Un moralist în vremuri deraiate

Alexandru Călinescu. Foto: Irina Theodorun / altiasi.ro

Alexandru Călinescu îi spune „vagabondaj livresc”, o hoinăreală printre cărți, fără constrângeri și fără alt scop decât propria plăcere, numind astfel metoda sa de a citi și de a scrie. Cu aceste două cuvinte se încheie cea mai recentă carte a sa, O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun-simț la ce ni se-ntâmplă, apărută de curând la Editura Humanitas.

Alexandru Călinescu, „O lume care a luat-o razna. Câteva reacții de bun-simţ la ce ni se-ntâmplă”, București, Editura Humanitas, 2023

Vagabondaj livresc înseamnă să călătorești oarecum la voia întâmplării țintuit de plăcerea stării pe loc, după ce toate obligațiile profesionale s-au încheiat și n-au mai rămas de parcurs cu mintea decât potecile secrete, hățișurile fără ieșire, drumurile uitate dintr-un domeniu sau altul al culturii. Trebuie să privim spre marele cărturar de la Iași ca spre cel din urmă exemplar autohton din categoria celor ce iau în stăpânire secole întregi de literatură, autori, curente, le plasează în geografia și istoria cea mare, auncând peste toate o privire cuprinzătoare și erudită. Greu de găsit în România de azi pe altcineva care să cunoască în așa măsură ca el o cultură majoră, cea franceză în speță, ca și cum ar fi vorba despre un spațiu intim.

Văd în Alexandru Călinescu un Michel de Montaigne moldav, izolat în singurătatea donjonului său, înălțime de unde el nu mai vrea să coboare și unde nimeni nu mai are puterea să urce, fericit prizonier al unei biblioteci unice, de el singur compusă din cărți pentru care nimeni altcineva n-a avut ochi să le distingă în puzderia de cărți din depozitele lumii.

Dintotdeauna am privit cu admirativă invidie spre știința lui de a-și alege lecturile. Unde, Doamne-Dumnezeule, le găsește, m-am întrebat de zeci de ori?! Și eu intru, ca toată lumea, în librării, dar niciodată nu descopăr acolo ce descoperă Alexandru Călinescu în mod regulat! Încă înainte de a începe să-i citești impresiile de lectură, ești sigur că iar a dat peste o pepită de aur în stare pură.

Cu această excitație preliminară te apuci la rândul tău să-i citești reflecțiile. Acestea sunt un gen compozit, la limita dintre eseu, recenzie de carte, simplă impresie de lectură, comprimate în doar câteva pagini. Au fost mai întâi publicate în intervalul 2020-2023, majoritatea în Ziarul de Iași (ce răsfăț pentru ieșeni!), în România literară, Dilema veche și, incidental, în Viața Românească și Apostrof. Volumul de azi le grupează în două secțiuni, sensibil egale, una politică (Vești din „Lumea Nouă”), cealaltă literară (Lecturi).

Politic, Alexandru Călinescu se autodefinește explicit drept „conservator”. Termenul ar trebui să fie suficient de elastic să-l cuprindă, ceea ce nu mi se pare chiar atât de evident. Spun asta din mai multe motive.

Din referințele sale culturale lipsește aproape cu desăvârșire dimensiunea religioasă, importantă pentru un conservator sadea. Nu doar că nu e urmă de bigotism în aceste pagini, dar e greu să-ți faci o cât de vagă idee dacă autorul lor e în vreun fel legat de biserică și de cele sfinte. O tăcere pudică se așterne peste tot ce ține de credință. Putem presupune că influența franceză a contat în această chestiune. Trimiterile la familie – familia, altă dimensiune definitorie pentru un conservator – sunt rare, nimic ieșit din comun în această direcție. Nu știi nici dacă e monarhist sau republican, chiar dacă îl frecventezi de o vreme. Însă, da, cultura stă pe primul loc, tradiția culturală întâi de toate, orice ține de transmiterea artei, de perenitatea valorilor umane, de respectul pentru formarea minții și sufletului, de meșteșug, lectură, cultivare. Însă nimic rigid nici la acest capitol, încât te întrebi dacă nu cumva conservatorismul ăsta nu e mai degrabă o formă de liberalism.

