După revocare: câteva reflecţii despre misiunea unui preşedinte

Revocarea de către şeful de stat a Laurei Codruţa Kövesi, explicabilă în logică constituţională, este, în ordine politică, semnul eşecului prezidenţial. O dată cu acest gest, Preşedintele Iohannis acceptă, implicit, poziţia de inferioritate simbolică la care este condamnat de regimul Dragnea.

Absenţa unui discurs care să acompanieze comunicarea deciziei de revocare este, poate, indiciul cel mai puternic al acestei asumări a pasivităţii prezidenţiale. Căci, fie şi lipsit de pârghii efective, şeful de stat poate apela, oricând, la dialogul direct cu naţiunea pe care o reprezintă.

În cele din urmă, decizia de luni este simptomul impasului instituţional care a afectat, dramatic, întregul mandat al lui Klaus Iohannis. Ceea ce domnia sa nu a părut să înţeleagă decât în puţine momente este miza autentică a confruntării care îl opune şi ne opune regimului Dragnea. Această miză nu mai este una de termen imediat, ci una de durată medie şi lungă. Ţinta lui Liviu Dragnea nu mai este doar salvarea propriei sale persoane, ci instituirea unui regim politic care să se apropie de modelul admirat al autocraţiilor estice şi orientale. Criticile, furibunde, la adresa justiţiei sunt parte din acest dispozitiv de atac: ofensiva de acum este una fără precedent în istoria României de după aderarea la Uniunea Europeană. Organizarea unui stat infracţional şi cleptocratic este scopul pe care îl urmăreşte întreaga operă de legiferare şi de guvernare a PSD.

În acest context, coabitarea nu mai este doar un simplu exerciţiu de partajare a puterii, ci impune obligaţia unei lupte de ariergardă permanente şi tenace. În plan constituţional, şeful de stat era chemat sa procedeze asemeni celor care, în întreagă ţară, au ales să reziste. Rolul preşedintelui ar fi trebuit să fie unul de monitorizare, de semnalare constantă a derapajelor şi de identificare, creatoare, a instrumentelor prin care regimul Dragnea poate fi dislocat. Această misiuneaimpunea un tip de activism prezidenţial care să fie în acord cu valorile pe care şeful de stat le apară, ales fiind de naţiune.

Or ceea ce a lipsit mandatului său a fost exact această dimensiune de implicare fermă şi combativă. Preşedintele Iohannis a părut că acceptă, indiferent, izolarea şi mutilarea funcţiei sale. Decizia Curţii Constituţionale ce a condus la revocarea procurorului- şef al DNA este cel mai recent element din această operă de rescriere a Constituţiei. Obligaţia de a respecta hotărârea CCR nu excludea apelul la alte căi de manifestare, de la mediere până la adresarea unui mesaj în Parlament ori convocarea unui referendum.

Căci aplicarea, fără critici, a punctului de vedere al CCR înseamnă şi acceptarea, tacită, a reducerii rolului şefului de stat la cel de executant al voinţei ministrului Justiţiei. În egală masură, laconismul comunicării de luni nu a permis atacarea unei chestiuni centrale, anume afectarea independenţei magistraţilor, prin subordonarea lor aceluiaşi ministru al Justiţiei.

Ziua de luni marchează o victorie a regimului Dragnea.Simbolistica momentului a reconfirmat ascendentul politic al PSD în raport de şeful de stat. Evocarea, insistentă, a suspendării ţine de aceeaşi logică a şantajului permanent. Datoria unui Preşedinte este, însă, aceea de a fi un garant şi un apărător al valorilor. Abdicarea de la această misiune sacră echivalează cu abandonarea funcţiei înseşi.

Articol apărut şi în MarginaliaEtc.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News