Mircea Mihăieş: „România fără Europa ar fi o ţară de lumea a treia”

Scris de Melania Cincea · La data de 26 ianuarie 2024 · 26 ianuarie 2024

Mircea Mihăieş. Sursă foto: Biblioteca Judeţeană Alba

Este scriitor – autorul a peste 20 de volume de critică, istorie literară și eseu –, unul multipremiat, profesor universitar, manager cultural, dar și unul dintre intelectualii de vârf ai României care, de peste 30 de ani, pledează public pentru valorile democrației liberale, pentru o societate deschisă, pentru libertate și egalitate. A făcut-o şi în stradă, o face şi în scris.

La începutul unui an electoral plin, care se anunţă agitat şi pe plan politic, şi social, l-am invitat pe Mircea Mihăieş la un dialog privind şi spre scena politică de la noi, şi la contextul internaţional marcat de o mare instabilitate. Am vorbit despre pericolele la adresa democraţiei care pândesc din zona populist-extremistă, despre „patriotismul” demagogilor, populiştilor şi autoritariştilor, despre posibile cauze ale letargiei societăţii civile din ultimii ani, despre intelectuali şi/în politică, despre România devenită „Auto-Rusia”, despre unele „paradoxuri posibile doar în lumea lui Caragiale, în țara lui Lache și Mache”. Concluzia ar fi: „Trebuie să rămânem europeni. Adică dincolo de răcnete patriotarde și tribalisme”.

„Trăim în vremuri complexe, interesante, de care, cum spunea un faimos lider chinez, e bine ca Dumnezeu să ne apere”

CV Mircea Mihăieș

S-a născut la 1 ianuarie 1954, la Sântana, judeţul Arad.

Este scriitor, eseist, critic literar, profesor de literatură engleză şi americană la Universitatea de Vest din Timişoara, conducător de doctorate, domeniul Filologie. Este, din 1990, redactor-șef al revistei Orizont, la care a debutat în 1979, și editorialist la România literară, unde, din 1993, deține rubrica săptămânală „Contrafort”.

A coordonat împreună cu Adriana Babeţi şi Cornel Ungureanu colecţia „A treia Europă” şi a făcut parte din variate colective de conducere şi proiecte culturale în cadrul Fundaţiei pentru o Societate Deschisă.

Între 2005 şi 2012 a fost vicepreşedinte al Institutului Cultural Român.

Volume publicate: De veghe în oglindă (1989), Cartea eşecurilor. Eseu despre rescriere (1990), Femeia în roşu (1990, în colaborare cu Adriana Babeţi şi Mircea Nedelciu), Cărţile crude. Jurnalul intim şi sinuciderea (1995), Victorian Fiction (1998), Masca de fiere (2000), Atlanticul imaginar (2002), Scutul lui Perseu (2003), Viaţa, patimile şi cântecele lui Leonard Cohen (2005), Metafizica detectivului Marlowe (2008, tradus în Statele Unite în 2014), Despre doliu. Un an din viaţa lui Leon W . (2009, 2023), Ultimul Judt (2011), Ce rămâne. William Faulkner şi misterele ţinutului Yoknapatawpha (2012), Istoria lui Corto Maltese, pirat, anarhist şi visător (2014), Ulysses, 732. Romanul romanului (2016), Şapte zile, plus una. Un dialog cu Ilie Stepan (2018), Molly Bloom. Romanul unei femei (2019), Finnegans Wake 628. Romanul întunericului (2021).

De asemenea, a publicat şi şase volume şi în colaborare cu Vladimir Tismăneanu: Balul mascat (1996), Vecinii lui Franz Kafka, Romanul unei nevroze (1998), Încet spre Europa (2000), Schelete în dulap (2004), Cortina de ceaţă (2007) O tranziţie mai lungă decât veacul (2011).

Premii: Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor din România (1990), Premiul pentru critică al Uniunii Scriitorilor din România (1995), Premiul pentru critică literară pe anul 2008 al Uniunii Scriitorilor din România – Filiala Timișoara, Premiul pentru Critică literară / Eseu / Istorie literară pe anul 2009 al Uniunii Scriitorilor din România; Scriitorul anului 2016 pentru volumul Ulysses, 732. Romanul romanului, un volum de critică şi exegeză literară, în care analizează capodopera lui James Joyce, Premiul Național „Tudor Arghezi” pentru Opera Omnia, pentru istorie și critică literară, în cadrul Festivalului Internațional de literatură „Tudor Arghezi” (2022) şi Marele premiu pentru întreaga operă, la Gala premiilor Uniunii Scriitorilor din România (2022), Premiul pentru critică și istorie literară „Titu Maiorescu” al Academiei Române pentru Finnegans Wake, 628. Romanul întunericului (2023) şi Cetăţean de onoare al Municipiului Timişoara (2024).