Liberal sau conservator, Alexandru Călinescu privește cu îngrijorare spre direcția spre care a apucat-o lumea occidentală, mai ales lumea academică, situată în avangarda ideologiilor.

După ce a trecut printr-o serie de reforme democratice indispensabile, ce au garantat pacea socială pentru o lungă perioadă, Occidentul a intrat de peste două decenii într-o fază de radicalizare și de polarizare a mentalităților.

Iată câteva domenii unde reformele efectuate la vremea lor ar fi trebuit să asigure stabilitate pe termen lung. Între ele, combaterea rasismului a fost o prioritate, flagel pe care Occidentul l-a învins cu măsuri înscrise în Codul Penal. Moștenire tot mai stânjenitoare a secolelor anterioare, colonialismul a dispărut nu doar fiindcă vechile colonii și-au cucerit suveranitatea pe cale politică sau manu militari, ci și, adesea, cu concursul direct al fostelor puteri coloniale, și uneori la inițiativa lor. În democrațiile liberale, feminismul a avut câștig de cauză. Homosexualitatea a fost dezincriminată și banalizată. Bătălia pentru mediu a intrat în conștiința publică, iar Occidentul se situează în avangardă.

Iată însă că, așa cum observă Alexandru Călinescu, după aceste evoluții necesare, Occidentul urmează un curs bizar. Deși vechi injustiții au fost înlăturate, campania împotriva lor continuă în cercurile intelectuale și academice radicale ca și cum reformele respective n-ar fi avut loc niciodată. Bătălia efectivă s-a încheiat de mult, dar ea continuă printr-o bătălie a memoriei. Obiectivul suprem: culpabilizarea generalizată a Occidentului în numele unui trecut care, încă o dată, nu mai există, corectat fiind de înseși democrațiile occidentale. În acest timp, rasismul, colonialismul, desconsiderarea femeii, homofobia, poluarea continuă să facă ravagii în vaste zone ale lumii, pe care cavalerii radicalismului occidental refuză să le remarce. Paradoxul acestui bombardament ce-și ratează grav ținta este faptul că promotorii radicalismului de stânga vorbesc adesea în numele unor comunități ce provin din regiuni ale lumii unde rasismul (intra-african, de pildă!), colonialismul (idem!), homofobia, exploatarea femeii sau crimele contra mediului natural sunt strigătoare la cer.

Culpabilizarea Occidentului reînvie trecutul după metode iezuitice: se caută reminiscențe mentale, rasiste, coloniale, anti-feministe etc. pervers camuflate și se stabilesc vini imprescriptibile, pe care prezentul trebuie să le asume fără împotrivire. Nimic n-ar fi mai compromițător decât împotrivirea! Ea ar fi dovada supremă că procesul se justifică și că păcatele bunicilor și străbunicilor se transmit nepoților pe cale ereditară. Rasismul de ieri, azi penalizat în articole de lege, devine, sub presiunea radicalilor de stânga, rasism antialb sistemic, permis, încurajat. Colonialismul de ieri al stră-stră-străbunicilor, pierdut în negura timpului și decretat din principiu drept profund injust (examinarea nuanțată ar fi o dovadă de colonialism persistent), devine pretext pentru o eternă datorie financiară și politică, a cărei factură urmează a fi plătită și de copiii nenăscuți ai copiilor noștri. Feminismul radical nu consideră că e injustă culpabilizarea metafizică a bărbatului, ca purtător al unei vini cvasi-biblice în numele unui macism universal-congenital. Și așa mai departe.

În numele vinilor trecutului, interpretat după criteriile prezentului, se cer despăgubiri, noi articole de lege, stabilirea de cote pentru categorii întregi de comunități minoritare, fapt ce viciază promovarea academică, socială și politică. O vastă operație de cenzurare elimină din manuale și bibliografii, din agenda teatrală și cinematografică, din media și programele editoriale urmele mentalităților de ieri aflate în contradicție cu linia ideologică radicală. Aceasta e esența cancel culture și a woke, cea mai profundă amputare culturală, în condiții de libertate, pe care umanitatea și-o administrează sieși, fără anestezie. Adultul occidental e tratat ca un copil fără discernământ, incapabil să evalueze trecutul cu mintea lui, ferit prin cenzură de contaminări considerate nocive de Ministerul invizibil al Propagandei. Comunismul nu putea visa ceva mai îndrăzneț și mai drastic. Limba însăși, decretată rasistă, fascistă, antifeministă, trece printr-un proces de „incluziune”, de remodelare, implantare, amputare, pentru a fi adusă la standardele radicalismului. E un fenomen pe care-l trăim din plin: dicționarele și tratatele lingvistice îl înregistrează și-l reglementează sub ochii noștri, cu binecuvântarea academiilor, universităților și mass-media.

