalizarea relațiilor cu Germania. Odată ce relațiile bilaterale cu Rusia ar deveni prioritare din punct de vedere economic, două vor fi consecințele negative – Europa Centrală și de Est se va rupe de Europa de Vest (sau invers), fostele țări comuniste preferând garanțiile de securitate americane, iar nucleul franco-german își va pierde rațiunea de a fi și am putea vedea din nou tensiuni între principalele țări ale integrării europene.

Pătrunderea intereselor dezbinatoare ale Chinei și Rusiei în interiorul Occidentului și al UE este cu siguranță unul dintre aspectele cele mai nocive și mai periculoase din politica internațională a ultimilor ani.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

3 Răspunsuri

  1. 4 aprilie 2020

    […] Interviu publicat în premieră pe siteul PUTEREA A CINCEA, aici! […]

  2. 6 aprilie 2020

    […] Valentin Naumescu, expert în Relații Internaționale: „Criza pandemiei periclitează Occidentul,… […]

  3. 6 aprilie 2020

    […] publicat în putereaacincea.ro, în data de 3 aprilie […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.