(Sursă CV: Conferințele Teatrului Național București)

Domnule Mircea Mihăieş, ultima oară când am vorbit într-un interviu despre subiecte civice şi politice a fost la scurt timp după alegerile prezidenţiale din noiembrie 2014. În aceşti ultimi zece ani v-aţi dedicat în foarte mare măsură timpul şi energia literaturii, mai precis studierii operei lui James Joyce şi scrierii unei trilogii de exegeză dedicată acestuia. Totuşi, Joyce nu v-a confiscat pe deplin, aţi rămas şi intelectualul public atent la ceea ce se întâmplă în jur. Cum aţi defini succint, din perspectivă civic-politică, acest ultim deceniu?

Succint, decădere şi haos. Ar fi, cred, eticheta pe care am putea să o punem la fiecare colţ de stradă, pe fiecare instituţie şi pe fruntea fiecărui om din România. Suntem angrenați zi de zi în evenimente care ne mănâncă toată energia şi ne fac să ne pierdem luciditatea.

Pe de altă parte, perioada ultimilor 30 de ani este, totuşi, una extraordinară. Mă bazez, evident, pe starea de fapt: niciodată România nu a dus-o atât de bine în istoria ei, începând cu Unirea Principatelor, de la 1859, până acum. Ceea ce este un paradox: dacă nouă ne merge atât de rău, de ce, per ansamblu, ne merge, totuși, bine? Iar lucrul acesta e vizibil cu ochiul liber dacă ieşim din centrul încă ponosit al oricărui oraș din țară, văzând câte construcţii noi au apărut, câte maşini blochează circulaţia, văzând sufocarea din aeroport, unde se circulă nu doar spre Occident, ci şi spre destinaţii exotice. Deci, ceva pare a fi greşit în percepţia noastră. Iar asta se datorează şi faptului că noi, intelectualii, jurnaliştii trăim într-un fel de bulă, nu avem o conexiune reală cu ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Asta ne face să avem erori de percepţie.

În acelaşi timp, e clar că, văzând atâta nemulţumire, vrajbă, obtuzitate, stupiditate, prostie, rea-intenţie şi rea-credinţă, nu poţi să nu iei act de ele. Şi, atunci, concluzia reală e că trăim în vremuri complexe, interesante, de care, cum spunea un faimos lider chinez, e bine ca Dumnezeu să ne apere. Sfatul meu e să ne uităm cât mai puțin la televizor și să nu mai intrăm deloc pe rețelele de socializare. Iar când vedem un politician că deschide gura, să fugim de să rupem pământul. Sunt sigur că astfel starea noastră de spirit s-ar îmbunătăți ca prin minune. Pentru că o mare parte din sursele Răului acestea sunt: televiziunile de știri, milioanele de profeți mincinoși de pe Internet și haitele hămesite de politicieni-buni-de-nimic.

Deşi, cum spuneţi, este o perioadă în care trăim bine în comparaţie cu alte intervale de timp din istoria recentă, părem şi noi – aşa cum sunt şi alte societăţi, unele cu o mult mai veche tradiţie democratică decât a noastră – că ni s-a urât de bine. Altfel cum să explicăm creditarea de către destui oameni a puseurilor antidemocratice ale unor partide populiste extremiste?

E posibil să existe şi un sentiment de bovarism naționalo-existențial pe care să-l trăim la nivel şi personal, şi local, şi planetar. Adică să ne închipuim că suntem mai grozavi decât suntem, dar că împrejurările nu sunt la înălțimea noastră. În ce privește România, cred că ar trebui luate în seamă mai multe elemente. În primul rând, trebuie să ne gândim la acel aproape un deceniu de blocaje, între 1990 şi anul 2000, când aşteptările oamenilor au fost enorme. Noi am luat libertatea ca fiind ceva de la sine înţeles şi, mai mult decât atât, părea să fie un fel de cheie universală care să rezolve toate problemele, şi pe cele de natură economică, şi politică, şi juridică şi aşa mai departe . Or, nu e aşa. Şi, probabil, această insatisfacţie persistă în fiecare dintre noi, și am transmis-o subconștient şi celor din generaţia mai tânără. Deşi evoluează într-o cu totul altă paradigmă, tinerii sunt, cum se spune, „în lumea lor”, nu par să fie afectaţi de nimic din ceea ce se întâmplă în jur. Îi afectează mai degrabă ceea ce se întâmplă în alte părţi ale planetei. Iar din acest clash al civilizaţiilor, din această confruntare permanentă de frustrări, de aşteptări, apare acel sentiment conduce la frustrări acumulate în timp. Diferenţa între ceea ce omul tânăr de azi aşteaptă şi ceea ce oferă societatea în care trăieşte e enormă. De aici provine, cred, una dintre explicaţii.

