Germina Nagâţ: „Vânzarea germanilor şi a evreilor a fost o sursă importantă de venituri ilicite”

Germina Nagăţ. Sursă foto: Courtesy Photo

Un episod sordid din istoria comunismului – întins pe decenii, din perioada sovietizării ţării până la sfârşitul anilor ’80 – a fost vânzarea de etnici germani şi evrei. Asta, în condiţiile în care, prin lege, părăsirea definitivă a ţării era interzisă. Acest comerţ cu oameni – în anii ’50, practicat chiar la schimb cu animale –, este un fenomen care vorbeşte şi despre corupţia profundă a statului comunist român. Pe lângă plăţile oficiale făcute de Germania Federală şi de Israel, miliarde de mărci germane şi dolari, care intrau oficial în conturile Securităţii, o reţea paralelă formată din securişti, miliţieni şi ofiţeri de la Paşapoarte percepea taxe suplimentare, adesea recurgând la extorcări şi şantaj, pentru a le garanta înaintarea pe listele de aşteptare şi ieşirea din ţară.

„Nu vom ști niciodată ale cui buzunare s-au umplut prin vânzarea germanilor sau a evreilor, dar știm precis că a fost o sursă importantă de venituri ilicite (…) şi că am pierdut sute de mii de cetățeni foarte bine pregătiți, că două comunități istorice inestimabile au fost extirpate din corpul națiunii române”, spune Germina Nagâţ – care a condus, timp de peste 15 ani, Direcția Investigații a Consiliului Naţional de Studiere a Arhivelor Securităţii –, pe care am invitat-o pe la un dialog pe tema acestui fenomen despre care s-a vorbit mult prea puţin în raport cu gravitatea lui.

 

„Dosarele care spun povestea vânzării etnicilor germani şi evrei sunt cunoscute sub denumirea de «fondul ICE Dunărea»”

CV Germina Nagâţ

S-a născut în 1967,  la Oradea.

Este absolventă a Facultății de Filosofie a Universității din București, unde a obținut și titlul de doctor (în 1999), cu o teză de estetică analitică.

A fost cercetător științific la Institutul de Filozofie al Academiei Române (1991-2000), asistent universitar la Facultatea de Filozofie a Universității București (1991-1993), redactor la Revista Secolul 20 (1996-1997), lector la Universitatea de Arhitectură „Ion Mincu” din București (1999-2000).

Este autoarea mai multor traduceri din operele filosofilor contemporani John Dewey, Thomas Nagel și Leszek Kolakowski, și a mai multor studii, articole și interviuri, apărute în publicații românești și străine, având ca subiect deconspirarea acțiunilor de poliție politică, întreprinse de aparatul represiv comunist.

În 2006, a făcut parte, ca expert, din Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România.

În perioada 2001 – 2018 a condus Direcția Investigații a Consiliului Național pentru Studierea Arhivelor Securității.

(Sursă CV: Conferinţele TNB)

„Comisiei Prezidenţiale nu i s-au pus la dispoziţie documente ale serviciilor de informaţii pentru a putea elucida cine – din cadrul Securităţii – a organizat acest trafic cu persoane şi cine sunt «beneficiarii» acestor sume de bani”. Este un paragraf din Raportul Final al Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România, care încheie secţiunea „Minoritatea germană în perioada comunistă 1944-1990”. Doamnă Germina Nagâţ, au trecut mai mult de 15 ani de la redactarea acestui Raport, iar SRI a anunţat că a predat la CNSAS toată arhiva. Au fost predate CNSAS şi aceste documente referitoare la vânzarea etnicilor germani?

Dosarele care spun povestea vânzării etnicilor germani din România nu se aflau în arhiva SRI, ci în arhiva SIE, cum este și firesc, dat fiind conținutul și specificul lor. De la SIE le-am preluat la începutul anului 2014 pe cele mai multe dintre ele. Generic, sunt cunoscute sub denumirea de „fondul ICE Dunărea”, deși nu toate cele 298 de volume privesc această fostă întreprindere de comerț exterior. Ele pot fi consultate integral de cercetătorii acreditați, iar inventarul volumelor e disponibil la sala de lectură de la sediul central al CNSAS. Prin asta vreau să spun că, în ciuda subiectului sau conținutului aparent spectaculos, acum sunt niște dosare ca oricare altele din arhiva fostei Securități.

