Mircea Mihăieş: „Joyce e un scriitor care te confiscă”

Anul acesta este marcat centenarul Ulysses, capodopera lui James Joyce, considerată a fi una dintre cele mai mari, dar şi dificile cărţi ale secolului XX, salutată la apariţie, de T.S. Eliot şi Ernest Hemingway, ca fiind o operă de geniu. Pe Mircea Mihăieş, celebrarea aceasta îl găseşte ca autor al unei foarte recent încheiate trilogii de exegeză dedicate scriitorului irlandez.

De Bloomsday – sărbătoare inspirată de numele personajului principal din Ulysses, Leopold Bloom, celebrată în toată lumea pe 16 iunie, ziua în care se desfăşoară acţiunea din roman–, l-am invitat pe Mircea Mihăieş la un dialog. Pornind de la cel mai nou volum al trilogiei, Finnegans Wake 628. Romanul întunericului (Polirom).

Am vorbit despre Joyce, pe care îl numeşte „eternul provocator”, despre experienţa prin care a trecut scriind Finnegans Wake 628. Romanul întunericului, o experienţă „dură şi din punct de vedere fizic, şi mental, şi intelectual”, despre tentaţia de a scrie o biografie a fraţilor Joyce şi despre „cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf; nu tentative, ci chiar sinucideri”, dar şi despre sentimentul inutilităţii ideii de a scrie şi al zădărniciei ideii de cultură.

  

„James Joyce, eternul provocator”

CV Mircea Mihăieș

S-a născut la 1 ianuarie 1954, la Sântana, judeţul Arad.

Este scriitor, eseist, critic literar, profesor de literatură engleză şi americană la Universitatea de Vest din Timişoara, conducător de doctorate, domeniul Filologie. Este, din 1990, redactor-șef al revistei Orizont, la care a debutat în 1979, și editorialist la România literară, unde,  din 1993, deține rubrica săptămânală „Contrafort”.

A coordonat împreună cu Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu colecţia „A treia Europă” şi a făcut parte din variate colective de conducere şi proiecte culturale în cadrul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă.

Între 2005 şi 2012 a fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român.

Volume publicateDe veghe în oglindă (1989), Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere (1990), Femeia în roşu (1990, în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Nedelciu), Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea (1995), Victorian Fiction (1998), Masca de fiere (2000), Atlanticul imaginar (2002), Scutul lui Perseu (2003), Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen (2005), Metafizica detectivului Marlowe (2008, tradus în Statele Unite în 2014), Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W . (2009), Ultimul Judt (2011),  Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (2012), Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător (2014), Ulysses, 732. Romanul romanului (2016), Şapte zile, plus una. Un dialog cu Ilie Stepan (2018), Molly Bloom. Romanul unei femei (2019), Finnegans Wake 628. Romanul întunericului (2021).

De asemenea, a publicat şi şase volume şi în colaborare cu Vladimir Tismăneanu: Balul mascat (1996), Vecinii lui Franz Kafka, Romanul unei nevroze (1998), Încet spre Europa (2000), Schelete în dulap (2004), Cortina de ceaţă (2007) şi O tranziţie mai lungă decât veacul (2011).

Premii: Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România (1990), Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1995), Premiul pentru critică literară pe anul 2008 al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timișoara, Premiul pentru Critică literară / Eseu / Istorie literară pe anul 2009 al Uniunii Scriitorilor din România; Scriitorul anului 2016 pentru volumul Ulysses, 732. Romanul romanului, un volum de critică şi exegeză literară, în care analizează capodopera lui James Joyce, Premiul Național „Tudor Arghezi” pentru Opera Omnia, pentru istorie și critică literară, în cadrul Festivalului Internațional de literatură „Tudor Arghezi” (2022) şi Marele premiu pentru întreaga operă, la Gala premiilor Uniunii Scriitorilor din România (2022).

(Sursă CV: Conferințele Teatrului Național București)

Centenarul romanului lui James Joyce Ulysses vă găseşte, iată, ca autor al unei trilogii de exegeză dedicate acestui scriitor irlandez. Aş spune, cu un doctorat în Joyce, obţinut cu Magna Cum Laude, după zece ani de studiu intens şi aproape 3000 de pagini scrise. De ce însă o trilogie dedicată lui Joyce, domnule Mircea Mihăieş, şi nu unui alt scriitor din literatura americană sau britanică, pe care i-aţi predat câteva decenii la Universitatea de Vest din Timişoara?

