Cazul Tohăneanu

Scris de Mircea Mihăieş · 9 februarie 2023

Daniel Vighi și Viorel Marineasa au studiat vreme de mai mulți ani dosarele Securității și au făcut o selecție reprezentativă pentru felul în care brațul înarmat al Partidului Comunist înțelegea să pună în aplicare politica represivă, naționalistă și șovină. Pe unii i-am bănuit că lucrează mână în mână cu Satan, pe alții i-aș fi ghicit mai greu, iar câțiva au reușit să mă lase cu gura căscată. În fruntea listei celor a cîror activitate ca turnători m-a luat prin surprindere a fost Gheorghe Tohăneanu, profesor de stilistică la Universitatea din Timișoara.

Plecarea la cele veșnice a lui Daniel Vighi mi se pare unul din lucrurile absurde ale vieții mele. Singurul fel în care mă raportez la dispariția lui e stupoarea. Pur și simplu, nu înțeleg. Cum să moară omul vital, plin de idei, de proiecte, de dorința nestinsă de a scrie și publica? În loc să se diminueze, creativitatea lui a explodat după împlinirea vârstei de șaizeci de ani. A compus proze substanțiale, a editat cărți, a condus fundația Ariergarda, a lucrat intens cu studenții, a susținut o frenetică activitate publicistică și civică. Îl priveam, adeseori, cu un amestec de admirație și amuzament, cucerit de felul pătimaș în care s-a angrenat în diverse activități consumatoare de timp, resurse fizice și energie mentală. Dintre toți oamenii pe care i-am cunoscut, era cel mai aproape de nebunia vizionară a lui Don Quijote. Daniel Vighi evolua într-o altă dimensiune a realității, unde dorința de înnoire era atât de frenetică, încât, în discuțiile noastre, îmi mărturisea, cu o candoare care nu l-a părăsit niciodată, că preferă schimbarea, chiar dacă rezultanta ar fi fost mai proastă decât situația de la care s-a plecat. Avea, din acest punct de vedere, ceva din înflăcărarea ideologilor-revoluționari din jurul anului 1900.

Ca pe nimeni altul dintre noi, viața l-a pus în situații-limită. S-a sustras sentinței de-o revoltătoare cruzime o dată, s-a sustras a doua oară, dar a treia oară a fost învins. O știa mai bine decât noi, cei care îl încurajam chiar și în ultimele zile, când șansele de supraviețuire se diminuaseră dramatic. Dar și atunci, în convorbirile telefonice, gândul lui mergea tot spre viitor, spre proiectele care trebuiau, cu orice preț, duse la capăt. De el sau de tinerii de care se înconjurase. Aceștia vedeau în el nu doar un guru – ceea ce, până la un punct, Daniel a fost –, ci și un frate mai mare și un prieten alături de care erau pregătiți să străbată, ca în basme, nouă mări și nouă țări.

Ultima realizare a lui Daniel Vighi a fost cartea alcătuită împreună cu Viorel Marineasa, alter-ego-ul lui perfect, un admirabil prozator el însuși, unul din cei mai valoroși pe care îi avem în clipa de față. E vorba de un volum de documente comentate, alcătuit din fragmente de dosare ale Securității consacrate vieții culturale și academice din Timișoara. Sub titlul Continentul gri. Timișoara culturală în dosarele Securității (Editura Ariergarda, 2022) sunt selectate câteva sute de pagini ilustrative pentru mlaștina morală, socială și politică a ultimelor decenii ale comunismului românesc. În mod normal, parcurgerea lor ar trebui să-i lecuiască de visele cu cai verzi pe pereți pe cei care, chiar și acum, la treizeci de ani de la prăbușirea lamentabilă a ideologiei lui Marx, Engels, Lenin și Stalin, încearcă să resuscite cadavrul putrefact al unei gândiri criminale și prin teoria, și prin practica pe care le-a produs.

