Postul – despovărare, curățire și rafinare lăuntrice

Pe parcursul perioadei ascendente a Postului abia început, s-ar putea să nu însemne prea puțin întețirea atenției și mobilizarea lăuntrică – deloc zgomotoasă, gesticulantă sau auto-eroizantă – pentru eliberarea de „bagaje” ridicole și greutăți care nu ne trag în sus.

 

Nu ar fi chiar puțin să încercăm îndepărtarea și eliberarea de:

„trândăvie” – nu doar banalizata lene, reveria „perei mălăiețe” și a „posmagilor moi”, înțepenirea în statutul exclusivist al „creștinului de duminică”, tolănirea pe fantasme, ci și nesimțirea morală deviantă spre complicitatea cu răul, fie și doar prin vinovată tăcere.

„grija de multe” – ușurătatea, risipirea minții și timpului în fleacuri parazitare, vânarea țintelor joase, dar profitabile, ratând sensul și scopul ceva mai înalte decât mormanele de bani, de mâncare și haine, ignorând cuvintele Cuvântului despre „păsările cerului” și „crinii câmpului”…

„iubirea de stăpânire”– lăcomia de puterea cu care-i strivim pe alții, pofta de a fi primul, voluptatea dominării, evitarea atentă a jertfirii de sine și a slujirii oricât de anemice a celorlalți, alergia la dialog, mimarea comuniunii.

„grăirea în deșert” – incontinența verbală, vorbăria goală despre cele sfinte, sleirea cuvintelor și a interlocutorului, trădarea și instrumentalizarea cinică a Cuvântului „silit” să spună azi altceva decât a spus înainte de a fi răstignit.

Nu ar fi chiar puțin, de asemenea, să încercăm dobândirea, inclusiv prin rugăciune, a:

„curăției”– curățirea minții îmbibate cu gânduri inavuabile, turpitudini și puzderie de fantasme murdare. ,,Fericiți cei curați cu inima”.

„smereniei” – clarificarea morală în legătură cu sine, lupta reală cu egolatria, privirea în ochi a „regelui gol” din noi înșine, recunoașterea sinceră a propriei nevrednicii. „Fericiți cei săraci cu duhul”.

„răbdării” – răbdarea ceva mai îndelungă decât cea epuizată rapid la Liturghie cu un ochi la ușa care se tot deschide și cu unul la telefon, răbdarea de a-l asculta pe celălalt până la capăt, răbdarea rodită de buna educație și cuviință, de noblețea creștină indusă de spiritul aristocratic al Evangheliei asimilate, nu doar ipocrit citate.

„dragostei” – acea dragoste izvorâtă din încredințarea că în celălalt pâlpâie sau strălucește chiar „chipul” lui Dumnezeu și din speranța că ne vom mântui împreună cu ceilalți. Acea dragoste care nu poate imagina iadul pentru nimeni. Universalismul dragostei, presupus de existența aproapelui de pretutindeni, nu doar din familia sau parohia noastră, solicită firescul universalism al speranței la care ne invită Scriptura, când spune că „Mântuitorul nostru voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască”.

„vederea greșelilor proprii și neosândirea celuilalt” – deschiderea largă a „ochilor de văzut” spre propriile păcate și evitarea judecării celuilalt, pe care e bine să ni-l reamintim ca „frate” înaintea Tatălui și Împăratului ceresc.

Sigur, ușor de zis și de scris. Rugăciunea, acum mai ales cea a Sfântului Efrem Sirul, ajută mai mult decât credem înainte de a o rosti atent în fiecare zi, înțelegând progresiv despre ce e vorba în ea și în noi. Rugăciunea în care ne dezgolim sufletul pentru a ne îmbrăca cu ceea ce chiar ne stă bine, întrucât ne este potrivit.


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.