O sută de ani de la apariţia romanului Ulysses s-au împlinit în 2 februarie 2022. E o poveste foarte frumoasă, care merită reamintită. Editoarea lui Joyce, Sylvia Beach, patroana librăriei Shakespeare and Company din Paris, a dorit să-i facă acest cadou cu ocazia împlinirii vârstei de 40 de ani. Dar noi sărbătorim astăzi Bloomsday pentru că Joyce a plasat acțiunea romanului său în ziua de 16 iunie a anului 1904.

De ce m-am apucat de Joyce? Am început prin a explora câteva dificultăţi ale romanului Ulysses, constatând că, an de an, am probleme cu studenţii să-i fac să priceapă despre ce este vorba. Deci, totul a început mai degrabă cu gândul de a scrie un ghid la una dintre cele mai dificile cărţi din secolul al XX-lea. Ideea trilogiei nu a existat în mintea mea. Intenționam, totodată, să fac un fel de introducere la o nouă traducere a lui Ulysses, la care lucra Rareş Moldovan, de la Universitatea din Cluj, traducere pe care a încheiat-o abia acum. Noua versiune a lui Ulysses va fi tipărită în acest an la editura Polirom. Cred că vor exista diferențe mari față de traducerea lui Mircea Ivănescu, în primul rând pentru că între timp a apărut și ediţia „critică și sinoptică” a lui Hans Walter Gabler, care a refăcut întreaga carte, încercând să corecteze cele peste 5000 de greşeli identificate la prima ediţie.

 

A apărut de curând o ediţie şi la Humanitas Fiction.
Da, este reeditarea traducerii lui Mircea Ivănescu.

Deci, asta a fost ideea. Proiectul a crescut cumva de la sine, s-a amplificat pe măsură ce scriam. Nu intenționam, în niciun caz, să scriu mai mult de 300-350 de pagini. Până la urmă, textul a ajuns la1221 de pagini standard.

 

E limpede că Joyce vă fascinează. Aţi şi spus că studiile de literatură engleză pe care le-aţi urmat i se datorează. Vă opriţi la aceste trei cărţi de exegeză sau luaţi în calcul să mai scrieţi una?

Cuvântul potrivit poate că nu e fascinație. Mai degrabă, Joyce m-a provocat prin dificultăţile pe care le impune oricui lectura cărților sale. Pe la 17 – 18 ani, când am încercat să citesc prima oară Ulysses, am întâmpinat piedicile pe care le întâmpină orice om la acea vârstă, cu un handicap al limbii, pe care nu o stăpâneam atunci atât de bine, deşi mă consideram destul de avansat și, cu certitudine, și cu un handicap cultural.

Abordarea lui Joyce nu s-a produs sub forma unui  proiect bine conturat, ci am mers din aproape în aproape. După interpretarea la Ulysses a urmat o a doua carte – un fel de apendice uriaş de vreo 600 de pagini – care se numeşte O noapte cu Molly Bloom. Iar ulterior, vorba neamţului, „niciodată doi fără trei”, dacă tot am scris două cărți, mi-am zis s-o scriu și pe a treia, Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului, unde m-am ocupat de cea mai dificilă carte din toate timpurile. Iar cu asta, credeam eu – şi încă mai cred –, am pus punct aventurii joyceene. Acum vreo zece zile, la Bucureşti fiind, la o cină cu Horia Patapievici, a apărut ideea unei posibile a patra cărţi despre universul joycean. Nu ştiu dacă o voi scrie, deşi cred că mi-ar fi uşor, pentru că ar veni în întâmpinarea interesului meu pentru biografii. Mă preocupă din ce în ce mai mult modul în care se „ficţionalizează” viața. Ar putea fi o carte despre „doi fraţi din Dublin”, James şi Stanislaus Joyce. Acesta din urmă, cu doi ani mai mic, a fost un ins de o inteligenţă extraordinară, foarte talentat şi el, dar care nu a făcut mare lucru: a lăsat o carte de memorialistică, My Brother’s Keeper, şi un jurnal despre anii timpurii petrecuți la Dublin. Altminteri, a trăit o mare parte din viaţă la Trieste, unde a fost profesor universitar.

 

Înţeleg că Romanul romanului, Ulysses 732 va fi publicat în SUA.