O alta ar fi faptul că, pornind cu pas greşit în democraţia postdecembristă, nefăcând ceea ce trebuia făcut atunci, şi anume o curăţenie radicală la nivelul societăţii, s-a perpetuat un anumit tip de zgură pe care l-au adus cu ei cei care în vremea comunismului erau la putere şi care au reuşit, prin faptul că aveau informaţii, să pună mâna pe resursele economice ale ţării. Or, ei impun și astăzi un anumit ritm de existenţă, o anumită formă de a trăi convenabilă lor. Şi acest lucru este de natură să creeze frustrări, iritare şi să ducă la ceea ce vedem deja, la recrudescenţe ale extremismului. Vorbesc de revigorea extremei stângi de esenţă marxist-lenininstă şi, de asemenea, de mişcări care păreau nu numai dispărute, dar care, în orice lume civilizată, sunt considerate ca inacceptabile, de extremă dreaptă. Avem, tot mai pronunțat, elemente de neo-legionarism ca la carte, de xenofobie şi un extremism cu nuanţe contondente pe care nu l-am întâlnit decât sporadic și marginal în primele decenii de după 1990. Chiar dacă şi atunci existau câteva focare, în primul rând Vadim Tudor şi România Mare, precum şi formaţiuni ca Vatra Românească, ele nu au ajuns la impactul pe care-l au în momentul de faţă formaţiuni precum AUR sau personaje precum Diana Şoşoacă. Asta ridică un mare semn de întrebare asupra capacității unei mari părţi a populaţiei de a gândi raţional.

Sunteţi de acord cu teoria unora că am ajuns în acest punct de inflexiune democratică, al urcării extremismului în preferinţele electorale, din vina exclusivă a clasei politice aflate la putere în ultimii ani?

Cred că partidele sunt principalii vinovaţi, dar e vorba şi de anumite împrejurări care potenţează mişcările extremiste. Ele sunt, în primul rând, de natură economică. Țara merge bine, dar niciodată atât de bine cât ne-am aştepta fiecare dintre noi. Apoi mai există o serie de elemente care au fost speculate cu perversitate. Între ele, felul de implementare a cerinţelor impuse de la nivel european unei ţări insuficient pregătite pentru constrângerile democrației și ale economiei de piață. Am trecut, dintr-o dată, dintr-un fel de premodernitate în postmodernitate. Or, asta îl șochează pe omul cu carențe educaționale. Pe lângă asta, mai există, probabil, şi un „talent” individual al unor personaje de a comunica mesaje de-a dreptul primitive, care ajung în zone inanalizabile ale conştiinţei indivizilor. Sigur, asta este o formă de evazionism, pentru că demagogii și populiștii nu propun soluţii. Specialitatea lor sunt scenariile ridicole. Ei vorbesc despre românism şi românitate, de dacism şi de străbuni pentru că înflăcărările verbale nu costă, sunt o marfă ce poate fi livrată pe gratis. Ei nu au soluţii de natură economică, socială, juridică, etică. Din păcate, demagogia şi populismul găsesc întotdeauna mase de manevră. Problema este cât de ample sunt acele mase în momentul de faţă? Eu nu cred în sondajele comandate de partide. Fiecare încearcă să se promoveze pe sine, să se prezinte ca marele câştigător sau marele beneficiar. Oricum, lucrurile sunt destul de îngrijorătoare, asta e clar.

Sursă foto: Universitatea de Vest din Timişoara

„Trăim într-o instabilitate fără precedent de la al Doilea Război Mondial încoace”

Am intrat în acest an electoral cu patru rânduri de alegeri într-o situaţie deloc optimistă, în opinia mea, în privinţa rămânerii pe o linie democratică. Ce aseamănă şi ce deosebeşte alegerile prezidenţiale din 2024 de cele din 2014 – a fost şi atunci un moment de cumpănă pentru democraţie şi pentru rămânerea ţării pe o linie euro-atlantică, deschis de tentativa de lovitură de stat din vara lui 2012. Atunci, nu a admis nimeni că se încearcă un astfel de scenariu, acum sunt partide, politicieni care o spun făţiş. Îmi amintesc de un eseu pe care l-aţi scris în vara anului trecut, în care spuneaţi: „Apărată de scutul NATO, România nu are motive reale de a se teme de nebunia lui Putin. Nici nu e nevoie, de altfel. Prin întregul nostru comportament, prin transformarea bunului plac, al abuzului, al incompetenței, al ticăloșiei în instrumente de conducere a țării, ne-am construit un excepțional arsenal al distrugerii de sine. Liberi și neconstrânși de nimeni, am devenit Auto-Rusia”. Cum putem contracara eficient, ca societate civilă, astfel de pericole?

Mai întâi, aş încerca să elucidez cauzele situaţiei globale în care ne aflăm. Pandemia, în mod clar, a jucat un rol decisiv în perturbarea stării de normalitate în care păream să ne fi instalat cât de cât. Consecinţele ei sunt de tot felul, de la cele de natură psihiatrică, la cele economice.

