Viorel Marineasa: „Am avut doi prieteni redutabili. Unul a fost Daniel Vighi”

Foto: Adriana Weimer

Pe Viorel Marineasa şi pe Daniel Vighi, amândoi scriitori, amândoi profesori universitari, i-a legat o prietenie de peste 40 de ani. Împreună au scris cărţi, au dat viaţă unor proiecte civice şi culturale, au făcut sărbători ale străzilor istorice din Timişoara, au scris Istorie cu Societatea Timişoara şi Proclamaţia de la Timişoara. Cel mai recent proiect comun, şi ultimul pentru Daniel Vighi, este scrierea unui volum, Continentul gri, despre modul în care Securitatea, poliția politică a regimului comunist, a monitorizat viața culturală şi universitară a Timișoarei.

L-am invitat pe Viorel Marineasa la un dialog despre această prietenie, despre undergroundul literar timişorean din care au făcut parte în anii ’70 – ’80, despre cenaclurile de atunci şi seratele literare de la „tanti Bibi” şi despre avertismentele primite de la Miliţie şi de la Securitate, apoi despre Proclamaţia de la Timişoara, la scrierea căreia au contribuit, şi presiunile şi ameninţările care au succedat-o, despre memorabile proiecte comune, dar şi despre unele pe care plecarea grăbită a lui Daniel Vighi le-a lăsat neterminate.

 

„Universul ăla al Lipovei, al Văii Mureşului ne-a legat foarte mult”

CV Viorel Marineasa

S-a născut în 2 septembrie 1944, în Ţipari, comuna Coştei, judeţul Timiş.

Studii: Facultatea de Filologie, Universitatea din Timişoara, Secţia română-germană (1962-1968); Stagiu de pregătire pentru profesorii de jurnalistică la Université de la Mediterranée din Marsilia (1998); Doctor în filologie (2004).

Profesii şi locuri de muncă: Profesor, la Şcoala Generală Şoşdea, judeţul Caraş-Severin (1969 – 1973); metodist la Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara (1973 – 1990), redactor, revista Orizont (1990 – prezent), redactor, ziarul Timişoara (1990), numărându-se şi printre membrii fondatori; redactor-şef, apoi director al Editurii de Vest din Timişoara (1990 – 1993), consilier editorial la Editura Marineasa (1993 – 2015); şef al departamentului cultural la ziarul Realitatea bănăţeană (1995 – 1996); lector, apoi conferenţiar la Facultatea de Ştiinţe Politice, Filozofie şi Ştiinţe ale Comunicării, Secţia Jurnalistică, a Universităţii de Vest din Timişoara (1997- 2011), cofondator al Editurilor Marineasa şi Amarcord. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România (din 1990), vicepreşedinte al Asociaţiei Culturale Ariergarda (din 2004).

Colaborări: cu revistele Orizont, România literară, Familia, Viaţa românească, Euphorion, Interval, Contrapunct, Dilema, Echinox, A Treia Europă, Lichtung (Graz) etc.

Volume publicate: Drumul cel mare, proză scurtă, secţiunea Unchiul (Facla, 1985), Litera albă, roman (Facla, 1988), În pasaj (Editura Miliară, 1990), Unelte, arme, instrumente, proză scurtă (Cartea Românească, 1992), Dicasterial,proză scurtă (Arhipelag, 1995), O cedare în anii ’20, proză scurtă (Paralela 45, 1998), Tradiţie supralicitată, modernitate diortosită. Publicistica lui Nichifor Crainic şi a lui Nae Ionescu, la o nouă citire (Editura Universităţii de Vest, 2004), Noţiuni de secretariat de redacţie (Marineasa & Brumar, 2004), Înainte și după (războiul rece) (Paralela 45, 2013), Lecturi parțiale. Librăria de nișă (Editura Universității de Vest, 2014) și Ficțiune și istorie. Lecturi complementare, (Editura Universității de Vest, 2019). Cărțile sale au fost traduse în limbile germană, engleză, maghiară, slovacă, sârbă.