Doar o parte din el. Am făcut o variantă în engleză, am deja contractul cu editura. Am însă nişte dificultăţi, pentru că mi-au cerut să fac câteva modificări pe care nu am de gând să le fac. Mai bine zis, mi-au cerut să renunţ la partea finală, care e parodică și foarte à la Joyce, o încercare de a trece din zona studiului critic înspre ficţiune. Îmi imaginez o întâlnire spectaculoasă între contestatarul ediţiei Gabler din 1984, John Kidd, şi cele trei volume pe care le descoperă la librăria Shakespeare and Company din Paris și le dă foc. Evident, e o ficţiune pe care am gândit-o într-un moment în care nu se mai ştia nimic despre acest personaj fabulos, John Kidd, despre care s-a crezut că e mort, dar care a reapărut în urmă cu câţiva ani. Se pare că locuiește undeva prin Brazilia şi lucrează la o versiune în limba engleză a unui roman clasic, care a fost transpus și într-un serial, în anii ’90, Sclava Isaura. Deci, trăim într-o plină nebunie în care literatura mare se întâlneşte cu literatura mică – iar ficţiunea… biografică nu e lăsată să trăiască.

 

Nu aţi luat în calcul să trimiteţi unei edituri din străinătate, poate chiar din Dublin, și celelalte două cărți din trilogie?

Cred că m-am lenevit în ultimii ani. Adevărul e că nu mă preocupă mai deloc soarta cărţilor mele. Se scrie prea mult, se citeşte puțin. Le-am scris dintr-o plăcere amestecată cu lehamite, sentiment care m-a dominat mai toată viața. Percep tot mai acut inutilitatea ideii de a scrie, de a face critică literară, chiar de a face roman. Foarte multe cărţi vândute nu se citesc. Eu însumi sunt o dovadă în acest sens: am un birou plin de cărţi noi şi reuşesc să citesc foarte puţine dintre ele. Parcă nu mai am ambiţii, fac lucrurile doar atunci când nu pot să nu le fac. Acum, de pildă, mă ocup de benzi desenate.

 

V-aţi reîntors la Corto Maltese?

Da. Citesc, iau notiţe. S-ar putea să iasă o a doua carte, dar deocamdată citesc de plăcere. După ce am încheiat, vara trecută, Finnegans Wake 628, nu am mai scris nimic „cu cap şi coadă”, în afara articolelor pe care le public în „România literară”.

 

Ce reacţie vă imaginaţi că ar avea Joyce citind această trilogie?

Asta e o întrebare simpatică, bună de pus la televiziune. Despre Joyce s-a scris enorm şi în timpul vieţii lui, nu cred că îl mai impresiona nimic. Probabil, ar ridica puţin sprânceană văzând că cineva dintr-o ţară din lumea a treia, cum suntem noi, a găsit timpul şi energia să scrie o carte aproape dublă ca număr de pagini faţă de romanul lui. Asta ar fi putut să-i işte oarecare interes. Altminteri, el ştia mai bine ca oricine despre ce este vorba în cărţile lui şi mare parte din exegeza de început se datorează sugestiilor, discuţiilor şi chiar ideilor pe care le-a impus cercului de prieteni, de unde au iradiat la cam toate generațiile ulterioare de critici și istorici literari. Aşa încât, mare parte din interpretările la cărțile lui Joyce le sunt îndatorate chiar lui. Știind acest lucru, am polemizat cât m-au ținut puterile cu șabloanele adânc înrădăcinate privind semnificațiile scrierilor sale.

 

Ulysses e o carte enciclopedică, aşa cum e şi Finnegans Wake, dar în variantă nocturnă”

Pentru majoritatea dintre noi, James Joyce este, totuşi, un autor greu de citit, pe care îl abandonăm adesea după câteva zeci de pagini, pentru ca ulterior să reluăm lectura. Sau nu. Dumneavoastră spuneţi că, „dacă știi cum să te apropii de el, Joyce poate fi chiar un scriitor popular”. Scriaţi, de altfel, într-un articol de acum câţiva ani despre o fotografie realizată de Eve Arnold, în 1955, care a surprins-o pe Marlyn Monroe având în mâini un exemplar din Ulysses, „indiferentă la tot ce o înconjoară, ea pare absorbită de lectură”. Există o tehnică pentru apropierea de literatura lui Joyce?

În primul rând, trebuie să definim termenul de dificultate: ce înseamnă un roman dificil? Madame Bovary este un roman uşor sau dificil?

