Printre fantome
Continentul gri. Timișoara culturală în dosarele Securității de Daniel Vighi și Viorel Marineasa (Editura Ariergarda, Timișoara, 2022) e un volum în parte postum.
Cel dintâi dintre autori a lucrat la el în ultimele lui zile de viață, ca să le umple și cu altceva decât cu suferință și conștiința plecării definitive. A mai găsit puterea să spună la telefon, ironic: ai naibii securiști, nici acum nu se lasă învinși, consternat că o seamă de greșeli de redactare și tehnoredactare alunecă înapoi în pagină imediat ce au fost corectate. E încă un motiv pentru care cartea asta e și un document: al unei epoci și al unor zile de agonie ce s-au consumat cu pregătirea pentru tipar a unei cărți amare. Îi revine lui Viorel Marineasa să revadă cu un ochi atent această primă tranșă imperfectă și, tocmai de aceea, cu valoare bibliografică, și să scoată alta nouă cu profesionalismul pe care i-l cunoaștem.
Continentul gri e o călătorie pe partea întunecată a lunii. Dacă ai fost de-al locului și ai apucat să frecventezi mediul cultural timișorean, lectura de față e o întoarcere printre umbre familiare. Regăsești aici o seamă de actori culturali și profesori ai Filologiei timișorene în relația lor intimă cu Organul. Vighi și Marineasa au plonjat în arhiva infinită a abominației adunată și clasată pentru eternitate în dosarele Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) și au extras de acolo câteva mostre.
Destulă lume poate răsufla ușurată: cei doi autori nu caută să dea o imagine cuprinzătoare a micro-cosmosului cultural timișorean așa cum s-a văzut el prin lentilele vigilenței de partid și de stat. Ar fi fost nevoie pentru asta de multe rafturi de alte volume. Ei au vrut doar să înțeleagă ce s-a întâmplat în câteva din zonele pe care ei înșiși le-au frecventat nemijlocit. Nici măcar acolo nu au ridicat de tot vălul, fiindcă antologia turnătoriei care este Continentul gri nu spune și cine se ascunde sub mulțimea numelor de cod securistic (și din acest punct de vedere, cei cu musca pe căciulă, dacă au supraviețuit până azi, pot respira liniștiți: nu aceasta e cartea judecății de apoi). Pe unii turnători îi putem bănui, pe alții nu. Lor li se adaugă și câțiva benigni, înregimentați punctual, care și-au semnat rapoartele cu numele în clar. Pentru lipsa lor de entuziasm și voința vizibilă de a atenua micile abateri de la ce era voie, jos pălăria!
Obiectivul cărții n-a fost însă de a pune o oglindă personalizată și moralizatoare, ci de a recrea, cu interes pur literar, o lume dispărută. Continentul gri nu-i decât colateral un studiu sau un document, fiind, în primul rând, romanul vieții culturale din unghiul secret al raportorilor. Dacă ar fi vrut, Daniel Vighi și Viorel Marineasa ar fi putut ușor să mai sape un strat și să dea de identitatea turnătorilor. Trebuie să-i credem cu adevărat atunci când spun în prefață că nu acest lucru l-au urmărit.
Ce se ridică din paginile Continentului gri e o atmosferă apăsătoare, autentică și elocventă a Timișoarei culturale din acei ani, nici unul mai bun ca altul. E nevoie, dacă ești din generații mai tinere, să faci un efort pur literar, de reconstituire din fragmente, din deducții, muncă pură de arheolog și deopotrivă de construcție ficțională propriu-zisă a unei lumi greu de priceput în toată ciudățenia și urâțenia ei.
Dacă ai apucat însă acei ani, turnătoriile astea au o formidabilă putere de evocare. Chiar așa se trăia în comunism! Cei tentați de iluzii marxiste, de noi reluări, de noi utopii, de noi lupte de clasă trebuie să știe că pe același drum nu se poate ajunge decât în aceeași mlaștină putredă. De la aceleași premise nu se poate sfârși decât în același impas, fiindcă pe toate punctele de pe glob unde au fost puse în operă premisele marxiste n-au produs decât ceea ce vedem în Continentul gri, pagini rupte dintr-o colonie penitenciară unde esența constă în supravegherea continuă.