 

Regimul comunist din România a vândut nu doar etnici germani, ci şi evrei, „de a căror soartă (regimul comunist – n.r.) dispunea total”, după cum se menţionează tot în Raportul final. Cronologic, evreii au fost primii emigraţi în masă, la sfârşitul anului 1947. Vânzarea lor a început în 1958. În primă fază, însă – se arată în document, care îl citează pe Ioan Mihai Pacepa, şeful Direcţiei de Informaţii Externe –, s-au primit în schimb mărfuri, nu bani. Este reală această informaţie?

Cel mai vechi document pe care l-am găsit cu privire la începuturile acestei afaceri este din 1958 și privește într-adevăr un barter, intermediat de un om de afaceri britanic, originar din Europa de Est (unii spun că era din Moravia, alții că era chiar din Satu Mare), pe nume Henry Jakober, care pe atunci era director al firmei Cookson Oilcakes and Oilseeds, cu sediul la Londra. Avea relaţii comerciale cu Ministerul Agriculturii, Ministerul Comerţului şi numeroase întreprinderi din RPR (Republica Populară Română – n.r.), înţelegea foarte bine limba română. În discuţiile libere cu partenerii de la Bucureşti – evident, ofiţeri de Securitate sub acoperire – se declara antimonarhist şi sincer impresionat de evoluţiile pozitive ale noului regim. Pentru început, s-a angajat faţă de români să procure nu doar animale vii, ci şi material genetic din Danemarca, pentru însămânţări. Deci, în mai 1958 s-a făcut, sub acoperire, o primă achiziție de porci Landrace, pentru Ministerul Agriculturii. Se pare că așa s-a născut ferma de porci de la Periș, dar eu n-am verificat personal această informație, deci n-o să insist asupra ei.

Un an mai târziu, în 1959, Jakober a oferit statului român din partea familiei unui deținut, Berry Marcu, suma de 10.000 de dolari, la schimb cu eliberarea din închisoare a unui deținut evreu, condamnat la muncă silnică pentru trafic de valută. Aceasta pare să fie prima viză eliberată contra cost, dar care n-a fost o simplă viză de emigrare, ci a presupus și scoaterea din închisoare a unui deținut. A fost o dublă tranzacție, fiindcă s-au primit și bani, dar și animale – oi din rasa Corriedale și tauri Zebu. Iar viza de ieșire s-a extins asupra mai multor membri ai familiei Marcu, în total cinci persoane. Totuși, nu barterul a fost forma preferată de plată. În 1961, de pildă, apare o mențiune că, de preferință, „combinaţiile se efectuează contra numerar”.

 

Listele de germani vânduți de statul român s-au lungit considerabil din două motive: lăcomia și corupția”

Vânduţi au fost şi etnicii germani. Cât a plătit Republica Federală Germania pe cap de locuitor pentru un etnic german? Raportul Final vorbeşte despre sume care au oscilat de la caz la caz, apoi, prin anii ’80, despre o modificare a sumei cerute de România.

Da, sumele au evoluat în timp și se puteau negocia și de la caz la caz. Primii germani au fost scoși prin negociere tot de o persoană particulară, un avocat pe nume Garlepp, care a reușit să obțină și el, ca și Jakober, eliberarea din închisoare a unor deținuți, unii chiar politici. Evident, sumele erau mai mari în astfel de situații, dar și „nepoliticii” puteau fi foarte scumpi. Cea mai mare sumă pe care am văzut-o în documente pentru un deținut nepolitic a fost de 40.000 de mărci. Inițial, plățile au pornit de la 5.000 de mărci pentru cineva în libertate, 7.000 de mărci pentru un arestat. Garlepp chiar spunea că „orice german poate fi scos din România, indiferent dacă e arestat sau nu”.

Mi se pare extrem de sugestivă această afirmație, fiindcă ea spune totul despre corupția profundă a statului comunist, prezentă încă din primii ani ai regimului. Nu uitați că până în 1964 pușcăriile din România erau pline de deținuți politici. Totuși, iată că „exigențele” ideologice care umpluseră lagărele și pușcăriile de oameni nevinovați puteau fi ignorate, contra cost. Valuta forte scădea nivelul conștiinței liderilor comuniști. Cum pare să o scadă și la urmașii lor de azi.