Volume în colaborare: Rusalii ’51: Fragmente din deportarea în Bărăgan, coautor Daniel Vighi (Marineasa, 1994), Deportarea în Bărăgan, coautori Daniel Vighi, Valentin Sămânţă (Editura Mirton, 1996), Fahrplan für die Sixties, coautor Daniel Vighi, (Solitude, 2003), Plânsul bătrânului tenor dramatic sovietic / Memorator pentru tanchişti, coauator Daniel Vighi (Diacritic, 2011), Contele boschetar. Maiakovski la Lipova, coautor Daniel Vighi (Ariergarda, 2015) şi Continentul gri, coautor Daniel Vighi (Ariergarda, 2022).

Premii: Premiul pentru proză al cenaclului revistei „Orizont”(1982); Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (1992); Premiul pentru proză al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (1994);Premiul pentru proză scurtă al ASPRO (1995); Premiul de excelenţă al Asociaţiei Scriitorilor din Timişoara (1996); Premiul revistei „Tomis” şi al Asociatiei Scriitorilor Dobrogea, pentru literatură-document (1996); Diploma de excelenţă a Direcţiei pentru Cultură, Culte şi Patrimoniu Cultural Naţional a Judeţului Timiş (2004); Diploma Consiliului Judeţean Timiş (pentru întreaga activitate desfăşurată şi merite deosebite în promovarea artei şi culturii timişene) 2004; Diploma de excelenţă a Primăriei Municipiului Timişoara (pentru întreaga activitate şi promovarea imaginii Timişoarei) 2004; Premiul pentru publicistică, eseu al Uniunii Scriitorilor din România, Filiala Timişoara (2004).

Domnule Viorel Marineasa, sunt mai mult 40 de ani în care aţi mers, pas lângă pas prin viaţă, alături de Daniel Vighi. Când şi cum a fost prima întâlnire?

Am avut doi prieteni redutabili. De prin clasa a IX-a, până azi, pe Eugen Bunaru, cu care am fost împreună şi la liceu, şi la facultate, şi la armată, la Otopeni, apoi, o bună perioadă, pe redutele literaturii underground.

Al doilea este Daniel, pe care l-am întâlnit în 1978. De prima dată am avut revelaţia unui om deosebit şi a unui scriitor valoros. L-am întâlnit la Casa Studenţilor din Timişoara, la Cenaclul „Pavel Dan”, unde eram referent. Era ceva între stilul bănăţean şi cel ardelean, se vede că e de pe Mureş. Am trăit şi eu în zona aceea de interferenţă a două regiuni, stând nouă ani la Lipova, de la 6 la 15 ani, iar anterior, vreo doi ani, la Birchiș. Taică-meu, care fusese notar cercual în Ţipari – acolo m-am născut, pe atunci un sat unguresc – a fost mutat la Lipova. A cunoscut-o pe mama lui Daniel, pe doamna Zena, lucraseră împreună la Sfatul Popular. Faptul că Daniel s-a născut şi a crescut în Lipova, faptul că eu am stat câţiva ani în Lipova ne-a apropiat, apoi universul ăla al Lipovei, al Văii Mureşului ne-a legat foarte mult, iar asta a contribuit la coerenţa relaţiei dintre noi.

Pentru mine, Lipova a rămas un teritoriu sacru, deşi în criza mea preadolescentină am fost foarte uşurat în momentul în care am plecat de acolo, unde se cam îmbâcsiseră lucrurile, aveam profesori tipicari, era presiunea unui oraş-sat fără perspective, de la un anumit punct nu mai aveai nimic de cunoscut şi de făcut. Cantonaseră acolo trupele sovietice de ocupaţie şi am trăit din plin acea perioadă gri, în urbe erau vreo 11.000-12000 de locuitori și cam tot pe-atâția ostași ruși în cazărmi, dar puhoiau și pe ulițe, la piață, în camioane și pe tancuri, în drum spre poligonul improvizat din afara așezării.

