Daniel Vighi: „În vremuri mai vechi, lumea ieşea pe Corso să se vadă, să-şi etaleze ultimele ţoale. Eu am vrut să aduc istoria pe Corso”
Daniel Vighi şi-a lansat, zilele trecute, şi la Timişoara, şi la Târgul de Carte Gaudeamus, cel mai recent volum, „Trilogia Corso”. O incursiune fabuloasă în peste o jumătate de secol de istorie a Timişoarei – de la anii de început ai dictaturii comuniste pînă în anii capitalismului sălbatic din deceniul nouă.
L-am invitat pe Daniel Vighi la un dialog pe tema acestei cărţi despre frontierişti, despre rockeri şi druckeri ante-decembrişti, despre afaceriști ratați în epoca Iliescu, dar şi pe tema turismului cultural pe care îl practică, de ani şi ani, şi a proiectelor literare – faine, primim asigurări –, la care lucrează.
„Bătrânul Neiss, cu aventura lui în pod, de teama deportării în Rusia, este primul nucleu epic al «Trilogiei Corso»”
Domnule Vighi, cum şi când s-a născut ideea Trilogiei Corso?
După Revoluţie, la vreo trei ani, am ajuns în Timişoara profundă, Timişoara de cartier, după ce iniţial am stat lângă Catedrală. Am vrut, însă, să ieşim din bloc şi ne-am mutat la casă, într-o zonă mai veche a Timişoarei, pe Memorandului, lângă fosta Piaţă Hunedoara. Acolo era celebrul birt „La calul bălan”, unde veneau căruţaşii unguri, o lume de underground, o lume multiculturală. Acolo ne-am mutat într-o casă a familiei Neiss, doi octogenari. Despre bătrânul Neiss am aflat, la un moment dat, că după război, ca să nu fie deportat în Rusia, ar fi stat în podul casei, vreo doi ani. Acest bătrân Neiss, cu aventura lui în pod, este primul nucleu epic al Trilogiei Corso.
După care urmează experienţa mea de pe frontieră – am fost soldat pe frontiera patriei, în 1975, deci la cinci ani după moartea lui Jimi Hendrix.
Când visaţi pe muzica celor de la The Moody Blues să ajungeţi dincolo…
Exact. Visam şi pe muzica lor la lumea de acolo… Eram burduşit de muzică şi de aspiraţii pe care muzica mi le-a construit. Să ştiţi că muzica a fost un agent anti-comunist foarte puternic, creându-ne fascinaţia lumii libere pe care o simţeam în acordurile alea muzicale pe care le ascultam la Radio Luxemburg, la Radio Europa Liberă.
Ei, în cazul meu, acestea s-au legat cu frontiera, cu lumea dură de acolo, unde am fost ca militar cu termen redus – nouă luni, că intrasem la facultate. Am făcut armata cu Mircea Mihăieş, cu Victor Vasile Popovici, cu Paul Pârşan. În roman apare fascinaţia a patru tineri care vor să meargă la mormântul lui Jimi Hendrix, cum se întâmplă la mormântul lui Jim Morrison, în Père-Lachaise, unde se duc şi-i pun ţigări pe mormânt. Am folosit în roman aceste experienţe ale mele pentru a le împleti cu ficţiunea. Mi-am imaginat, de exemplu, un băiat al acestui Neiss, care este omorât pe frontieră, în timp ce încerca să ajungă dincolo. Cum s-a întâmplat, de altfel, cu foarte mulţi…
Romanul al doilea din Trilogia Corso e bazat de planurile a patru tineri care se pregăteau să fugă în Occident. În descrierea metodelor de trecere a frontierei m-am „jucat” pe patru planuri, apelând la cele patru elemente mitologice – pământ, apă, aer şi foc – pe care le-am descris ca soluţii.
Pământul era frontiera pe care încercau să o treacă „golanii” din cartierele arădene şi timişorene. Vara, îşi transmiteau unii altora cât e de înalt porumbul şi grâul, ca să se poată strecura pe fâşie. Fâşia era un fel de zonă mirifică, pentru că, dacă ajungeai la ea, erai aproape de lumea liberă.
O dată cu soluţia aer, apare în roman un personaj fabulos al Timişoarei. Un armean ai cărui părinţi au venit la Timişoara în perioada interbelică, pe care l-am cunoscut prin intermediul regizorului Florin Iepan. Era şofer de taxi şi un extraordinar meseriaş. În anii 80 şi-a făcut avion, acasă. În 1986 l-a prins Securitatea, noaptea, lângă Parţa, în timp ce se pregătea să fugă din ţară, cu avionul. A vuit toată Timişoara, la vremea respectivă, cazul fiind prezentat şi la Europa Liberă.
