Expediție la Polul Mono

Stau și mă întreb de-o bună bucată de vreme: ce resorturi obscure împing partide și personaje cu agendă virulent anti-UE, anti-NATO și, finalmente, anti-democrație să participe la alegerile europarlamentare? Nu că asta ar fi singura incoerență a vieții publice din România. Lumea noastră e plină de hoți care propovăduiesc cinstea, de moraliști ce rostesc în casa de toleranță alocuțiuni însuflețite despre virtuțile căsniciei, de șpăgari ce clamează respectarea cu strictețe a legilor, de cocote travestite în maici virtuoase, de bancheri care te ruinează în numele viziunii lor filantropice despre viață etc., etc.

 

Și totuși, ce determină formațiuni cărora simpla rostire a cuvântului „Europa“ le provoacă anxietate să ia cu asalt fotoliile de la Bruxelles? Cât de nerușinat poți fi să te lauzi în gura mare că vei câștiga niște alegeri a căror miză e întărirea și perpetuarea Uniunii Europene, când tu ești dușmanul ei de moarte? Câtă incoerență doctrinară suportă un program de partid încât să-și nege fără scrupul însăși rațiunea de a exista?

Primul răspuns care-ți vine în minte e că, după o binecunoscută stratagemă bolșevică, ținta lor e distrugerea din interior a „sistemului“. E posibil ca, în fierbințeala minților suprasaturate de complotită, unii dintre ei chiar să creadă într-o astfel de fantasmă. Ea seamănă izbitor cu strategia celor care, pe vremea comunismului, susțineau că se înscriu în partid pentru a-l șubrezi. În ce măsură l-au subminat s-a văzut bine în anii în care au mărșăluit, încolonați și cocârjați, spre dezastru.

Nu stă în picioare nici ipoteza că, mari patrioți cum se dau, vor obține pentru România poziții și avantaje nemaiîntâlnite. Pentru ca un astfel de lucru să fie posibil, ai nevoie, în primul rând, de o politică internă coerentă și eficace. Or, un partid precum AUR sau o dizeuză cu apucături de mahala, sapă, de când au apărut pe scena politică, la temelia statului român. Ce au creat ei în afară de vrajbă? I-ați auzit rostind altceva decât aberații și instigând la violență? Profitând de moleșeala cronică a unei clase politice care abia se mai ține pe picioare, sufocată de mulțimea incompetenților, a proștilor și a ticăloșilor, ei au reușit, printr-un pseudo-miracol de iarmaroc, să devină personaje de prim-plan. Pe cât de neconvingători și inconsecvenți apar membrii partidelor cu blazon democratic, pe atât de gureși, siguri pe sine și agresivi sunt șovinii și naționaliștii.

Demagogii de școală nouă au profitat de vasta operațiune de corupere a vocabularului politic clasic petrecută în ultimii ani. Așa după cum socialisto-comuniștii din Vest și-au pus în piept insigna de „liberali“, la fel, tendințele xenofobe și rasiste se ascund sub pavăza „suveranismului“. E vorba de o doctrină încă imprecis definită, care-i adună în bazinul comun al resentimentelor și frustrărilor pe cei incapabili să se adapteze mersului ineluctabil al istoriei. Opunându-se gureș „globalismului monopolar“ (o aberație terminologică de nivelul nemuritorului „curat murdar“ al lui Pristanda), această tagmă pestriță, din care nu lipsesc foștii generali de armată, securiștii, turnătorii, și alți ejustem farinae, beneficiază de o suspectă atenție din partea mass-media.

În loc să fie trimiși la școală, ca adevărați Calibani ce sunt, li se acordă ample spații și comentarii. Suspiciunea mea e că mulți jurnaliști și realizatori de emisiuni n-ar fi în stare să ne explice nici ei ce-ar putea fi „monopolarismul“. „Pol“, după cum știe orice proaspăt alfabetizat, descrie „fiecare din cele două puncte situate la capetele axei de rotație a Pământului și care reunesc toate meridianele geografice“ (DEX). Prin urmare, ele există doar unul în raport de celălalt. De aceea avem doar Polul Nord și Polul Surd. Polul Mono e secreția cerebelului unor ignoranți care or fi știind să tragă cu pușca, dar în materie de cultură și logică sunt… praștie.

Drăcoveniile încep însă abia de aici încolo. Din moment ce sunt anti-„monopolari“, e musai ca „suveraniștii“ să fie „multi-“ sau „pluripolari“. Ei abandonează o elucubrație pentru a cădea în alta. Dicționarele definesc suveranitatea drept „calitatea de a dispune liber de soarta sa“. Or, dacă „suveraniștii“ vor să adere la „pluripolaritate“ (orice va fi însemnând ea), ei renunță implicit și la posibilitatea de a fi independenți. Evident că nu poți aștepta răspunsuri raționale de la promotorii discursului antieuropean. Și asta, pentru că ei sunt reprezentanții pe pământ românesc ai intereselor acelui „pol“ care seamănă, de secole și secole, numai nefericire și suferință în lume. E vorba de „polul rusesc“, a cărui dorință de a aduce pacea planetară o putem admira în toată splendoarea ei asasină în Ucraina, după ce am văzut-o în Afganistan, în Siria, în Cecenia și în alte părți ale globului.