 

„În anii ’80 era o mişcare underground în Timişoara”

În anii ’80 făceaţi împreună parte din undergroundul literar timişorean, „lumpenproletariatul literar”, cum îl numea, cu umor, Daniel Vighi. Cine participa la întâlnirile acestea, cum se desfăşurau?

Da, era o mişcare underground în Timişoara. Câteodată mai ieşeam la suprafaţă, dar nu sub cele mai bune auspicii.

Eu am ajuns la Casa Studenţilor în 1973, dar de cenacluri am început să mă ocup de prin 1975. Se simţea deja faptul că Ceauşescu fusese în China şi în Coreea de Nord, ceea ce a făcut să se lase din nou o sumedenie de obloane ideologice care aminteau de anii ’50. Au fost îngrădite nişte libertăţi relative, câştigate după 1963-1964. Cel mai tare se strânsese şurubul în anii ’80, dar în mediul studenţesc  ne mişcam mai bine decât, de exemplu, la sindicate ori în cluburile muncitoreşti,

M-aţi întrebat ce se întâmpla acolo. La Cenaclul „Pavel Dan”, de exemplu, de obicei se citea, dar exista şi un schimb de idei, oamenii încercau să-şi descopere un profil propriu, nu doreau să semene cu scriitorii interbelici, nici cu cei din generaţia ’60 care, cumva, erau reconectaţi la interbelic. Lumea era în căutare de modele, cu o oarecare întârziere faţă de alte ţări din centrul şi estul Europei. Bacovia reprezenta un reper, poate şi datorită viziunii sale întunecate, care se potrivea vremurilor. Circula în epocă o carte a lui Serge Fauchereau, Introducere în poezia americană modernă. Era o deschidere spre T.S. Eliot, spre Ezra Pound, spre Allen Gingsberg, Jack Kerouac, Frank O’Hara, iar dintre români, nu atât spre Nichita – deşi era o obsesie pentru toată lumea –, cât spre exponenţii aşa-zisei „generaţii pierdute”, din 1945-1946, care nu s-a mai prea putut afirma: Constant Tonegaru, Ion Caraion, Geo Dumitrescu.

 

Caraion s-a dovedit un turnător abject…

Da, s-a dovedit a fi un individ diabolic de-a dreptul. Geo Dumitrescu, fiind un om de stânga, a ştiut cumva să se reinventeze şi în comunismul din anii ’70-’80. Constant Tonegaru a murit, însă, în închisoare.

 

Povestea, cândva, Daniel Vighi, despre nişte „serate literare” organizate în cimitire…

Am participat şi eu. Nu devastam cimitirele, nu vă închipuiţi aşa ceva; câte unul mai mângâia crucile, în semn de solidaritate cu cei plecaţi. Ce se întâmpla acolo? Ascultam Chopin, Bach, Ceaikovski, se potrivea cu decorul, mai drunkeneam, dar nu excesiv.

Daniel a scris şi un roman, Însemnare despre anii din urmă – care apare fișat şi în Dicționarul romanului central-european din secolul XX, scos de Adriana Babeţi –, roman care iniţial s-a chemat Însemnare despre Rozalia Masong; numele ei apărea pe o cruce din cimitirul de pe Rusu Şirianu – nu departe de locul în care a fost înmormântat Daniel…  Nu ştiam cine e, dar ne-a plăcut numele. Romanul acela nu avea neapărat o tentă optzecistă, ci e un fel de traseu pentru o căutare a lui însuşi, ca individ și ca prozator.

 

Escapadele astea literare nu au atras atenţia Miliţiei, a Securităţii?

Ba da. Am aflat că ştiau. Şi, la răstimpuri, primeam avertismente prin terţi.

 

Despre seratele literare de la „tanti Bibi”

Tot cu domnul Vighi mergeaţi şi la întâlnirile literare de la „tanti Bibi”, celebră în epocă?