 

Uşor.

Eu nu sunt chiar așa de sigur. E un roman multi-stratificat. Pe zeci sau chiar sute de pagini, Emma Bovary aproape că nu contează. Importantă e lumea, provincia – cartea e, de altfel, subintitulată Moravuri de provincie. Există mai mulţi Joyce. Unul al începuturilor, în Oamenii din Dublin, şi unde este un autor uşor de abordat. Îl poţi citi ca pe oricare scriitor de secolul al XIX-lea, poate cu câteva elemente de psihologie. În Un portet al artistului la tinereţe, lucrurile se complică puţin, în partea a doua, dar nu foarte mult: încep experimentele, joaca lui Joyce cu limbajul, cu psihologia abisală, cu timpul. În Ulysses, lucrurile se radicalizează. Pentru a-l citi, îţi trebuie un surplus de atenţie. Joyce e un scriitor care te confiscă. Nu îl citeşti pentru plăcere sau din curiozitate. Nu urmăreşti cu sufletul la gură ce se întâmplă, ca în Madame Bovary, când se îndrăgostește, când se îmbolnăveşte, când face dragoste într-un cupeu, când e ruinată, cum moare. La Joyce, atenția îți e captată de întâmplările de fundal, de proiecțiile, adeseori invizibile, ale minții.

 

Dar urmăreşti ce se întâmplă cu Molly Bloom, această Penelopă modernă şi diametral opusă celei din Odiseea.

Aici e surpriza: pe Molly Bloom o urmăreşti pentru că aşa îţi spun criticii literari. Dacă faci o lectură „normală” a romanului, adică interesat de intrigă, constaţi că în primele 17 capitole ea apare în forme atât de opace, prin sugestii, rememorări sau aluzii, încât pare mai degrabă un personaj secundar, chiar dacă devine o obsesie pentru ceilalţi protagoniști. În capitolul IV o vedem, e adevărat, cum se trezeşte dimineaţa, ca o pisică mare, dar nu o percepem vorbind până în ultimul capitol, solilocviul în care „se aude” vocea ei interioară. De fapt, nici nu ştim cum sună vocea acestei femei care, altminteri, era cântăreaţă de operă. Molly Bloom irumpe vijelios abia în ultimul capitol al romanului, pe care destui critici l-au considerat ca fiind „lipit”, o anexă artificială și inutilă la un parcurs narativ complet circular.

Deci, romanul trebuie citit cu multă atenţie. Ești obligat să te lupţi un pic cu el, ca și cum ar fi un cal nărăvaș. E necesar să fii de bună-credinţă, să nu procedezi aşa cum procedează multă lume, spunând „Joyce şi-a bătut joc de noi, de fapt nu e nimic acolo.” Ba da, sunt foarte multe lucruri acolo. Poate chiar totul. Ulysses e o carte enciclopedică, aşa cum e şi Finnegans Wake, dar în variantă nocturnă, care cuprinde tot ce e legat de ideea de uman şi de umanitate. Unele lucruri sunt transpuse într-un limbaj brut, naturalist, greu de suportat. Joyce considera că „nimic din ce e uman nu mi-e străin”, cum suna un vechi adagiu latin, și, prin urmare, n-a ocolit părțile mai puţin onorabile ale existenței. Și-a ilustrat ideile prin câteva personaje de o mare banalitate, oameni care nu ies în evidenţă prin nimic. El considera că în lumea modernă, lumea începutului de secol XX, miturile nu mai funcţionează, că tot ce a fost eroic devine antieroic, tot ce a fost frumos devine urât şi aşa mai departe, ca într-o clepsidră răsturnată.

Sursă foto: Grupul pentru Management și Mediere Culturală

„Este ca şi cum pe un discurs al lui Stendhal am suprapune o muzică de Schönberg şi o pictură de Picasso”