Soluţia focului, pe care, de asemenea, am tratat-o în roman, este una ceferistică, descriind modul în care frontieriştii treceau pe la Curtici, în condiţii extrem de dure, de riscante, ascunşi prin tot felul de locaşuri din tren, sub boghiuri sau în podul dublu de deasupra vagonului.
În sfârşit, a patra soluţie despre care scriu e apa, Dunărea, pe care mulţi au trecut-o înot în drumul lor spre libertate. Sau au încercat să o treacă…
Tinerii ăştia despre care scriu sunt amestecaţi – ăsta e un lucru de sociologie culturală interesant –, unii fiind copii de nomenclaturişti, alţii, de sportivi de performanţă, o gaşcă de cinci rockeri, şi, printre ei, imaginarul fiu al lui Neiss, un copil de condiţie socială mai joasă. Ei erau legaţi de Occident, pentru că nomenclatura trăia occidental, având whisky, Kent, având la îndemână cam tot ce venea din Occident, având relaţii în străinătate – unii făceau drumuri acolo. Această gaşcă de tineri naivi sunt, într-un final, prinşi, la Valcani, le sunt rupte toate hainele alea de hippie, a la Janis Joplin, a la Jimi Hendrix, care erau modelele lor, sunt bătuţi, după care toţi, cu excepţia lui Neiss, devin informatori ai Securităţii. Chiar şi sora lui Neiss devine soţia unui nomenclaturist. Neiss, care şi moare pe frontieră, e figura cea mai consecventă în atitudinea lui faţă de libertate, faţă de refuz al lumii de atunci.
Ca timişorean, când spui „Corso”, te gândeşti la locul de promenadă din centrul urbei. De ce apare acest cuvânt în titlul acestui roman care are o altă temă?
În vremurile mai vechi, lumea ieşea la promenadă pe Corso, să se vadă, să-şi etaleze ultimele ţoale. Deci, eu am folosit cuvântul „Corso” ca pe o metaforă a romanului, pentru că istoria – fie ea sub formă de destine, de întâmplări – e adusă pe Corso, adică adusă în lumină, adusă în faţa cititorului.
Pe câţi ani se întinde acţiunea romanului?
Acţiunea începe undeva în „zorii mitologici” ai comunismului, în anii 50, într-un fantasy musical – am vrut să dedramatizez relaţia cu Securitatea, împingând în scenă nişte servicii secrete deplin conspirate – şi continuă până în anii 90, în lumea gureşă şi colorată a investitorilor. În romanul care vizează anii 90 fac un fel de radiografie a corupţiei, dar şi a naivităţii micilor investitori, care au dat, atunci, faliment pe capete. Aici se regăseşte şi o experienţă personală, eu având încercări de genul acesta cu un amic italian şi cu profesorul Marcel Tolcea. Am vrut să vedem cum este să fii mic capitalist. Bineînţeles, am dat faliment… Aici, în partea asta a trilogiei, e un umor consistent.
Cât aţi lucrat la Trilogia Corso?
Şase – şapte ani.
„Ca scriitori, trăim în imaginar”
Câte ore vă alocaţi zilnic scrisului?
Le spun şi tinerilor scriitori că e foarte important să scrie zilnic. În ultima vreme, eu nu am mai reuşit, dar în general o fac şi scriu dimineaţa, două – trei ore. Şi scriu între 5000 şi 8000 de semne, zilnic. Depinde şi de tipul de respiraţie interioară pe care îl am. De-a lungul anilor am reuşit, însă, să am un control asupra imaginarului, pentru că noi, ca scriitori, trăim în imaginar când scriem. Dacă faci pauze prea mari, ajungi la un fel de ciorbă reîncălzită.
CV Daniel Vighi
Daniel Vighi este prozator din generaţia literară a anilor ’80, eseist şi profesor de literatură română contemporană la Universitatea de Vest din Timişoara.
Printre volumele de proză scurtă publicatede acesta se numără: „Povestiri cu strada depozitului” (1985), „Valahia de mucava” (1996), „Apocalipsa 9” (1999), „Cometa Hale-Bopp” (2007), „Comisia de împăciuire” (2009), „Istoria din cutia de pantofi” (2013). Acestor cărţi li se adaugă romanele „Însemnare despre anii din urmă” (1989), „Decembrie, ora 10” (1997), „Insula de vară2 (1999), „Misterele Castelului Solitude sau despre singurătate la vreme de iarnă” (2004) şi volumele de eseuri „Tentaţia Orientului” (1998), „Sorin Titel. Monografie” (2000), „Onoarea şi onorariul” (2007), „Graffiti cu Ţuţea. Eseu despre nesemnificativ” (2014).
Are colaborări permanente cu revistele Vatra, Dilema Veche, Observator cultural, 22, Orizont, Familia.