Da, eu mergeam mai rar, dar am fost. „Tanti Bibi” (Maria Ember – n.r.) făcea parte dintr-o familie de intelectuali din Ardeal, redutabilă, de militanţi pentru Marea Unire, Pop de Băseşti. Ea nu fusese căsătorită, era licenţiată în Drept şi era notar public, în anii aceia se ocupa să facă acte pentru nemţii care plecau definitiv din ţară. Clar, era în vizorul Securităţii.

 

A şi turnat?

Nu. Deşi unii aveau bănuaiala pe atunci că ar fi făcut un joc dublu. Stătea în centrul Timişoarei, avea un apartament foarte fain într-un pălăţel de lângă actualul Rectorat al Universităţii Politehnica, cu un mobilier care amintea de interbelic şi era extrem de deschisă spre lumea literară, culturală.

Întâlnirile acestea ale scriitorilor aveau loc nu doar datorită ei, ci şi nepoatei sale, Ioana, care era actriţă la Teatrul German unde juca sub pseudonimul de Johanna Brunner; ea era de fapt româncă, profesoară de desen. Fusese iubita poetului Duşan Petrovici, prieten cu Şerban Foarţă. Prin intermediul ei s-a făcut această legătură culturală. Ea fiind bolnavă de cancer în ultima fază – a şi murit în anii ’80 –, avea plăcerea de a primi tot felul de oameni din boema literară timişoreană şi, implicit, cohortele care însoţeau scriitorii, pentru că întotdeauna se lipeau şi alţii. Întâlnirile nu se limitau numai la partea bahică, se recita, se povestea, oamenii se exaltau pe diferite teme. „Tanti Bibi” participa şi ea, adesea. După ce Ioana nu a mai fost, a vrut să ducă mai departe salonul acela literar, iar unii dintre ei, cum era Gheorghe Pruncuţ, nici nu mai plecau acasă; avea o cămăruţă acolo, iar dimineaţa îi făcea târguielile lui „tanti Bibi”.

 

„Au fost şi ameninţări la adresa noastră”

La Revoluţia din Decembrie 1989 aţi fost împreună, în stradă. Citez o convorbire telefonică pe care aţi avut-o cu Daniel Vighi, într-o seară de decembrie ’89, inclusă în volumul Prozator din silă: „În 16 decembrie dimineaţa mă sună Daniel (Vighi). Enigmatic: «Ai văzut?» «Ce să văd?» «O-nceput.» «Unde?» «Lângă voi…» (adică în apropierea «Casei») Tac. El: «Vină dăsară pe la mine să bem o răchie fiartă. Ş-om trece şî p-acolo.» «Bine, vin.» «Da’ nu sara. Vină mai devreme, pă la 4.” Aţi fost în toate acele zile în stradă, fără ca ulterior, în democraţie, să cereţi apoi diplome şi privilegii. Apoi, tot împreună, aţi fondat Societatea Timişoara. Iată, aşadar, file din Istoria mare, la care făcusem referire la începutul interviului. Cum s-a născut ideea Proclamaţiei de la Timişoara?

După Revoluţie, un prim moment complicat a fost în ianuarie 1990, când în redacţia ziarului Drapelul roşu – transformat în Luptătorul bănăţean, apoi Renaşterea bănăţeană – erau şi unii care voiau să facă pe plac noii puteri politice instalate. Alţii încercau să facă presă, dar nu le prea ieşea, aşa a apărut informaţia cu gropile comune din Cimitirul săracilor, descoperite în decembrie 1990, doar că acolo nu erau oameni împuşcaţi la Revoluţie, cum s-a spus, ci cadavre care s-au dovedit a fi fost aduse de la Medicină Legală, înainte de Revoluţie. Apoi, în ianuarie, a apărut un reportaj despre deshumarea unor morți din Revoluție îngropați pe furiș în 28 decembrie 1989, într-un straniu consens al comenduirii Garnizoanei cu Procuratura, Medicina Legală, Starea Civilă și Administrația Cimitirelor, ceea ce, pe bună dreptate, a produs agitație.