Interesul pentru tinerii intelectuali de azi ar trebui să fie maxim, fiindcă intelectualii, nu alții,sunt responsabili pentru toate aceste rătăciri, ceilalți nu fac decât să preia și să pună în operă ce intelectualii visează, convinși și după prăpăd de inocența visului lor. La final, îi vedem ridicând din umeri, luând distanță: ei au crezut că, nu asta e ce au crezut ei de fapt, erau tineri, nu ei cu mâna lor le-au făcut pe toate etc.
Volumul e împărțit în cinci secțiuni foarte diferite unele de altele.
Un prim capitol consistent are în centru figura lui Sorin Titel în perioada Caransebeș-Timișoara, scriitor care i-a marcat profund pe Daniel Vighi și Viorel Marineasa, după cum a marcat tot grupul timișorean din care făceam parte mai mulți. Sunt pagini ce răspund unor întrebări pe care ni le puneam între noi înaintea Revoluției și după ea. Era evident că literatura lui Sorin Titel, cu lumea lui umilă și indiferentă la politic, cuplată la marile valori umane însă fără gesticulația retorică aferentă, exprima un dezacord de profunzime cu ambianța literară a epocii. Totuși, era la fel de evident și faptul că scriitorul își propusese să nu depășească anumite limite – din prudență, din frică, din dorința de a continua să scrie și să-și publice opera. Sorin Titel nu fusese o figură publică. În plus, circula în străinătate, ca mulți alți scriitori consacrați de altfel, semn de oarecare încredere din partea celor ce dădeau pașapoarte (Partid și Securitate). Pe scurt, întrebarea era dacă Titel fusese „agățat” de băieți?
Dosarul de față arată cât de greu se poate da un răspuns tranșant la acest gen de întrebări și cât de aproape eram noi, cei din grupul timișorean ce îl admiram pe Sorin Titel, de înțelegerea situației reale. Da, cât timp fusese un debutant oarecare, opera de racolare reușise, dar mica producție livrată se dovedise fără însemnătate. După ce a devenit un nume, a întrerupt orice colaborare. Viața lui intimă, falia care îl ulnerabiliza, a continuat să fie ținută sub lupă, ceea ce el știa, negreșit. Toate aceste lucruri le bănuiam; avem acum și argumentele.
A doua secvență a cărții are o miză foarte personală pentru cei doi autori. E despre o anume Tanti Bibi, septuagenară, din vechea familie a lui Pop de Băsești, greco-catolică, o figură locală în al cărei apartament din zona centrală se aduna boema optzecistă. Știam despre ea din poveștile lui Vighi-Marineasa, dar nu-mi amintesc s-o fi întâlnit. Grupul intrase, evident, în atenția organelor.
Capitolul al treilea privește viața literară în anii ’80. Erau anii când autorii volumului au debutat editorial, interesul pentru activitatea subterană a Securității era major. Prima notă se datorează sursei „Xenia”. (Deschid aici o paranteză, fiindcă sonoritatea numelui de cod îmi amintește un ridicol local ce-și semna turnătoriile cu nume sofisticate: Hodoș Polixenianul, Hodoș Polixenie. Tot acest florilegiu de Xenii și Polixenii răsărea din haznaua unui ofițer local responsabil cu zona culturală pe nume Ioan Indrei, cel ce în decembrie 89 se plimba niznai printre protestatari, însoțit de o tânără de vreo 20 de ani, între Catedrală și podul Traian, spre Piața Maria. Era în misiune, cum altfel, și asista la un eveniment pe care nu-și închipuia el să apuce să-l vadă vreodată cu propriii lui ochi.) Ceea ce conta în aceste note către Organ nu era procesul-verbal al ședințelor de cenaclu, ci interpretarea dată de informator. Trebuia să se evalueze de către un om de încredere dacă luările de cuvânt fuseseră sau nu subversive?