În paranteză fie zis, trecerea în neființă a lui Gáspár Miklós Tamás, un maverick nu lipsit de haz, demn de povestirile lui Ilf și Petrov sau de satirele cinice ale lui Hašek, un contorsionist ideologic cel puțin suspect, profesoral la modul comic și erudit al unei singure idei, a adus vânt în pupa marxiștilor de școală nouă din diverse unghere ale țării. În fine, după rătăcirile sufocante prin deșertul capitalismului, înamorații de barba lui Marx și-au găsit direcția. Bine-ar fi să dibuie și sensul. Nu pot decât să le doresc să fie mai puțin confuzi și mai plini de substanță decât volutele idolului itinerant prin mode și ideologii, descoperit post-mortem. Hermeneuți dârji cum îi știu, nu vor avea, desigur, nici o problemă să găsească pepitele în oceanul de galimatiasuri ale acestui Gică-contra ot Transilvania dedulcit la rafinamentele comunismului-caviar. Marea problemă a pretinșilor „gânditori” stângiști e că ideile lor circulă nepedepsite doar în lumea liberă a detestatului, de către ei, capitalism. Când ele triumfă și devin politică de stat, nu le mai rămâne decât, unu, să devină parte a terorii sau, doi, să înfunde pușcăriile. Dar degeaba îi avertizezi: fanatismul lor (era să zic și prostia, dar trebuie să nuanțez: nu toți sunt proști în sensul curent al termenului) a depășit deja bornele rezonabilului. Am închis paranteza.

Daniel Vighi și Viorel Marineasa au studiat vreme de mai mulți ani dosarele Securității și au făcut o selecție reprezentativă pentru felul în care brațul înarmat al Partidului Comunist înțelegea să pună în aplicare politica represivă, naționalistă și șovină. Prin forța împrejurărilor, i-am cunoscut direct sau îi știam din auzite pe mulți din cei care figurează în Continentul gri. Pe unii i-am bănuit că lucrează mână în mână cu Satan, pe alții i-aș fi ghicit mai greu, iar câțiva au reușit să mă lase cu gura căscată. În fruntea listei celor a căror activitate ca turnători m-a luat prin surprindere a fost Gheorghe Tohăneanu, profesor de stilistică la Universitatea din Timișoara.

Nu i-am urmat niciodată cursurile, deoarece preda la română, iar eu eram student la engleză principal și franceză secundar. Numele lui se bucura însă de un asemenea prestigiu, încât, inevitabil, îl plasai în categoria personajelor de vază ale instituției. Mărturisesc, însă, că stima aceasta călduță s-a fisurat puternic în 1976 (abia începusem studiile universitare) când am văzut un volum cu un titlu scrâșnit-ingenios, O seamă de cuvinte românești, scris împreună cu un trepăduș din pepiniera partidului comunist, jurnalist înregimentat până-n măduva oaselor. Oare ce o fi avut de învățat ditamai Tohăneanul de la măruntul publicist?, m-am întrebat. Răsfoind cartea, am rămas uimit de nivelul jalnic al articolelor: „marele stilistician” bătea câmpii într-un discurs tern, punând în evidență sensuri mai mult sau mai puțin anodine ale unor vocabule pescuite din scrierile autorilor clasici ori din limbajul cotidian. Valoarea lor științifică mi s-a părut a fi cam de nivelul unui elev de liceu ambițios.

Mai târziu, ca redactor la revista „Orizont”, mi-au trecut prin fața ochilor zeci, poate sute din articolele lui indigeste, publicate în cadrul unei rubrici pe care ținuse s-o intituleze, el, „stilistul”, în total dispreț al eufoniilor compromițătoare, „Limbă și stil”. La fel de inspirat și consecvent cu sine, și după Revoluție a continuat să alimenteze editurile cu anoste culegeri de articole, între care și una cu inubliabilul titlu (ce-i drept, de sorginte budai-deleanescă), Neajungerea limbii…