„Într-un moment de inconștiență (tocmai văzusem coperta cărții despre Molly Bloom), în vara lui 2019, s-a ivit ideea unui al treilea volum despre autorul irlandez. Mai precis, o încercare de a explora partea «nocturnă» a creației sale, reflectată într-unul dintre cele mai dificile romane scrise vreodată, Finnegans Wake. Am depășit faza preliminară, dar n-am ajuns, nici pe departe, să înțeleg în amănunt labirintul lingvistic de-o maximă obscuritate și dificultate din care e alcătuită cartea. E o muncă extrem de migăloasă, care pretinde și calități pe care nu le am – de pildă, să fii un bun dezlegător de cuvinte încrucișate. Și, mai ales, să ai o minte analitică, în sensul matematic al cuvântului, însușire care de asemenea îmi lipsește. Și atunci, de ce m-am apucat și de această nouă carte? N-am o explicație rațională”, îmi spuneaţi într-un interviu, după apariţia celui de al doilea volum al trilogiei, O noapte cu Molly Bloom. Între timp, cred, aţi găsit explicaţia raţională pentru faptul că i-aţi dedicat trei ani de studiu şi un roman…

Nu e vorba doar despre aceşti ultimi trei ani. De vreo 40 de ani mă preocupă această carte din care, periodic, luam şi citeam câte o pagină, două, alteori doar un pasaj. De fiecare dată eram fascinat de muzicalitatea textului, indiferent dacă înţelegeam puţin, deloc sau aproximam câte ceva. Am citit foarte multă bibliografie, cu multă vreme înainte, deci ştiam ce este cu acest roman din punctul de vedere al exegeţilor. Știam cam ce vrea, în linii mari, Joyce. Marea problemă era să descopăr cum face. Iar acest lucru se poate rezolva doar printr-o lectură foarte, foarte lentă. Aşa am şi început, cu câteva experimente, pentru a-mi da seama în cât timp aş putea să înţeleg cu ajutorul dicţionarelor, lexicoanelor, ediţiilor adnotate despre ce e vorba în pagina respectivă. Am constatat că la început era vorba de două-trei ore, iar pe parcurs am ajuns la o oră, o oră și jumătate. E adevărat că limbajul se simplifică pe parcurs şi, inevitabil, apar şi automatismele. După ce le descoperi, ajungi mult mai repede la sens.

Or, marea problemă a acestui roman e sensul. Ce rost are tot acest uluitor joc de cuvinte, de transformare a unor imagini banale, clasice, în ceva complex, într-o anamorfoză, într-o deformare care ţine de fapt de o percepţie anormală a realităţii? Sensul există, după cum există chiar şi o acţiune destul de bine conturată. Dar ea nu se desfăşoară în jurul unor activităţi, ci al unor sentimente şi senzaţii, predominant fiind sentimentul de vină, care este urmărit de Joyce la toate nivelurile, de la tensiunea insuportabilă a unui cuplu ajuns la bătrâneţe, la cel al relaţiilor dintre tată şi cei doi fii gemeni, la relaţiile complicate între tată şi fiică, între mamă şi băieții ei. Finnegans Wake e, până la urmă, un roman psihologic în manieră aproape clasică, dar tratat într-o modalitate care nu seamănă deloc nici cu pictura clasică, nici cu muzica clasică. Este ca şi cum pe un discurs al lui Stendhal am suprapune o muzică de Schönberg şi o pictură de Picasso. Cam asta e Finnegans Wake. Iar totul acoperit cu negru – pentru că e un roman al întunericului, al nopţii, al subconştientului, a ceea ce este dincolo de vise. Noi nu ştim nici măcar cine e Visătorul în această carte eminamente onirică. Sunt mai mulţi, fiecare dintre personaje are propria experienţă pe care o vedem transcrisă de cineva, care ar putea fi autorul, dar nici asta nu e pe deplin sigur. Poate fi Joyce sau poate fi altcineva. Marea frumuseţe a textului este dată, după părerea mea, de poeticitatea lui. Cuvintele pur şi simplu plutesc în nişte nori de o splendoare pe care nu am mai întâlnit-o nicăieri.

Am descoperit însă şi lucruri inutile, făcute din pur cinism joycean de a „încurca” acţiunea. Una peste alta, dacă ai răbdarea să o parcurgi, este o carte relativ coerentă, în care se întâmplă lucruri care ne privesc, în care descoperi o viziune despre lume, născută din dialogul lui Joyce cu câţiva gânditori mai vechi, de la Dante până la Gianbattista Vico ori Giordano Bruno. E o carte intelectuală în cel mai înalt sens al cuvântului. O carte de poezie pură cum, probabil, nu s-a scris niciodată până atunci.

 

Spuneţi că Finnegans Wake ar fi, în această perspectivă, „o commedia, replica peste timp a capodoperei lui Dante. Divinul florentin e prezent, fără îndoială, în paginile opului din 1939 a lui Joyce. Dar influența lui se face simțită la cu totul alt nivel decât cel al comediei”.