Capitolul dedicat Universității are un grad de sofisticare mai mare: aici se turna analitic și bine argumentat. Liberalii, țărăniștii și cei cărora li se spunea legionari formau ținta predilectă: Eugen Todoran, Victor Iancu, Gheorghe Tohăneanu… (A se lua cu mare atenție eticheta de legionar, cu comuniștii nu știi niciodată dacă sub această anatemă nu se ascunde cumva orice nu era strict înregimentat comunist.) Numele profesorilor noștri răsar la tot pasul. O surpriză plăcută: Vasile Frățilă, dialectolog erudit, despre care turnătorul lui zice că „are oroare față de organele de securitate” (pur și simplu, spusă așa, fără fason, verde-n față, într-o notă adresată Securității), drept care profesorul Frățilă trimite organele la plimbare, chit că în felul acesta rămâne fără pașaport pentru lectoratul de limbă română din străinătate. Iată că se putea și așa, ceea ce știm și din experiența proprie. O obsesie securistă persistentă: lectorii francezi treceau prin definiție drept agenți ai serviciilor secrete franceze, drept care se află sub control strict.
Însă capitolul cel mai tulburător dintre toate e ultimul, al cincilea, dosarul profesorului Gheorghe Tohăneanu. E un roman în sine, un scenariu de film cu miză mare. Un adevărat coșmar. Nu l-am avut profesor, însă aura lui strălucea dincolo de cursurile de latină, greacă și stilistică pe care le ținea. Omul, tobă de carte și fără vocație teoretică, se epuiza în jerbe analitice pe spații mici, exploata ca nimeni altul profunzimile etimologice, avea simț estetic și o articulație declamatoare ce impresiona profund suflarea feminină, brusc frisonată de percepția frumosului.
Dosarul său e crud, exact și jalnic (ofițerii și haita turnătorilor îi intuiseră profilul). Profesorul Tohăneanu a suferit cu adevărat, ca fiu de fruntaș liberal, cu un tată deputat și primar al Brăilei, om generos, cu vocație socială extraordinară. Extracția liberală a cântărit cât o roată de moară legată de gâtul fiului. Acesta, eminent student la Literele bucureștene, reținut la catedră și apreciat de Iorgu Iordan și Tudor Vianu, oameni ai noului regim, a fost exmatriculat din învățământul superior și a devenit peste noapte șomer pentru o bună bucată de vreme, literalmente muritor de foame, apoi muncitor. Prin grija profesorilor săi influenți, după doi ani se întoarce la Universitate, e cuminte, se umilește ca nimeni altul, se ferește de politică ca de foc și în cele din urmă e trimis în vestul îndepărtat, la Universitatea din Timișoara, ce se încropea. Notele ce-l privesc reprezintă o culme a disecției în carne vie și, dacă vrem, o probă de perspicacitate psihologică din partea urmăritorilor săi, o adevărată reușită securistică.
Totul a sfârșit prin a fi exploatat împotriva celui așezat sub lupa Securității. Iar el a cedat și a coborât toate treptele decăderii. Notele pe care le dă profesorul Tohăneanu îți fac rău la lectură. Cel ce citea din Eminescu atât de pătrunzător nu putea fi același cu această ființă redusă la nimic ce scria rapoarte atât de jalnice, devenit o păpușă în mâinile organelor. Nu dispreț încerci, dacă ești om, ci o milă profundă și o ură vie împotriva unui sistem ce a călcat în picioare, cu ferocitate, demnitatea umană.
Dacă n-ar fi decât acest ultim și tulburător capitol, și cartea asta trebuia să apară.
Articol publicat şi în Revista Orizont, nr. 1 anul XXXV
Recomandări de lectură:
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
Ii multumesc lui Vighi si Marineasa pentru ca n-au facut din aceasta carte un titlu razbunator si ca si-au exprimat pe muchie partea lor de durere petrecuta in anii cei mai grei.