Comparaţia cu anul 2014 nu mai este valabilă, pentru că atunci eram pe un fel de val de creştere la nivel planetar. În momentul de faţă, peste tot există o depresiune potenţată nu numai de ceea ce se întâmplă din punct de vedere politic, ci şi de ceea ce se întâmplă din punct de vedere militar, cu consecinţe directe asupra economiei. În 2014, nici Rusia, nici China nu erau atât de vocale pe cât sunt azi. Nu păreau să fie capabile de o penetrare atât de puternică şi nu aveau aliaţi atât de hotărâţi de partea lor, de la Turcia până la Ungaria şi tot felul de ţări africane ori asiatice. Până în 2014, încă funcţionam într-un fel de lume bipolară. Pe de o parte, civilizaţia occidentală, iar pe de alta, destul de indistinct, restul lumii. Chiar din 2014, când a avut loc invadarea Crimeei, Rusia a arătat că este dispusă să iasă din starea de indecizie de până atunci, când juca la două capete: pretindea că vrea să fie cu Europa şi Occidentul şi, în acelaşi timp, îşi întărea forţa militaro-represivă. Chinei părea că-i ajunge să profite de prosperitatea din statele occidentale, făcând comerţ şi îmbogăţindu-se dincolo de orice imaginaţie, având o balanţă comercială net în favoarea ei în raport cu toate ţările din lume. Dar imediat au apărut şi veleităţile de lider planetar. China a început să-şi aducă aminte tot mai insistent, de Taiwan, de faptul că i se cuvine mai mult decât primise până în acel moment. Odată cu pandemia (de ce uităm, oare, că ea a fost, totuși, „gripa chinezească”?), aceste lucruri s-au accentuat. Trăim într-o instabilitate fără precedent de la al Doilea Război Mondial încoace: război în Europa, război în Orientul Apropiat, ameninţare de război în Marea Chinei de Sud. Toate acestea sunt de natură să neliniştească, pentru că zonele menţionate au jucat, tradiţional, un rol important în comerţul şi în economia lumii. Lor li se datorează și pătrunderea, și accentuarea sentimentului de nesiguranţă pe care îl trăim.

Când spuneam că am devenit un fel de Auto-Rusia, adică ne distrugem singuri, mă refeream la câteva modalităţi tradiţionale de a ne sabota atât intenţiile pozitive, cât şi la neputința de a specula conjuncturile favorabile nouă. Când ar trebui să ne luptăm abitir să obţinem poziţii cât mai avantajoase în interiorul Europei, iată că apar voci care cer să ieşim din Europa. Or, noi nu suntem Marea Britanie, nu avem în spatele nostru conexiunile economice şi cele de natură lingvistică care fac ca o ţară ca Anglia să fie conectată în mod natural la părţi ale globului la care noi nu avem niciun acces – la Australia, Noua Zeelandă, Canada, pe unde au fost dominioanele britanice şi unele mai sunt, chiar dacă formal. Ca să nu mai vorbesc de legăturile unice cu Statele Unite. Acolo, business-ul merge înainte, chiar dacă au apărut şi nişte rateuri. Or, România fără Europa ar fi – sunt absolut sigur – o ţară de lumea a treia, pentru că măsurile binevenite de natură politică, presiunea SUA asupra noastră au făcut să ne menținem pe linia de plutire, neîngăduind să predomine forţele politice descreierate. Am avut zece ani de regim Iliescu. Dacă mai aveam zece ani, probabil că azi muream de foame. Și nu e exagerare. În situaţia noastră sunt şi alte ţări care nu au ştiut, cum a ştiut Polonia, să profite la maximum de şansa enormă de a fi parte a Uniunii Europene.

Ieşirea din UE, pe calea unei opţiuni democratice, referendumul, e luată în calcul şi în Germania, unde AfD-ul a anunţat, zilele acestea, intenţia de a declanşa un Dexit, dacă va ajunge la putere…

Am văzut ce se întâmplă şi în Germania, şi în alte ţări. Tendinţele centrifuge nu au lipsit niciodată. Dar ele nu au fost atât de vizibile pentru că nici situaţia nu a fost atât de încordată şi economia la un nivel atât de jos. Am citit, acum câteva luni, un studiu foarte bine documentat, făcut în 2021-2022, care spunea că, dacă tendinţele actuale din economia europeană continuă, de la cele de natură economică, la emigranţi şi ascensiunea unor partide extremiste, este posibil ca în jurul anului 2030 Polonia să devină o ţară mai puternică decât Germania. Acum un an şi jumătate, când am citit articolul, mi s-a părut ceva de domeniul SF, dar azi nu mă mai uit cu atâta neîncredere la el. Germania e o ţară într-o cădere aproape liberă, cu o economie care nu a reuşit să facă saltul în epoca inteligenţei artificiale – iar acesta e un paradox, pentru că avea toate datele să o facă. Dar Germania a rămas la nivelul industriei bazate pe mecanică, unde ei sunt, într-adevăr, extraordinari. Problemele de natură socială provocate, între altele, de imigraţia scăpată de sub orice control n-au făcut decât să accentueze un proces care începuse încă din primii ani ai catastrofalei administrații Merkel. Toate acestea sunt elemente care dau apă la moara populiştilor şi pot, în anumite împrejurări, să creeze mari surprize. Pe de altă parte, o Germanie fără acces neîngrădit la pieţele europene, inclusiv România, e o Germanie care s-ar autocondamna la ceea ce a mai trăit, şi anume, la o istorie funestă. După Primul Război Mondial, în Germania se murea de foame, după Al Doilea Război Mondial, de asemenea se murea de foame. De aceea, cred că oamenii lucizi din Germania, nici măcar cei etichetaţi ca fiind de extremă dreaptă, nu vor fi atât de iresponsabili încât să iasă din jocul european.