Da, Joyce, aşa cum în Ulysses a fost în dialog cu Homer şi Odiseea, e, în Finnegans Wake, în dialog explicit cu Dante, cu Infernul, cu Purgatoriul, cu Paradisul – el susținea chiar că e mai mult Paradis decât Infern, deşi multe din imagini ţin de subterana conştiinţei omului şi ne-ar putea îndrepta spre o zonă a infernalului. Joyce a fost un autor de replică. S-a situat întotdeauna într-o poziţie polemică faţă de cineva, faţă de ceva, iar în Finnegans Wake este în polemică cu întreaga literatură a omenirii. El închide un mod de a face literatură şi deschide un altul, într-o formă de expresie pe care o putem numi postmodernism.

 

A fost un roman greu şi pentru Joyce, l-a epuizat; scriaţi că, după ce l-a încheiat, a dormit, timp de trei săptămâni, câte 14 ore pe zi „incapabil să gândească, să scrie, să citească ori să vorbească”. Scrierea cărţii, care s-a făcut şi ea greu, pe parcursul a 16 ani – a fost influenţată de boala de care suferea Joyce sau de afecţiunea fiicei sale, de o depresie a lui?

Nu aş spune că este o carte depresivă, chiar dacă depresia joacă un rol important în ea şi afectează toate personajele. E o transpunere a ordaliilor prin care trecea Joyce însuşi în acea perioadă, suferințele sale, cu ochii, durerile adeseori atroce, problemele pe care le-a avut fiica lui, Lucia, internată de mai multe ori după ce i s-a agravat boala. Ca formă de terapie, Joyce a încercat să o atragă în propria lui creație, punând-o să ilustreze câteva segmente din roman, închipuindu-şi că poate să o salveze, că e mai priceput decât marii psihiatrii care au consultat-o, între care şi Jung.

Sursă foto: Arhiva personală Mircea Mihăieş

„Am scris întotdeauna despre lucrurile care mi-au plăcut”

Le-aţi dedicat ani de studiu şi cărţi lui James Joyce, lui William Faulkner, lui Leonard Cohen, lui Tony Judt, lui Raymond Chandler prin Philip Marlowe, lui Leon Wieseltier. Au ceva în comun, un ceva v-a fascinat şi care i-a reunit în opera dumneavoastră?

Cuvântul operă, legat de mine, îmi sună ridicol şi pompos. Sunt un om care scrie, cu asta mă ocup, dar operă au Shakespeare, Dickens, Stendhal, alţii.

 

Sunteţi modest. Şi cărţile, şi premiile primite de dumneavoastră pot sta mărturie cuvântului operă.
Nu. Ştiu exact despre ce vorbesc. Dan C. Mihăilescu a constatat un lucru. Mi-a spus: „Multă vreme am fost derutat de cărţile tale, pentru că mi s-a părut că te muţi dintr-un  domeniu în altul fără să existe ceva sistematic: acum te delectezi cu poezia tânără românească, după care te ocupi de doliul la evrei, apoi de detectivi, apoi de Faulkner”. Nu sunt un om care să-și fi propus, la 18 ani, să creeze în literatură echivalentul unui sistem filosofic. Am scris întotdeauna despre lucrurile care mi-au plăcut şi foarte multe dintre acestea m-au preocupat încă din adolescenţă. Mi-au plăcut benzile desenate, am citit romanele lui Chandler, l-am citit pe Joyce şi nu l-am înţeles, l-am citit pe Faulkner şi am început să-l înţeleg destul de repede, dar, pe de altă parte, cred că există ceva comun în aceste pasiuni: toate se leagă, într-un fel sau altul, de ideea de modernism şi de modernitate. M-a fascinat, ca problemă teoretică, cum ieşim din paradigma realistă, din viața pe care o trăim, şi începem dintr-o dată să navigăm, să visăm, să alterăm realitatea. Dacă vă uitaţi cu acest gând la cărţile mele, veţi vedea că toate merg în aceeași direcție. Ele sunt încercări de a mă integra într-un sistem de gândire modern.

 

„Mă tentează ideea să scriu despre cele patru sinucideri ale Virginiei Woolf. Pe care le văd nu doar ca  tentative, ci ca pe sinucideri efective”

Aţi început, deci, să trasaţi în minte conturul acelui proiect născut din discuţia cu Horia Patapievici, privind biografia fraţilor Joyce. Există şi o nouă carte la care lucraţi deja?