Atunci, la mijlocul lui ianuarie, am făcut o adunare la Casa Studenţilor, mersesem cu Marcel Sămânţă la Miliţie să cerem aprobare;  era un căpitan, care bătuse la Revoluţie, iar apoi a fost el cel bătut de revoluţionari, şi ne-a dat autorizaţie pentru un miting. I-am convocat pe toţi cei care făceau gazetărie atunci la Timişoara, a fost o discuţie contondentă, dar fără finalitate. A urmat o revoltă a oamenilor de pe platforma industrială care, în frunte cu Ion Monoran şi cu Bazil Popovici, au intrat peste ei în redacţie, la Renaşterea, şi i-au scos afară. Generalul Popescu, un fel de comandant militar al oraşului atunci, ne-a spus să ne separăm, unii să rămână la Renaşterea, alţii să îşi facă un alt ziar.

Atunci s-a născut ideea înfiinţării ziarului Timişoara. Am făcut o redacţie ad-hoc; majoritatea erau oameni de la Forum studenţesc şi de la Cenaclul „Pavel Dan”. Pentru primele numere ne-a dat un împrumut de 10.000 de lei Viorel Oancea. După apariţia ziarului s-a coagulat şi ideea unei platforme civice şi politice, pentru că ceea ce făceau cei din Frontul Democratic Român nu ne plăcea; se subordonaseră deja în bună parte lui Ion Iliescu şi FSN-ului, iar noi nu ne regăseam în ideile lor. Aşa s-a născut Societatea Timişoara.

La conceperea Proclamaţiei am lucrat mai mulţi, fiecare a venit cu câte o idee. Au lucrat la ea George Şerban, Daniel Vighi, Bazil Popovici, Claudiu Iordache, Ion Monoran, am avut şi eu idei.

 

Era un document foarte important, a suscitat foarte mult interes, şi solidarităţi şi simpatii, dar şi antipatii profunde în rândul noii puteri politice, al susţinătorilor ei. După Proclamaţie, vă luase în colimator Securitatea – o numesc aşa, pentru că, deşi din martie 1990 devenise SRI, la vremea aceea era încă aceeaşi instituţie, cu aceiaşi oameni –, că vreţi să destabilizaţi, ţara, să o vindeţi străinilor. Aţi primit şi ameninţări, s-au făcut presiuni asupra dumneavoastră?

Da, Proclamaţia i-a scos din sărite pe mulţi. Imediat după apariţia acesteia, pentru a o contracara, Marian Enache, acum judecător la Curtea Constituţională, a iniţiat Proclamaţia de la Podul Înalt, cu o frazeologie în bună parte comunistă. Televiziunea Română citise Proclamaţia de la Timişoara, dar pe ton zeflemitor, desfiinţând-o punct cu punct. Ion Iliescu l-a trimis la Timişoara pe Virgil Măgureanu, încercând o reconciliere şi cerând ca de la Punctul 8 să fie exceptat Iliescu. Am refuzat şi am decis să meargă un grup de-al nostru la Bucureşti, să o citească acolo, la Televiziune, ceea ce a atras un val de adeziuni din toată ţara. Deloc întâmplător, atunci a izbucnit conflictul acela de la Târgu Mureş, în care unii au căzut ca într-o capcană.

Au fost şi ameninţări la adresa noastră. De exemplu, după ediţia care preceda alegerile din Duminica Orbului – era, deci, luna mai 1990 –, întors acasă de la redacţie, unde am fost responsabil de ediţie împreună cu Daniel Vighi şi unde publicasem nişte articole dure împotriva noii Puteri, am primit un telefon de ameninţare, pe la miezul nopţii: „Domnu’ Viorel, ascultă. Dacă nu încetaţi, tu şi cu Vighi, cu insultele şi insinuările la adresa domnului Iliescu, o să «dormiţi» şi voi în Cimitirul săracilor, ăla despre care tot vorbiţi”. L-am înjurat şi i-am închis telefonul.

 

Aţi depus plângere atunci pentru această ameninţare cu moartea?

Nu, ar fi fost inutil. Toţi şefii de instituţii erau de partea lor.