În principiu, pot înțelege opțiunile complet diferite de ale mele ori ale majorității covârșitoare a cetățenilor României, oricât ar fi ele de extravagante sau de grotești. De pildă, iubirea pentru stepele muscale și fascinația exercitată asupra lor de clădirea kitsch a Kremlinului. În decembrie 1989, milioane de români au fost dispuși să plătească cu sânge tocmai pentru a se elibera de stilul de viață importat din Rusia. Măcar din acest punct de vedere „suveraniștilor“ ar trebui să le crape obrazul de rușine. Atunci când își manifestă ura viscerală față de Europa și Statele Unite, ei nu mai folosesc româna, ci dialectul putinist al limbii ruse. De la un punct încolo, însă, e clar că nu mai vorbim de convingeri, ci de o misiune. Discursurile lor sunt cutia de rezonanță a directivelor trasate de Moscova și răspândite printr-un formidabil aparat de propagandă de-a lungul și de-a latul planetei. Prin urmare, „suveraniștii“ care ne vor priponiți la ieslea lui Putin nu beneficiază nici măcar de dubiul bunei-credințe. În fapt, ei sunt, cu niște vocabule pe care le place să le folosească ad nauseam, doar niște „trădători de neam și țară“.

Faptul că pălăvrăgesc mult și precipitat nu înseamnă că au și proprietatea termenilor pe care-i vântură pe la urechile unei populații veșnic dezamăgite, mofluze, ușor de prostit. Când învinuiesc Europa de încălcarea „suveranității“, ei echivalează cu nerușinare îndatoririle și obligațiile pe care le au nu doar românii, ci toate popoarele care au adoptat modelul european, cu jugul impus de sovietici țărilor ocupate. Orbiți de ură, ei refuză să admită evidențele: în timp ce rușii au năvălit peste noi cu tancurile, camioanele blindate, kalașnikoavele și pofta lor insațiabilă de a extermina, schingiui și viola, drumul spre Europa, adică spre civilizație și bunăstare, l-am ales de bunăvoie. O parte covârșitor majoritară a românilor vrea să rămânem acolo, spre disperarea minorității de descreierați și năimiți.

Dacă a te alinia la anumite cerințe de ordin economic, dacă a te supune unei discipline financiare verificată de practicile pieței libere, dacă a diminua și a preveni corupția, dacă a adera la legi și măsuri privitoare la protejarea mediului, dacă a avea asigurată apărarea, dacă a respecta regulile democrației, dacă a călători liber, doar cu buletinul, oriunde în Europa, dacă a-ți găsi un loc de muncă în oricare țară a continentului echivalează cu pierderea suveranității, înseamnă că ne-am tembelizat cu totul. Și că, vorba unei doamne înțelepte, „ni s-a urât cu binele“ și chiar merităm să reîncepem cu colhozurile, șantierele de muncă forțată, burdușirea închisorilor cu „dușmani ai poporului“, filme rusești cu partizani, scoaterea limbilor străine din școli (evident, cu excepția rusei), instaurarea partidului unic de obediență bolșevică și toate celelalte binefaceri în care ne-am scăldat până când, acum treizeci și ceva de ani, ne-am luat lumea în cap.

Evident că pentru agenții Răului astfel de argumente nu valorează nici cât negru sub unghie. Ei au de bifat o agendă de la care nu se abat nici dacă i-ai picura cu ceară. Te și întrebi cât de bine sunt plătiți sau cât de spălați pe creier, încât să nu-i dea nimic jos de pe șina ce duce direct în prăpastie.

Dacă tot vorbim de suveranitatea țărilor europene, ea se măsoară cel mai bine în două domenii: educația și cultura. Fiecare țară a Uniunii Europene e absolut liberă să-și organizeze învățământul după cum dorește. Modelul Bologna, din învățământul superior, pe care l-am combătut cu argumente solide de-a lungul vremii, a fost mai degrabă un prilej de a demonstra incapacitatea noastră de a profita de oportunități, decât tendința de a ni se impune cu forța un model anume. De altfel, ea a nemulțumit toate țările europene, nu doar pe noi. În rest, avem învățământ de toate speciile și gradele, după pofta inimi. Iar de plagiat, se plagiază acum, de când suntem europeni, la liber și „suveranist“, mai mult decât s-a plagiat în întreaga noastră istorie.

În privința culturii, libertatea asigurată de europeni e atât de mare, încât ea a atins – și nu exagerez deloc – haosul. Nu UE ne-a impus să subfinanțăm educația și nici nu a stat cu joarda pe noi nu care cumva să sărim peste zero virgulă ceva în subvenționarea proiectelor culturale. Toate astea le-am făcut de bunăvoie, cu zâmbetul „suveranist“ pe buze.

Iată că astăzi „suveranismele“ se răzbună: suntem la un pas de a aduce la putere pe cei mai lipsiți de educație și necultivați indivizi pe care i-a produs vreodată România. Iar consecințele vor fi pe măsură.

 

Articol publicat şi în România Literară.

 

Recomandări de lectură:

 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. Vali Damian spune:

    Bravo, Mircea! Ca de obicei, ai scris un articol esential!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.