Deci, listele de germani vânduți de statul român s-au lungit considerabil din două motive: lăcomia și corupția. De pildă, dacă în 1967 s-au plătit 300 de vize de emigrare pentru germani, în 1989 s-au negociat 15.000 de vize. Pentru cazurile speciale, cum erau cei aflați în detenție sau cercetați penal sub diverse acuzații, sumele creșteau simțitor, iar aprobările se dădeau de la cel mai înalt nivel. De la bun început propunerile de eliberare din închisoare urmată de emigrare se aprobau de către Alexandru Drăghici. Când emigrarea germanilor a devenit masivă, s-a lucrat pe bază de liste, dar nu alcătuite de germani, ci de autoritățile române, care știau cine a depus cerere de plecare definitivă din țară. Iar sumele plătite variau în funcție de studii și de vârstă. Cel mai puțin se plătea pentru pensionari, cel mai mult – pentru persoanele cu studii superioare sau înaltă calificare.

 

„Suma totală plătită pentru cei 210.000 de germani negociați de Gunther Hüsch, circa 2 miliarde de mărci”

Cine şi pe ce criterii a stabilit acest „mercurial”?

Nu a existat decât un singur criteriu: să se obțină cât mai mulți bani pentru fiecare categorie de persoane. Iar deciziile se luau la vârf, de către liderii politici și de conducerea Securității. Negociatorii erau ofițeri CIE, dar aprobările se dădeau, cum am spus, la cel mai înalt nivel de decizie. Günther Hüsch, care a reprezentat partea germană în peste 200 de negocieri directe oficiale și a încheiat şase convenții cu partea română – la început verbale, iar din 1969 convenții scrise – a estimat suma totală plătită pentru cei 210.000 de germani negociați direct de el la circa 2 miliarde de mărci. La început România a cerut ca plata să se facă în numerar, fără chitanțe. Înainte de primele plecări negociate de dr. Hüsch s-au dat într-o singură tranșă 200.000 de mărci fără nicio chitanță. Abia cu timpul s-a ajuns la cecuri și transfer bancar.

 

În acelaşi document pe care l-am invocat, Raportul Final, se menţionează – având ca sursă citată declaraţii ale lui Erwin Wickert, ambasadorul RFG la Bucureşti între anii 1971-1976 – că România primea suplimentar, pentru fiecare 10.000 de etnici germani emigraţi, un plus de un milion de mărci germane. De asemenea, este citat fostul ministru Ştefan Andrei care, într-un interviu acordat după 1990, afirma că în 1978 a fost semnat un acord secret între cele două ţări, conform căruia RSR se angaja să permită plecarea, anual, a 11.000 de minoritari germani, în schimbul cărora RFG acorda credite Hermes de 700 de milioane de mărci germane. Există dovezi ale acestor afirmaţii şi în arhivele CNSAS?

Nu cunosc datele publicate de fostul ambasador RFG în București, dar atât în cartea domnului Hüsch, Cumpărarea libertății, cât și în dosarul „ICE Dunărea” sunt prezentate detaliat cifre și sume care au crescut în timp, și mai ales sunt menționate creditele preferențiale pe care partea germană le-a facilitat pentru România, sau pentru care a plătit dobânzile, de-a lungul anilor. De altfel, din acte rezultă că românii n-au cerut doar bani și credite preferențiale, ci și tehnologie de vârf, supusă embargoului, autoturisme pentru familia Ceaușescu, arme de vânătoare și tot felul de produse de lux, altfel greu accesibile sau imposibil de dobândit. Dobânzile subvenționate sau creditele preferențiale sunt estimate la sute de milioane de mărci, care ar trebui să se adauge celor 2 miliarde de mărci despre care am amintit deja. Dar dr. Hüsch menționează multe alte „prestații secundare”, începând cu medicamentele foarte scumpe și terminând cu produsele de lux pentru Elena Ceaușescu.

 

Cum şi la cine ajungeau aceşti bani în România?

Banii nu puteau ajunge decât în conturi speciale, controlate de Securitate și de familia Ceaușescu. În dosarul SIE 2871, preluat de CNSAS la 13 martie 2014, sunt menționate două „conturi prezidențiale”, cu numărul de cont atașat, unul pentru sume în mărci, iar altul pentru sume în dolari. Iar sumele nu erau neglijabile, cel puțin la data extrasului de cont respectiv. Însă alte detalii nu apar legat de cele două conturi. Ce știm precis din dosar este că foarte puține persoane aveau acces la datele conturilor și puteau participa direct la negocieri.

 

„Oamenii achitau suplimentar sume direct în buzunarul ofițerilor de Securitate sau Miliție”

Sunt etnici germani care spun – unii, public – că emigrarea le era condiţionată de şpagă dată miliţianului sau securistului. Heinz Günther Husch, pe care l-aţi amintit ca negociator din partea Guvernului Federal German, negocia însă numărul de persoane care urmau să plece din România, nu numele, lista nominală fiind întocmită de o reţea paralelă, subterană formată din securişti, miliţieni, ofiţeri de la Paşapoarte care le condiţionau obţinerea paşaportului de mită în valută plătită cash. Există la CNSAS numele celor care făceau parte din această reţea paralelă ? În zona de vest a ţării, cine erau negociatori?