În cazul Angliei, aceasta a ştiut că se poate baza oricând pe SUA, ceea ce se întâmplă şi în momentul de faţă, ceea ce explică în mare parte faptul că lira nu s-a prăbuşit. Există şi acolo foarte multe probleme cauzate tot de condiţiile create de valul de noi populaţii migratoare. E o dramă care nu afectează doar părţile de lume de unde provin aceşti nefericiţi. E şi o dramă a Europei.

Ne întoarcem acasă, la Auto-Rusia, unde, spuneţi, stăm încă bine, apăraţi fiind de scutul NATO. Dacă, într-un scenariu – e adevărat, foarte puţin probabil – la Preşedinţie, unde, prin Constituţie, se trasează linia politicii externe a ţării, vor ajunge, după alegerile de anul acesta, partide dacă nu făţiş pro-ruse „măcar” vehement anti-occidentale, şi mă refer aici la SOS-ul Dianei Şoşoacă şi la AUR, e posibil să nu mai fim apăraţi nici de scutul NATO, să ieşim din Parteneriatul Strategic cu SUA…

E un scenariu catastrofic. Teoretic, evident, nu-l putem exclude. Practic, însă, ar fi greu de aplicat. Şi dacă am ajunge să avem un preşedinte pro-rus, şi dacă ne-am procopsi cu un guvern total descreierat, cred, totuşi, că în această ţară mai există resurse de luciditate. Există varianta mişcărilor de stradă care, după cum se vede, se inflamează şi pentru motive mult mai neînsemnate. 30 la sută, probabil, dintre cetăţenii noştri ar zice că vor în afara Europei. Dar 70 la sută, conform sondajelor, sunt de partea Europei. Şi atunci, va fi foarte greu chiar pentru un tovarăş cu roşu pe creastă să facă orice vrea. În afară de asta, alianţele militare nu sunt o jucărie. Nu cred că SUA şi NATO ar accepta pasiv să li se spună „hai, luaţi-vă rachetele şi plecaţi”.

Nu exclud, evident, cu totul scenariu pe care îl conturați – văd tendinţele, conştientizez pericolele. Nu am nici cea mai mică îndoială că există oameni totalmente iraţionali, care nu ştiu ce fac, care trăiesc într-un fel de dramă a propriei lor identităţi. Asta, în cazul în care nu sunt escroci, așa cum îi bănuiesc pe unii dintre ei. Dar, în linii mari, sunt mai degrabă optimist.

„«Patriotismul» despre care se vorbeşte atât e mult e, de fapt, moştenirea interjecţiilor patriotarde din vremea comunismului”

În unele zone politice – naţionaliste, suveraniste, extremiste – şi în cele mediatice arondate lor se face paradă de patriotism. Un termen ajuns, mai ales acum în perioadă (pre)electorală, să fie folosit în mod populist şi, prin urmare, să fie prost înţeles de unii autointitulaţi „iubitori de neam şi ţară” şi, în contrareacţie, detestat de alţii. Cum se defineşte, în opinia dumneavoastră, un patriot, prin ce anume ne exprimăm patriotismul?

Patriotismul despre care se vorbeşte atât e mult e, de fapt, moştenirea interjecţiilor patriotarde din vremea comunismului. Patriotismul nu costă bani. E suficient să tragi aer în piept, să-ţi declari sforăitor amorul față de țară și neam şi, dintr-o dată, crezi tu, demagogul, populistul şi autoritaristul, ai adeziunea tuturor.

Toţi suntem patrioţi în felul nostru. Ne iubim ţara, că de aia nu am plecat de aici, că de aia criticăm când vedem că se întâmplă tot felul de pocinoage. Cred că este un sentiment normal, e un fel de afirmare a apartenenţei prin ceea ce ai bun în tine, prin ceea ce ai de dat altora. În politică, însă, este vorba mai degrabă despre un patriotism al profitorilor, al celor care îşi spun că, dacă aruncă nişte mărgele colorate unei populaţii dezinformate i credule, au şi cumpărat-o. Pe unii îi cumpără, într-adevăr. Patriotismul a ajuns să repugne ca noţiune tocmai din cauză că pe vremea comunismului naţionalist al lui Ceauşescu am fost inundaţi, otrăviţi cu lozinci de acest fel.