 

Când aţi realizat că Proclamaţia de la Timişoara nu va fi altceva decât un document simbolic, că nu va putea fi transpusă în realitate aşa cum aţi gândit-o?

Destul de repede. Adio am spus când şi Adam Michnik a avut o intervenţie în care a declarat că o lustraţie nu ar mai avea niciun rost, deşi la ei se făcuse… Atunci am realizat că suntem pe un drum închis.

Viorel Marineasa şi Daniel Vighi. Sursă foto: Facebook DV

„Am început să scriem despre deportaţi, dintr-o datorie de conştiinţă”

Sunteţi, împreună cu Daniel Vighi, autorul unor pagini de literatură-document, şi fac referire aici la volumele Rusalii 51. Fragmente din deportarea din Bărăgan şi Deportarea în Bărăgan. Destine, documente, reportaje. Aţi ajuns la subiectul acesta al deportărilor dintr-o datorie de conştiinţă sau şi pentru că în familie aţi avut oameni care au trăit experienţa aceasta traumatizantă?

La începutul anilor ’90, într-un palat din cartierul Cetate se mutaseră cei de la Asociaţia Foştilor Deportaţi în Bărăgan, unde am ajuns invitaţi de preşedintele de atunci. Ne-am amuzat amar când am constatat că în acelaşi imobil primise spaţiu Partidul Socialist al Muncii, la Bucureşti era șef Eugen Florescu, fost secretar cu propaganda pe Timişoara, unul dintre zbirii ideologici ai regimului Ceauşescu. Nu ştiu cine le-o fi dat repartiţie. Când urcam la ei, pe o scară dim lemn care scârţâia îngrozitor, ceilalţi, socialiştii, deschideau uşa, să vadă cine e pe hol…

Am început să scriem despre deportaţi, în Orizont, dintr-o datorie de conştiinţă. Făceam echipă pe atunci cu Carol Sebastian – ulterior, a fost demascat ca turnător, îl turnase pe Bodiu, dar nu-l „pictase”; el a recunoscut atunci.

Aşa cum am mai povestit  într-o comunicare de la Memorialul Sighet, bunica mea paternă, care stătea la Iablaniţa, în Caraş-Severin, înainte de Mehadia şi Herculane, îşi cumpărase imediat după război, în 1946, cu banii obţinuţi din vânzarea a două case în sat, un căsoi lângă gară, care avea perspectiva să devină un han. Acest lucru le-a atras eticheta de chiaburi, comuniştii le-au instalat acolo baza de recepţie, unde se adunau cotele de cereale luate de stat de la oameni. Deja umbla zvonul că va fi deportată în Bărăgan, dar, la calcularea limitei de kilometri faţă de frontiera cu Iugoslavia, a scăpat: pe cei din Mehadia i-au luat, iar pe cei din Iablaniţa, unde a fost şi bunica, nu. Dar a rămas cu pata asta. Casa aceasta este evocată în memorialistica lui Virgil Nemoianu, era un reper pentru el când se ducea la Borloveni, la casa bunicilor lui.

Deportările erau un  subiect care ne interesa, aşa cum ne interesau şi foştii deţinuţi politici, toate abuzurile făcute de regimul comunist voiam să le scoatem la suprafaţă. Ne-am ataşat apoi foarte tare de Silviu Sarafoleanu, care a fost preşedintele asociaţiei, el i-a dat aplombul pe care l-a avut. Am făcut împreună cu el deplasări prin judeţ, la foşti deportaţi. Aşa am scris primul volum. Apoi a intervenit ideea să ducem cartea asta prin satele unde fuseseră deportările. A fost o expediţie de aproape o săptămână. Dintre oamenii care scriau sau consemnau au mai fost, alături de Daniel şi de mine, Valentin Sămînţă şi arhitectul Mihai Botescu. Am văzut Rubla, satul cu zece locuitori dintr-un lan de porumb, lângă Brăila, care acum mai are unul singur. A doua oară când am plecat, am fost în sucursalele Arhivelor Naţionale din diferite judeţe, am publicat documente în ediţia a doua a primei cărţi.

