Ana Blandiana, un diamant în foi de carte à la Cluj

Ana Blandiana. Sursă foto: ICR Londra

Luni, 27 aprilie, a avut loc la Sala „Auditorium Maximum” din Cluj-Napoca un eveniment editorial-omagial dedicat Anei Blandiana. Dacă aș respecta desfășurătorul programului și aș enumera personalitățile care au trecut prin dreptul microfonului, numele celor invocați de vorbitori și numele contributorilor la volumul Ana Blandiana – Fragmente pentru un portret (coordonator Iulian Boldea) aș epuiza tot spațiul „tipografic” alocat subiectului esențial: Ana Blandiana.

Așadar, mă rezum la cele două intervenții pe care le-a avut sărbătorita și răsfățata publicului, Ana Blandiana. În primul discurs, cu modestia ei nedisimulată, poeta s-a arătat „incapabilă de suficientă putere și fantezie” pentru a pricepe că tot ceea ce se petrecea în acea sală era legat de persoana ei. Incapabilă de un laudatio de sine, un nărav care macină spațiul cultural românesc, Ana Blandiana a încercat să mute atenția spre prietenii scriitori aflați în public, vrăjiți cu toții de personalitatea ei. Desigur, reflectoarele din ochii publicului reveneau mereu asupra poetei, la fiecare vibrație a vocii ei inconfundabile. A vorbit despre rezistența prin cultură, despre cuvintele inscripționate deasupra frescei care împodobește scena pe care se află, „Prin cultură la libertate!”, o deviză ale cărei cuvinte ar trebui răsturnate pentru a se potrivi vremurilor de azi: „Prin libertate să rămânem în cultură!”. Să rămânem naturali, spunea poeta, „într-o lume artificială, a inteligenței artificiale și a războaielor mai mult sau mai puțin artificiale”. Comparând sentimentul mirării pe care o încearcă atunci când își recitește poemele vechi cu uimirea că evenimentul la care participă este al ei, poeta și-a exprimat curata stânjeneală:„Omagiul organizat este exagerat față de persoana mea!”.

În cea de-a doua intervenție, Ana Blandiana a ieșit din nou din trup și a împrăștiat din strălucirea ei asupra celorlalți poeți și scriitori, bucurându-se că ea este doar prima din seria omagială pe care editura a inițiat-o. Vedea acest carusel omagial ca pe un leac împotriva singurătății, fără să observe că, de fapt, ea este exponentul generației de poeți și scriitori vrăjiți de prezența ei. A urmat o nouă reverență față de cititori: „Faptul că ceea ce eu exprim este citit de dumneavoastră, faptul că poate să treacă dintr-o generație într-alta, asta este minunea!”.

Fără să vrea, Ana Blandiana s-a transformat apoi într-un jurist al lumii literare, fixând raporturile contractuale dintre scriitor și cititor: „Cred că doar scriitorii trebuie să mulțumească cititorilor, niciodată cititorii scriitorilor”.

A înnodat apoi legăturile dintre generațiile literaturii române: „Tot ce putem să ne dorim este să fim pentru generațiile următoare ceea ce au fost pentru noi scriitorii de dinaintea noastră”.

A exprimat câteva temeri legate de viitorul literaturii. S-a întrebat în ce măsură cărțile de astăzi vor fi citite în viitor, bucurându-se totuși de semnalul pozitiv al prezenței tinerilor în sală. A făcut și o mărturisire: nu a fost niciodată intimidată de cei mai în vârstă decât ea, de cei mai importanți decât ea. A fost copleșită mereu de prezența tinerilor, „pentru că ei reprezintă într-o măsură mult mai mare misterul lumii”. Un tânăr care intră acum în lume trebuie să hotărască el ce este bine și ce este rău”, definește poeta dilema în care se află tânăra generație.

La final, Ana Blandiana a intrat în lupta cu inteligența artificială, despre care spunea că ar putea fi înfrântă doar prin „încăpățânarea poeților de a exprima inexprimabilul”: „Roboții nu vor putea imita, nici misterul poeziei, nici misterul credinței”.