Din unele dosare individuale de urmărire se poate deduce cine-i putea șantaja pe germanii care urmau să emigreze, însă cele mai importante sunt mărturiile directe ale victimelor. După ce au ajuns în Germania, unii au fost dispuși să vorbească despre extorcările și șantajul la care fuseseră supuși pentru a „urca” mai repede pe liste sau pentru a fi siguri că li se va permite să iasă din țară. Unele mărturii au ajuns și în presa germană. Bineînțeles că oamenii nu știau cât și pentru cine plătise deja statul german, inclusiv biletele de tren sau de avion, și atunci ajungeau să achite suplimentar sume care se vărsau direct în buzunarul ofițerilor de Securitate sau Miliție de care depindea primirea pașaportului.

Fenomenul ăsta nu s-a petrecut doar cu emigranții germani, a fost prezent de la bun început și în cazul evreilor. Este deja cunoscută în Israel povestea profesorului Jean Askenazy, un eminent neurolog emigrat din România la începutul anilor ’70, pe care ofițerul DIE Tudor Gudină l-a obligat să-i vândă apartamentul din Cotroceni pe nimic (pe nimic la propriu, fiindcă la semnarea actelor nu s-a plătit niciun ban). Gudină a preluat apartamentul familiei Askenazy sub un nume fictiv, un nume de serviciu, Silviu Șerbănoiu, amenințându-i că altfel nu vor primi pașapoartele. O vreme, apartamentul a fost folosit drept casă conspirativă a DIE. După Revoluție, doctorul Askenazy a încercat să-l găsească pe Silviu Șerbănoiu pe căile obișnuite, dar n-a reușit, statul român i-a răspuns că la Evidența Populației nu figurează nicio persoană cu numele ăsta. L-a găsit în cele din urmă pe site-ul CNSAS, în lista de ofițeri, cu numele real Tudor Gudină, sub care e menționat și de dr. Hüsch, ca personaj important în povestea vânzării germanilor. Corupția legată de aceste emigrări pe bani grei a fost masivă și s-a manifestat de la bun început, atât în cazul germanilor, cât și în cazul evreilor, mai ales că unii ofițeri DIE/CIE, cum a fost și Gudină, au „lucrat” pe ambele direcții.

 

Intenția de părăsire a țării, fie și pe cale legală, era un act nepatriotic, aproape un act de trădare”

În ciuda acestor bani primiţi din vânzarea de oameni, statul, prin autorităţile sale, şicana, persecuta şi evreii, şi germanii care solicitau viză de emigrare. Primul pas era luarea în colimatorul Securităţii a celui care solicita paşaport, apoi concedierea, obligarea de a-şi vinde casele pentru ca ele să fie repartizate apoi unor membri ai nomenclaturii, unor securişti. De ce această atitudine ostilă, de hăituire în condiţiile în care regimul comunist nu mai avea nevoie de ei şi în condiţiile în care primea bani, foarte mulţi bani, pentu a-i lăsa să plece din ţară?

Hărțuirea despre care vorbiți era menită să-i descurajeze pe alții să încerce să plece. Propaganda comunistă nu putea face o excepție de la linia oficială, care decretase că intenția de părăsire a țării, fie și pe cale legală, era un act nepatriotic, aproape un act de trădare. Oficial, autoritățile comuniste descurajau nu doar intenția de emigrare, ci orice contact neoficial cu cetățenii străini. „Relațiile neoficiale cu străinii” erau un motiv frecvent de supraveghere și de deschidere a unui dosar de urmărire informativă. Interesul față de alte țări, mai ales din Occident, era un indiciu al dezavuării politicii interne și de opoziție la dictatura lui Nicolae Ceaușescu. Nu contau câtuși de puțin motivele subiective, de pildă dorința legitimă de reîntregire a familiei. Oficial, orice fel de plecare definitivă din țară trebuia descurajată.

 

„Nu vom ști niciodată ale cui buzunare s-au umplut prin vânzarea germanilor sau a evreilor”

Se spune că o parte din banii proveniţi din vânzarea evreilor şi a germanilor au fost aduşi în ţară cu valizele. Dar au fost şi tranzacţii bancare, în valută, care, deduc, s-au derulat prin Întreprinderea de Comerţ Exterior Dunărea, a Securităţii. Potrivit informaţiilor din arhivele CNSAS, cât din aceste sume mai erau, în decembrie 1989, în conturile ICE Dunărea? Ce s-a întâmplat, după 1990, cu toată valuta din aceste conturi?