Împotriva acestei nebunii intelectuale în curs de expansiune se pronunță Alexandru Călinescu în prima jumătate din volumul O lume care a luat-o razna.

Întrebarea pe care mi-o pun este dacă examenul acestor rătăciri se face în numele conservatorismului sau în numele spiritului critic, antidogmatic, relativizant, deschis la schimbare. Eu aș vedea în demersul său mai mult intervenția unui critic în sens larg decât cea a unui ideolog.

Cea de-a doua jumătate a cărții, Lecturi, e opera unui epicureu în lumea cărților. În programele editoriale, Alexandru Călinescu caută produsele rare, rafinate, cum ar fi cutare eseu despre cafenelele pariziene călcate de celebrități. Vagabondăm astfel și noi prin locuri pe care Profesorul și disidentul de la Iași le-a frecventat direct, în anii rodnici de după revoluție când a predat în Capitala Franței. O luăm mai întâi, evident, pe bulevardul Saint-Germain, împânzit de cafenele scumpe, unde bântuie spectrele lui Sartre cu a sa Grande Sartreuse, Aragon și Elsa Triolet, trimisa KGB-ului pe pământ… În aceleași spații ei veniseră după Charles Maurras și cercul de la Action française, semn că locul nu predispune câtuși de puțin la echilibru și dispoziție florală. Îl urmăm apoi cu imaginația prin localuri de aceeași factură din Montparnasse, Pont-Royal și Montmartre, nu mai puțin ilustru frecventate.

Ca să nu părăsim domeniul, hoinărim cu Alexandru Călinescu în buza grădinii Luxembourg, la Cafeneaua Rostand, azi mai mult restaurant decât cafenea, unde „și-a stabilit cartierul general” Ismail Kadare, prilej să dăm o tură prin cartier, pe la Cioran, pe strada Odéon, prin parcul faimos de alături, pe la adresele unor edituri cu nume sonor, azi dispărute, înghițite de case mai mari… Te plimbi prin Cartierul Latin, iar în urechi îți susură un curs comprimat despre scriitori persecutați refugiați de la Tirana și din Rusia Sovietică; ambianța pariziană te inundă biruitoare și golește de sens barbaria din țări îndepărtate ca acestea.

Strașnic trebuie să ții pasul cultural cu omul acesta grăbit, ce dă ocoale mari din turnul lui de veghe; se impune să intri pe internet să afli mai multe despre mulțimea lucrurilor ce ți se spun, să completezi de la tine, fantezist, acolo unde nici Google nu știe mare lucru. O halima inepuizabilă de povești ies unele din altele, referințe din felurite domenii, titluri de cărți, locuri, savori, reflecții risipite în aceste pagini minunate și colorate ca-ntr-o mie și una de nopți ale filozofiei și literaturii.

Superbe pagini apoi despre cea mai recentă carte a lui Antoine Compagnon, căruia mam grăbit să-i scriu spre semnalare, La vie derrière soi. Fins de la littérature. Sunt lucruri grave, frumoase în sine, spicuite de Alexandru Călinescu, presărate cu scurte, foarte scurte digresiuni, pentru ca drumul lecturii să fie ațâțat cu zeci de condimente.

Ca la Montaigne și ca la mulți alți moraliști ce-și succed în câteva secole de înțelepciune franceză, ți se vorbește apoi Despre prietenie. Cum să nu fii cu totul topit?! E o digresiune în întregime biografică, ca spre a adăuga ceva de dulce, de acasă, între multele coloniale culturale. Afli astfel că: „pe un prieten drag, la care țin enorm, îl văd rar (el e la București, eu la Iași), schimbăm însă mesaje pe mail. Tot e ceva. La fel cu un prieten de dată recentă care e hăt-departe, la Timișoara.”

Articol publicat şi în revista Orizont (I/2024).

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News