Am un caiet în care îmi scriu ideile pe măsură ce îmi vin, idei privind structura unor posibile cărţi. Am între 15 şi 20 de potenţiale astfel de subiecte. Evident, nu o să mai apuc să fac mare parte dintre ele, iar unele nici nu mă mai interesează. Uneori, există şi idei proaste, a căror clipă vine, cum a fost Finnegans Wake. A fost o experienţă foarte dură şi din punct de vedere fizic, şi mental, şi intelectual. E un calvar  s-o citești, e un calvar și să scrii despre ea. A fost o luptă la care, de zeci de ori, am vrut să renunţ, pentru că totul era chinuitor. Cartea m-a torturat la modul propriu şi poate de aceea simt faţă de ea o anumită răceală. Poate nu e cartea cea mai străină de mine, pentru că am pus multă pasiune în ea, dar simt nevoia să o împing cât mai departe, pentru că îmi aduce aminte de perioade foarte neplăcute, psihic şi fizic, parcurse în aceşti ani.

 

Aţi scris-o în perioada pandemiei. V-a afectat într-o măsură semnificativă şi aceasta?

Scrierea ei a coincis, da, cu anii pandemiei şi aş spune că, într-un fel, m-a salvat, pandemia trecând într-un plan îndepărtat – sigur, nu în sensul în care nu am ştiut de existenţa ei. Am suportat-o însă mult mai uşor, pentru că eram provocat de ceva dificil, care îmi mobiliza întreaga energie vitală.

Revenind la ce m-aţi întrebat: nu ştiu ce voi face în perioada următoare. Ştiu ce am făcut ieri și ce am făcut azi: am început să schiţez câteva pagini dintr-o a doua parte a aventurilor lui Corto Maltese.

Dar fac mai multe lucruri deodată. Deşi par deosebite, cărţile mele sunt într-un fel întreţesute, se nasc una din alta. Asta se vede, cred, şi la nivel stilistic. De la Finnegans Wake e clar că m-am ales cu o disciplină drastică, pe care mi-ar plăcea s-o pot păstra. Între timp, citesc foarte mult despre Virginia Woolf. Nu ştiu dacă va ieşi ceva. Îi recitesc jurnalele, îi citesc corespondenţa în totalitate, la fel, eseurile. Mă tentează ideea să scriu despre cele patru sinucideri ale ei. Pe care le văd nu doar ca  tentative, ci ca pe sinucideri efective. Pentru că, după fiecare dintre ele, a murit o Virginia Woolf. Mă bucur că m-am aflat încă din anii ’70 între cei care au spus că autoarea britanică a fost unul dintre cei mai mari scriitori din secolul al XX-lea, iar asta într-o perioadă în care opera ei intrase într-un con de umbră. Era o epocă progresistă care nu prea tolera ideea de aristocraţie a spiritului, pe care Virginia Woolf a ilustrat-o şi prin propria ei persoană, şi prin grupul Bloomsbury de care aparţinea.

Altminteri, îmi place din ce în ce mai mult să stau să ascult păsările, să mă uit la pomi. Am un sentiment profund al zădărniciei ideii de cultură, văzând invazia barbariei şi izbucnirile de sălbăticie pe care le credeam dacă nu dispărute, măcar domolite. Rezonez mult cu Virginia Woolf. Ea a fost extrem de depresivă după începerea războiului şi a văzut în el nu doar sfârşitul lumii ei, ci sfârşitul omenirii. Iar asta a dus-o la sinucidere.

 

E un sentiment de zădărnicie pe care îl simţiţi acutizat în ultimele luni de războiul din Ucraina?

Da, mă afectează enorm ceea ce se întâmplă în Ucraina. Brutalitatea rusească este atât de mare şi dorinţa de distrugere este atât de irațională încât nu văd un deznodământ rapid și nici unul în favoarea rațiunii. Pe lângă asta, să nu uităm, mai există un punct extraordinar de primejdios în zona asiatică. China pare din ce în ce mai nerăbdătoare să anexeze Taiwanul. Ceea ce va declanşa, probabil, un conflict de o amploare fără precedent, pe măsura imenselor rezerve de barbarie, cinism și abjecție ale omenirii.

 

 

Citiţi şi:

 

Print Friendly, PDF & Email
Publicitate



Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.