Uitasem complet de Tohăneanu și aura lui, la căldura căreia se prăjiseră generații întregi de viitoare „doamne cu coc” și de famelici flăcăi tomnatici ce purtau mai departe, prin bălăriile învățământului românesc, torța limbii și literaturii naționale. Cum, intelectualmente, îl găseam găunos, iar ca prezență umană oarecum respingător (îți strângea întotdeauna mâna cu o forță disproporționată, ca și cum voia să te avertizeze că ai de-a face cu un adevărat bărbat), n-am zăbovit niciodată mai mult decât era necesar în preajma lui. Nici nu aș fi avut cum: rareori apărea altfel decât însoțit de unul sau altul dintre admiratorii săi necondiționați – membri ai obișnuitei caracude ce se adună în jurul oricărei luminițe, oricât de palide, de la capătul unui râuleț pricăjit.

Poza de savant inabordabil, ce te privea sever prin lentilele puternice care-i acopereau jumătate din chip, contrastează șocant cu tonul umil din turnătoriile minuțioase la care se deda. Ele sunt mult mai mult decât niște note scrise pe genunchi la somația securistului cu pistol la șold. Ample, detaliate, atotcuprinzătoare, turnătoriile lui Tohăneanu se constituie în veritabile studii. Victimele erau încercuite din toate părțile, astfel că atunci când „sursa Toma” își înmâna delațiunea ofițerului de securitate, acesta nu avea decât să înșface biata gânganie fixată în infernalul insectar al celui care compunea și „scrisori din roase plicuri” (titlul, de un kitsch devastator, al unui volum din 2002), dar care, în paralel, își scruta cinic victimele prin filtrul neliniștitor al lentilelor întunecate ale ochelarilor.

Evident, racolarea lui Gheorghe Tohăneanu a fost facilitată de problemele de dosar, dar mai ales de patima beției, de care a suferit încă din tinerețe, și cu care a mers în mormânt. De altfel, anturajul său era alcătuit exclusiv din amici care iubeau bodega și sticla cu alcool cu aceeași intensitate ca și mai cunoscutul lor maestru. Securiștii au desfășurat în jurul lui Tohăneanu o plasă densă, scrutându-i biografia până în cele mai intime unghere. Dacă citești doar partea pregătitoare a racolării, întinsă pe un lung interval de timp, aproape ai fi tentat să vezi în autorul Studiilor de stilistică eminesciană o victimă. În realitate, securiștii voiau să se asigure că nu vor da greș și că-l vor transforma într-un turnător util în planurile de supraveghere și manipulare pe care le pregătiseră. Operațiunea a reușit atât de bine, încât iubitorul de „cuvinte românești” și de „imagini pierdute”, „surugiul de cuvinte” și cel care, poetic, se prezenta ca având „lampa lângă tâmplă”, a întrecut toate așteptările. A turnat cu zel victime atât din interiorul țării, cât și de dincolo de fruntarii. A zămislit, umăr la umăr cu ofițerii de securitate, intrigi prin care își atrăgea în plasă cu o dexteritate superioară celei cu care traducea din Macrobiu și Virgiliu, naivele victime incapabile să creadă că „marele profesor” nu e decât un odios instrument în mâinile pătate de sânge ale securiștilor.

Căderea lui Gheorghe Tohăneanu e un exemplu al exploatării de către Securitate a slăbiciunilor omenești ale unui intelectual vulnerabil, robit alcoolului și altor pasiuni lumești. Dar e și un caz demoralizant care arată cum a fost creată și consolidată o falsă reputație de savant în lumea cu susul în jos a comunismului românesc. În realitate, e vorba de un abject colaboraționism, niciodată denunțat, cu forțele distructive ale întunericului. Cam așa trebuie privită statuia ce i-a fost plasată la insistența unor admiratori tardivi și fără discernământ – și rămasă neclintită la locul ei – în spațiul universității pe care a murdărit-o decenii în șir.

Sugestii de lectură:

Google News icon Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News