Patrioţi există în toată lumea. Uitaţi-vă la SUA, la Anglia, la Franţa, unde afişarea drapelului e considerată de bun-gust. La noi, dimpotrivă, dacă cineva iese cu drapelul, aşa cum văd că mai ies diverşi cetăţeni pe la proteste, nu poţi să ai decât o reacţie de respingere, pentru că vezi falsitatea. De regulă, gesturile de patriotism clamat în gura mare nu au nicio acoperire. Ele sunt rostite de indivizi care nu au făcut nimic bun pentru ţară şi nici nu sunt în stare de nimic. Nu ai să auzi niciodată un om ce aparține elitei în domeniul lui profesional că se bate în piept cu afirmaţii de genul „eu sunt român” sau „eu sunt geto-dac”. Patrioţii noştri nu sunt, de fapt, patrioţi, ci nişte tribalişti ce aderă la formule de organizare socială de mult apuse. Ei cred că vocabularul lor gongoric, bombasticismele găunoase, gușile umflate de fervoarea delirurilor de grandoare înşală pe toată lumea. Sigur că pot să-i înşele pe unii, dar patriotismul gol, care funcţionează ca un mecanism ruginit, este contraproductiv şi, până la urmă, o formă ruşinoasă de a te manifesta în lume.

În cazul unora dintre aceşti „patrioţi”, „iubitori de Neam şi Ţară” – substantive comune pe care le scriu cu majuscule – nu e suficientă bătaia în piept cu cărămida tricoloră, unii cer pedepsirea celorlalţi, adică a celor care nu le împărtăşesc viziunea, numiţi la grămadă „trădători de Neam şi Ţară”. Sunt discursuri similare cu cele ale comuniştilor stalinişti care făcuseră „ordine” în ţară imediat după ce se instalaseră la putere furând alegerile, spre sfârşitul anilor ’40.

Şi nu numai atunci, ci şi în anii ’90, în anii 2000. Întotdeauna, orice exces care se bazează pe o fraudă – că asta este patriotardismul – nu conţine soluţii, valori, ci doar vorbe goale lansate de oameni goi spiritual şi mental. Orice exces creează o reacţie şi deschide posibilitatea abuzurilor. Cine cere închisoare pentru cei care sunt de o altă opinie – de fapt, aici e lezată libertatea de opinie a fiecăruia – e, evident, tot un demagog, cineva incapabil să facă faţă provocărilor realității. Și atunci, cade victimă unui imaginar născut din frustrări, obsesii, complexe de inferioritate. Un român adevărat nu simte nevoia să se bată cu pumnul în piept. Eşti român şi cu asta gata. Nu înseamnă că eşti mai bun decât un american, un patagonez sau unul de pe planeta Marte. Dar nici mai rău.

În zona aceasta de care vorbeam, delirul atinge cote insondabile. Zilele trecute, în replică la poziţia dumneavoastră critică faţă de un articol de un antisemitism virulent publicat de un critic literar în revista Vatra, cineva a reacţionat prin aceste cuvinte: „Moarte trădătorilor de Neam şi Ţară!”.

Ce înseamnă, de fapt, „trădător de ţară”? Comuniştii, în anii ’50, i-au definit pe „trădători” în baza vechii lozinci bolşevice „Cine nu e cu noi e împotriva noastră” Dar, în momentul de faţă, ce înseamnă? Ce am eu, Mircea Mihăieş, de trădat?

În viziunea iubitorilor de „Neam şi Ţară”, din câte înţeleg, faptul că sunteţi pro-occidental, că susţineţi valorile occidentale, de pildă, sau Parteneriatul Strategic cu SUA ori apartenenţa la UE.
Atunci, să înceapă cu toate Parlamentele şi Guvernele României de după 1990 şi cu toată populaţia României, care au votat aceste lucruri. Ele au fost trecute prin referendumuri, au fost asumate de poporul român. În logica asta, ajungem la aberaţia absolută că poporul român este trădătorul poporului român! De fapt, nu există nicio logică în ceea ce fac aceşti indivizi. E vorba de nişte răcnete fără acoperire. Ce înseamnă „trădător de neam”? Eu trebuie să-l iubesc pe criminalul puşcăriaş din România? Sau pe hoţul care fură cu japca tot ce apucă? Să-l iubesc pe cel care face numai escrocherii şi mă minte cu neruşinare? Prin faptul că nu iubesc ceea ce este rău în comunitate devin „trădător de neam”? E stupid. În unele cazuri de „patriotism” de genul acestea, contondent și represiv, eu am bănuiala că e vorba şi despre deraieri de natură psihiatrică…

Foto: Universitatea de Vest din Timişoara

„Ne prăbuşim şi civilizațional, şi educaţional”

Genul acesta de discurs prinde mai cu seamă la categorii sociale cu educaţie precară. Iar cu educaţia suntem, în linii mari, pe minus. Şi nu de azi, de ieri, „În privinţa şcolii româneşti, predicţiile mele sunt sumbre. Ceea ce în Occident a început mai demult – decerebrarea în masă – a ajuns şi pe agenda politică de la noi” – aceasta este o declaraţie a dumneavoastră făcută în urmă cu mai mult de zece ani, în 2013, pentru un interviu care, spuneaţi, nu a mai fost publicat. Este o problemă acutizată între timp, în ciuda faptului că am avut un proiect de ţară intitulat România educată. Cum am ajuns aici? E vina exclusivă a politicului?