Cred că doar beneficiarii direcți ai acestor sume v-ar putea spune, deși sunt convinsă că n-o vor face niciodată. Nici măcar generațiile viitoare de istorici nu cred că vor putea desluși această poveste pe cât de tenebroasă, pe atât de sordidă. Securiștii pretind și în ziua de azi că sumele uriașe încasate de România pentru evrei și germani sunt justificate, pentru că statul cheltuise mult cu educația lor. Argumentul ăsta e la fel de greșit și de ipocrit acum, ca și în 1982, când s-a promulgat Decretul 402 care stabilea, chipurile, nivelul despăgubirilor în bani pentru studiile de toate nivelurile.

Mai întâi că, după cum am văzut, sumele transmise părții germane de-a lungul timpului au variat considerabil, dublându-se sau chiar triplându-se în unele cazuri. Oricât ar fi fost de scumpe, cheltuielile de studii făcute de statul român nu puteau ajunge la zeci de mii de mărci pentru o familie, ca să nu mai vorbim despre primele liste cu adulți emigrați, unii chiar pensionari, pentru care s-au plătit mii de mărci de persoană, chiar și în anii ’60. Or, oamenii ăștia fuseseră școlarizați înainte ca învățământul de toate gradele să fie gratuit în România. Despre ce despăgubiri legitime vorbim? Dacă împărțim cele 2 miliarde de mărci, suma minimă calculată de dr. Hüsch în cartea sa, la cei 210.000 de germani scoși din țară prin acest comerț rușinos, rezultă o medie de cca 9.500 de mărci de persoană, aproape de suma maximă încasată în anii ’80 pentru un medic. Ca și cum toți germanii vânduți de România ar fi fost absolvenți de Medicină…

În al doilea rând, dacă problema o reprezentau cu adevărat studiile finanțate de statul român, atunci „mercurialul” ar fi fost stabilit oficial mult mai devreme, nu în 1982, și ar fi fost valabil pentru toți cei doritori să plece din țară, nu doar pentru germani. Sigur că mulți românii ar fi dat oricât pentru decontarea studiilor, doar să fie lăsați să plece. Studiile nu costau diferit de la o etnie la alta.

Ipocrizia e cu atât mai mare cu cât dr. Hüsch spune în cartea sa că Decretul 402 nu s-a aplicat niciodată în cazul emigrării germanilor. De la etnicii germani care plecau din România nu s-au încasat bani pentru studii, fiindcă pentru ei plătea RFG. În 1983, cu ocazia vizitei în România a lui Hans Dietriech Genscher, ministrul federal de Externe, partea română a declarat că decretul nu este aplicat cu Germania, în cazurile de reunificare a familiilor. Motivul este că în 1983, la un an după apariția Decretului 402, ambasadorii statelor NATO s-au întrunit la București, pentru a decide o reacție comună. Urma să fie reînnoită și clauza națiunii celei mai favorizate. Inițial, oficialii români au declarat că plata studiilor e o problemă care ține de „treburile interne”, dar ulterior, Ștefan Andrei a transmis oficial că decretul nu se aplică și cetățenilor germani. Așadar, decretul a fost încă o mare minciună a propagandei lui Ceaușescu, menită să justifice acest negoț sordid în ochii lumii civilizate.

Nu vom ști niciodată ale cui buzunare s-au umplut prin vânzarea germanilor sau a evreilor, dar știm precis că a fost o sursă importantă de venituri ilicite. Unii dintre cei care au vrut să vorbească despre asta după ’90 au fost descurajați cu argumentul că luarea de mită este un delict, și darea de mită este la fel. Cel puțin asta spune dr. Hüsch în cartea lui. Ce știm precis este că am pierdut sute de mii de cetățeni foarte bine pregătiți, două comunități istorice inestimabile au fost extirpate din corpul națiunii române, în timp ce politica pro-natalistă a lui Ceaușescu a băgat în pământ zeci de mii de femei, obligate să nască sub pretextul că țara avea nevoie de „brațe de muncă”…

 

Recomandări de lectură:

 

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. 29 aprilie 2024

    […] Germina Nagâţ: „Vânzarea germanilor şi a evreilor a fost o sursă importantă de venituri ilic… […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.