O vară să o trăiesc ca ea: Simona Croitoriu

Foto. Arhivă Simona Croitoriu / Facebook

Nu mi-am dorit niciodată să fiu altcineva. Dar este o femeie pe care am admirat-o atât de mult, până acolo încât aș fi cerut o vară să o trăiesc ca ea: Simona Croitoriu.

Nu știu, până astăzi, pe nimeni care să iubească vara ca ea. Să iubească mirosul teilor în floare din Timișoara, în timp ce, în pijama, la miezul nopții, să scrie comentarii cinice şi pertinente la adresa lumii politice, ca apoi, cu un pahar de cristal în mână, plin cu șampanie, să scrie despre cele mai frumoase poezii care au fost scrise vreodată.

Pentru mine, când înfloresc teii, e Simona. Mai sus, într-o fotografie cu Ștefan Călărășanu.

Redau un text de-al ei de odinioară – incredibil, șapte ani au trecut – scris de Simona pe Facebook. Încă îmi doresc să fie cândva totul publicat în amintirea ei:

“Prima mea experienţă cinefilă, să fi avut 4-5 ani, a fost aici. Contesa Walewska, cu mama şi Ilonka, sora bunicii mele. Scaunele erau din lemn şi mirosea a petrol, cu care se frecau podelele. Îmi aduseseră prăjitura cu mere, preferata mea, ca să nu cer citirea dialogurilor, să le las în pace 🙂 Prăjitura am mâncat-o repede, apoi am început să le rog să-mi citească. Era plin cinematograful şi ele nu mă băgau în seamă. Greta Garbo îmi părea incredibil de frumoasă, o văd şi acum. Simt mirosul acela unic, mă văd pe mine, o fetiţă îmbufnată, cu o faţă rotundă ca luna şi un breton perfect, cu ciorapi albi şi pantofi de lac, înfulecând prăjitura şi visând să fie Greta Garbo, cea care a dat numele prăjiturii omonime.”