Avem un foarte trist paradox: în timpul comunismului, şcoala, cu toate servituţile la care era supusă, avea un nivel acceptabil. Iar de lucrul acesta ne-am putut convinge toţi cei care am ieşit afară din ţară pentru prima oară în 1990 şi s-a dovedit că suntem perfect compatibili cu civilizația occidentală. Nu eram nişte primitivi coborâţi din copac direct pe autostrada care leagă Washington de New York.

Am scris de mai multe ori că vina pentru situaţia groaznică a învăţământului românesc o poartă cei care au preluat puterea în 1990. Ei şi-au dat seama că într-o ţară civilizată, educată, ei nu vor fi niciodată aleşi. Şi atunci, au comis o porcărie care funcţionează până în clipa de faţă. E vorba de subfinanţarea învăţământului. Asta a făcut ca oamenii cei mai buni, care aveau şi vocaţie şi o deschidere intelectuală serioasă să părăsească domeniul învăţământului şi să meargă spre meserii mult mai bine plătite. Esenţială a fost şi selecţia ulterioară a cadrelor. Un profesor prost ajuns director va fi în mod instinctiv ispitit să angajeze pe unul mai prost decât el, ca să nu-i facă probleme. În felul acesta, în decursul unei singure generaţii biologice s-au produs aceste mutaţii monstruoase al căror efect îl resimțim astăzi din plin. Nu poţi avea studenţi buni dacă vin dintr-o şcoală ultra-precară, cum este de ani buni învăţământul secundar. Nu poţi selecta elite din neant.

Tendinţe asemănătoare, dar din cu totul alte motive, există cam pe toată planeta. În SUA, politizarea din universităţi şi extremismul de stânga, necruţător şi univocal, fac ravagii. Semnalele emise de acolo au încurajat și tendinţele de natură autoritarist-tembelă din societatea românească.

Nu văd o soluţie la această problemă, pentru că nu ştiu cine va rupe nodul gordian, cine va decide că din momentul acesta trebuie să ne schimbăm în mod radical. Cert e că ne prăbuşim şi civilizațional, şi educaţional.

„În stradă ieși pentru o idee, nu pentru nişte răcnete şi pentru aberaţii rostite cu aplomb”

Simţim o oboseală, o letargie din partea societăţii civile faţă de ceea ce se întâmplă pe scena politică – vorbesc de acea parte a societăţii civile implicată care a ieşit din timp în timp în stradă pentru a protesta faţă de derapajele puterii. Ce s-o fi întâmplat cu elanul civic al acelor oameni pe care i-am întâlnit în stradă în 2012, în 2017, în 2018, cu elanul civic al intelectualilor publici care au ţinut spiritul viu al protestelor de stradă când ieşisem să apărăm statul de drept, independenţa justiţiei, democraţia?

Sunt mai multe explicaţii. Una dintre ele este de natură biologică: foarte mulţi dintre oamenii care erau activi, vizibili, eficace la începutul anilor ’90 au ajuns la o anumită vârstă, nu mai sunt implicați din punct de vedere social. În al doilea rând, nu a existat o a doua generaţie la fel de motivată, la fel de dornică să susţină în stradă sau în forme de organizare de tip ONG idealurile libertății și democrației, cum au fost acei oameni pe care îi considerăm modele. În al treilea rând, generaţia foarte tânără este completamente opacă la ceea ce se întâmplă în jurul ei. Ea pare să nu fie interesată de absolut nimic, în afară de gadget-uri, smartphone-uri ori laptop-uri performante. În al patrulea rând, partidele noastre au fost suficient de inteligente încât să-i recupereze pe cei care puteau să le creeze probleme. I-au cumpărat dându-le poziţii, oferindu-le avantaje sau, pur şi simplu, punându-i să le servească interesele.

Dar cei care au fost în stradă în 2017, 2018 sunt oameni activi şi, totuşi, acum nu se mai simt motivaţi să protesteze faţă de ceva.

Ca să ieși în stradă trebuie să existe un element foarte puternic, de natură emoțională, etică, politică sau juridică.

Să fie un motiv faptul că nu există o alternativă viabilă la ceea ce este de criticat şi am dori schimbat?

Ca să ieşi în stradă, trebuie să existe ceva care te lezează personal. Or, în ultimii ani lucrurile au cam băltit în societatea românească. Scandalurile au fost mai degrabă meschine, nu au mai bătălii pe principii, cum a fost în 2012 sau, cu Dragnea şi Ordonanţa 13. Polarizarea excesivă din zona guvernamentală, în care cele mai mari două partide, deşi incongruente din punct de vedere ideologic, s-au unit şi au făcut Guvernul, a anulat însși ideea de opoziţie. Prin urmare, se văd doar zonele extremiste, care sunt foarte vocale, dar care nu pot scoate oamenii în stradă aşa cum şi-ar dori. Există o raţiune când ieşi în stradă: ieși pentru o idee, nu pentru nişte răcnete şi pentru aberaţii rostite cu aplomb. Acesta este momentul pe care îl trăim, unul destul de dramatic: nu mai avem societate civilă. ONG-urile au devenit, foarte multe dintre ele, fie anexe politice, fie instituţii lucrative în care oamenii merg ca la serviciu, primesc un salariu pentru activitatea prestată, și cu asta basta! E bine că există și ONG-uri, în domeniul sănătăţii sau în cel social, care chiar îşi fac treaba. Dar în zona ideilor politice care să împrospăteze societatea, ele au dispărut cu totul. Trist este şi faptul că nici institutele din jurul marilor partide nu mai funcţionează. Cineva îmi spunea că a asistat de curând la relansarea unui astfel de institut şi nu veniseră nici cei care trebuiau să deschidă sala unde urma să se petreacă marele eveniment. Putem spune că trăim un moment al dezumflării pe multiple planuri a societăţii româneşti.