 

„Am avut şi noi un merit în a transforma cartierul Cetate în zonă pietonală”

Aţi fondat, spre sfârşitul anilor ’90, asociaţia Ariergarda, o organizaţie care promovează literatura, arta plastică, muzica și patrimoniul cultural timișorene și regionale, aţi publicat volume pentru recuperarea trecutului cultural și istoric al orașului. În acest context, în urmă cu mai bine de 10 ani, aţi iniţiat şi organizat veritabile sărbători ale unor străzi din cartierul istoric Cetate al Timişoarei: Emanuil Ungureanu, Eugeniu de Savoya, Mercy, Augustin Pacha. Ce bine s-ar fi încadrat aceste sărbători, poveştile clădirilor istorice de pe aceste străzi în tabloul Timişoarei Capitală Europeană a Culturii! De ce aţi întrerupt proiectul după doar câteva ediţii?

Datorită anvergurii pe care o luaseră aceste sărbători ale străzii, aş spune că am avut şi noi un merit în a transforma cartierul Cetate în zonă pietonală. Am pledat foarte mult în acest sens.

Coagulasem Ariergarda pe ideea că, pe de o parte, istoria Timişoarei nu este suficient cunoscută; trăim într-un oraş despre care nu ştim multe, trăim într-un ţinut despre a cărui istorie nu ştim multe lucruri. Or, noi avem o istorie a noastră, cu Pavel Chinezu, cu Ștefan Losonczy, cu Eugeniu de Savoya, cu Augustin Pacha. Deşi au apărut voci care invocau că, dacă îi iei după buletin, nu ştii dacă sunt români sau nu, aşa a fost istoria aici. Preponderenţi, conform statisticilor austriece şi maghiare, au fost românii, dar ei ocupau în special zona rurală; o vreme, la început, alături de sârbi şi de evrei, nu avuseseră drept de cetate, nu se puteau stabili în Timişoara. E regretabil, dar asta a fost.

Am renunţat la proiect pentru că se băgaseră alţii, luând porţiuni de idee. Dar am scos apoi o serie de cărţi, la Ariergarda, despre istoria Timişoarei: cu Cristina Feneşan, despre Banatul otoman, cu Costin Feneşan – cartea despre ciuma în Banat a lui Anton von Hammer. Rămâne volumul masiv (operă colectivă) dedicat străzii Eugen de Savoya, bătută de la un capăt la altul și văzută din perspectiva istoricului, a reporterului și a creatorului de ficțiuni.

 

„Mergeam pe coclauri cu o serie de poeţi şi de prozatori”

Aţi organizat împreună şi tabere cu peripluri literare „în locuri uitate de Dumnezeu”, cum le numiţi: castelele în ruină de pe Valea Mureşului, satele pustii din podişul Lipovei. Cum s-a născut proiectul acesta?

Știind bine locurile, Vighi a avut ideea taberelor pentru promovarea patrimoniului istoric și natural de pe Valea Mureșului, totul sub auspiciile Asociației culturale Ariergarda. Cazarea participanților se făcea în campingul de la Băile Lipova. Au fost câteva ediții, au ieșit și niște cărțulii colective. Mergeam pe coclauri cu o serie de poeţi şi de prozatori: Alexandru Vlad, Gheorghe Crăciun, Caius Dobrescu, Octavian Soviany, Vasile Dan, Ioan Matiuț, Miruna Vlada plus cei din Timişoara, Tudor Creţu, Alexandru Potcoavă, Adrian Bodnaru, Moni Stănilă, Daniela Rațiu, Adela Dragomir. Au participat și artiștii vizuali Camil Mihăescu și Gheorghe Șfaițer. A fost o atmosferă extraordinară, a fost un prilej de a avea, fiecare în parte și toți împreună, mici și mari revelații.