„Nu e rolul intelectualului să facă agenda politică a unei ţări”

Unii intelectuali au făcut, la un moment dat, pasul spre politică. Aveţi prieteni intelectuali publici în această postură (să-i amintesc pe Nicolae Manolescu, Mihai Răzvan Ungureanu, Teodor Baconschi, Adrian Papahagi) care au făcut, la un moment dat, pasul acesta, dar s-au întors din drum la scurt timp. V-aţi întrebat de ce au eşuat, ce s-a interpus între aşteptările lor şi realitate?

Cred că e vorba – şi nu mă refer doar la ei – şi de dezamăgiri personale. Până la urmă, nu e rolul intelectualului să facă agenda politică a unei ţări. Intelectualul are cu totul altă misiune într-o societate normală. Nu mai ştiu ce rol are în societatea actuală… Oricum, unul din ce în ce mai pipernicit. Toţi cei menționați au încercat să vină cu talentul, cu educaţia, cu viziunea lor, însă acele lucruri nu au fost receptate pe măsura aşteptărilor. Există o cu totul altă viteză de reacţie a populaţiei decât ne aşteptăm noi, intelectualii. În afară de asta, foarte mulţi au dispărut din spaţiul public pentru că, de pildă, nu mai sunt chemaţi la televiziuni; acestea au intrat în subordinea partidelor care le plătesc, prin reclame şi tot felul de subterfugii, iar politicienii aflaţi la putere nu au nevoie de părerea dilematicilor intelectuali care refuză să se înregimenteze și mai ridică și tot felul de chestiuni inoportune. Un intelectual adevărat nu poate fi cumpărat, pentru că în momentul acela şi-ar pierde calitatea de intelectual. Nu ştiu dacă intelectualii sunt dezamăgiţi, cred că au înţeles finalmente că vremea lor a trecut. Şi cred că e foarte bine că s-au întors la ceea ce ştiu să facă mai bine: să studieze, să publice cărţi, să se manifeste fiecare în domeniul lui de activitate profesională.

„Cred că va fi un an dominat de un gri murdar”

Avem în faţă un an electoral plin, agitat şi pe plan politic, şi social. Ce vedeţi privind spre finalul de an electoral 2024?

Nu sunt nici optimist, nici pesimist. Sunt realist: cred că va fi un an dominat de un gri murdar. Dar nu cred că va fi nici alb, nici negru. Vor exista, probabil, şi momente proaste pentru democraţie, şi provocări la adresa libertăţii, dar cred că, totuşi, nu ne-a luat Dumneazeu minţile. Faptul că vedem în această campanie electorală – care, de fapt, a început acum trei ani, asta e o caracteristică a societăţii moderne: campania electorală începe a doua zi după victorie sau după înfrângere – tot felul de excese și aberații nu e de natură să mă demobilizeze. În fond, așa e în democrație: oricine are dreptul să-și afirme pozițiile, oricât de excentrice (ca să zic așa) ar fi ele. Evident că întâlnești și unele bazaconii a căror logică n-ar putea-o desluși nici Aristotel. Aș vrea să întâlnesc pe cineva care să-mi explice cum de unul din principalii favoriți la alegerile europarlamentare este tocmai un partid, AUR, cu o agendă explicit anti-europeană. E un paradox posibil doar în lumea lui Caragiale, în țara lui Lache și Mache.

Nu sunt, însă, într-atât de pesimist încât să cred că se va alege praful şi pulberea de noi. Om fi cu toții români neaoşi, dar, din fericire, soarta noastră nu mai depinde doar de elucubrațiile din mediul politic. În acest context extraordinar de tulbure, chiar exploziv, e important ce se întâmplă și în restul lumii. Contează care va fi deznodământul din Ucraina. Contează ce se va întâmpla în Orientul Apropiat, în Israel. Contează multe aspecte pe care nu le putem controla. Nu cred că România va intra într-o vrie numai pentru că o mână de populişti dezaxaţi se bat cu pumnii în piept urlând „Noi suntem români” şi „Afară din Europa!” Există, totuşi, o raţiune de nezdrunicnat a lumii tăcute. Dar faptul că se tace mult, că se tace apăsat în România acestui moment nu înseamnă că la urne vor fi votaţi preponderent demagogii naționaliști care zbiară ca apucații, sperând că ne vor scoate de pe harta civilizației și a prosperității. Nu vor reuși.

Recomandări de lectură:

Google News icon Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News