Foto: Milodrag Konstantinovici

„Am apărut în dosarele de urmărire ale altora”

Continentul gri. Timișoara culturală în dosarele Securității, o cercetare a istoriei literare timișorene din perspectiva dosarelor Securității, este un alt pt comun şi, totodată, cel mai recent volum al dumneavoastră şi ultimul pe care apare semnătura lui Daniel Vighi. Pe lângă numele unor scriitori, istorici, artişti, profesori universitari ai Timişoarei, unii urmăriţi, alţii turnători, în dosare ale fostei Securitate apar şi numele dumneavoastră şi al lui Daniel Vighi ca fiind turnaţi. Dosare personale de urmărire informativă nu aţi avut?

Nu am găsit, am solicitat de câteva ori la CNSAS să caute. Am apărut doar în dosarele altora.

 

La Şcoala Generală nr. 15, din Fratelia, unde preda Daniel Vighi, îl ţinea sub supraveghere tovarăşa colonel Melnic…

Eu nu am predat acolo, dar știam ce se întâmpla din poveștile lor, Daniel Vighi avându-i colegi pe Bazil Popovici, pe Mircea Pora, pe sculptorul Octavian Maxim. Mircea Pora şi-a găsit dosarul la CNSAS. Melnic a intrat şi pe dosarul lui Bodiu, era tipa mămoasă din scenariul cu securistul rău şi securistul blând. Generala 15 le-a fost în atenţie pentru că acolo erau oameni nonconformişti, care meritau să fie mai mult decât profesori în şcoala aia amărâtă de cartier.

 

Nu aţi avut probleme din cauza „originii nesănătoase”, a bunicii „chiaburoaice”, cum au catalogat-o comuniştii?

Nu ea a fost problema. Poblema mare, mai puţin a mea, cât a lui taică-meu, a fost un văr de-al doilea al lui care a stat 17 ani în închisoare, îl încadraseră ca legionar.

 

Continentul gri l-aţi publicat după plecarea lui Daniel Vighi. Mai sunt proiecte comune rămase neterminate?

A mai rămas un volum  comun. Sper să apară anul acesta, la Humanitas. Include articolele pe care le-am publicat în rubrica noastră pe care am avut-o, ani de zile, în Orizont. Un fel de proză-eseu. Un alt proiect rămas este un soi de roman, început tot în Orizont.

Ca proiecte noi, am vrut să restituim ceva din viaţa şi opera lui Sever Bocu, o personalitate marcantă a Banatului, lider PNŢ, care a murit la Sighet. Noi îl ştiam un democrat, dar citind presa timpului, Daniel a descoperit că avusese la un moment dat nişte derapaje, când au ajuns legionarii la putere. Daniel chiar începuse să adune, prin CNSAS, informaţii din documentele Siguranţei şi ale Securităţii.

 

„A rămas că o să ne mai întâlnim şi mergem la o bere secuiască…”

Când v-aţi întâlnit ultima dată cu domnul Vighi?

Cu o zi sau două înainte de a muri am vorbit cu el la telefon. Ajunsese să vadă cartea, Continentul gri, un exemplar de semnal. I-am spus că sunt încă greşeli. Grav bolnav cum era, a încercat să le corecteze el. Una dintre ele era ceva de genul „literatura în deceniul opt”, or era vorba de anii 80. Mucalit, mi-a spus: „Am făcut-o ca studenţii mei…”, că ăştia nu ştiau deceniile şi secolele. Am vrut să-l şi văd, dar mi-a spus că mai bine nu.

Ultima dată când l-am întâlnit a fost după ce se întorsese de la operaţie, am făcut o plimbare în zona Brâncoveanu. A rămas că o să ne mai întâlnim şi mergem la o bere secuiască…

 

Mulţumiri librăriei La două bufniţe pentru găzduirea acestui interviu.

 

Sugestii de lectură:

Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. Mihit spune:

    Draga Viorel ,sper ca virsta si nu reaua credinta iti joaca feste! Oancea a dat 5000 de lei in seara cind din incaperea aflata in Consiliul Judetean aveam nevoie pentru Tipografie!
    La Proclamatie tu erai spectator iar Monoran nici atit ! Ce de glorii ai adunat draga fost bun amic!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.