Este laureat al numeroase premii naţionale şi internaţionale şi membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Sursă CV: Editura Cartea Românească
Patagonia, Chicago-ul din vremea lui Al Capone şi Anina minelor de uraniu – noi puncte de destinaţie literară
Aţi afirmat, recent, că aveţi „proiecte epice faine pentru următorii ani”. Puteţi detalia?
Am unul, cu un nebun, un roman la care scriu cu mare plăcere. Mă apropii de final. Un fel de călătorie imaginară a unor bănăţeni în Patagonia. O excursie pe o corabie cu pânze, de-a lungul unor secole, făcută de personaje cu lexic bănăţean. Romanul pleacă de la o amintire din copilărie, când mă trimitea bunică-mea la alimentară, să cumpăr ceva, şi când, întârziind câte o oră, o oră şi ceva, îmi spunea: „Unde ai stat? Parc-ai fost în Patagonia.” Aşa că am plecat, acum, într-o călătorie imaginară, spre Patagonia, unde am întâlnit destine fabuloase, am descoperit genocidul unor oameni, al unor popoare, triburi stranii care trăiau acolo, aproape de Cercul Polar, fără haine, acoperiţi de untură de balenă. Apoi e povestea unei bătrâne, ultima descendentă a unui popor dispărut, o babă superbă care seamănă cu vecina copilăriei mele. Şi mai e viaţa unui evreu român extraordinar: Julius Popper. Temele romanului – o combinaţie de ficţiune şi realitate istorică – sunt moartea şi depărtările. Romanul însuşi e o metaforă a călătoriei, prin lectură, în exotic, dar şi în moarte.
Mai am apoi un proiect despre bănăţeni şi ardeleni, din America anilor 1904 – 1907. E un roman plecat de la o realitate. Un unchi de-al meu mi-a povestit, pe când eram în liceu, că fusese, pe vremea lui Al Capone, în Chicago – foarte mulţi români, bănăţeni şi ardeleni, au lucrat la abatoarele din Chicago. Şi îmi povestea acest unchi al meu cum, iarna, negrii stăteau la coadă la apotecă, cum îi ziceau la farmacie, spunând că au gripă, ca să primească ceva absint. Unchiul ăsta al meu a făcut bani mulţi pentru că, în perioada prohibiţiei, a făcut ţuică din fructe pe care le culegea de pe malurile Potomacului. L-am mai cunoscut pe unul, tot româno-american, din Lipova, îi ziceam „baciu’” Todor Andrica. Era un ziarist de la New York Times, făcuse facultatea de ziaristică la Viena. Vorbea o ardelenească extraordinară şi venise în Lipova pe la sfârşitul anilor 60, prin Ambasada SUA. După aia nu l-au mai lăsat să vină, pentru că a scris un reportaj în care a amintit că ţăranii sunt în CAP. Deci, un proiect care vizează bătrâni americani-ardeleni. Povestiri aşa frumoase şi aşa interesante…
Un alt proiect, de care nu m-am apucat, însă, pe care îl am numai în cap momentan, se va numi Uraniu şi va fi despre moarte şi boală, la Anina, în zona unde au fost minele ruseşti de uraniu, despre ce a mai rămas acolo.
„Pericolul nou este că în România, pe bani europeni, se fac restaurări care distrug totul”
Anina este şi unul dintre locurile în care aţi organizat, cu asociaţia culturală „Ariergarda”, pe care o conduceţi, excursii prin intermediul cărora aţi încercat să puneţi în valoare istoria şi bogăţia patrimoniului natural, industrial şi cultural istoric al Banatului istoric din România, Ungaria şi Serbia.
Da, frumoase excursiile astea… Vrem ca prin acest turism cultural să facem o conştientizare patrimonială şi culturală. Eu am mai spus, dar trebuie amintit constant, clădirile de patrimoniu, ca şi pădurile, care sunt patrimoniul verde, suferă din cauza ignoranţei noastre. Multă lume are impresia că aceste clădiri bătrâne nu mai au nicio valoare, că mai bine facem în locul lor nişte blocuri, nişte mall-uri. Numai că într-un mall eşti niciunde. Mall-urile sunt la fel şi în România, şi în Japonia, şi în America. Or, într-o clădire bătrână, pe o stradă veche eşti undeva într-o tradiţie, într-o istorie.
Problema nouă, pericolul nou este că în România, pe bani europeni, se fac restaurări cu un amatorism îngrozitor, restaurări care distrug totul. Se fac atât de prost, încât pricinuiesc mai multă daună. Ele trebuie refăcute cu materiale vechi, nu cu pvc sau betoane, aşa cum se fac multe. Vechiul trebuie, în cazul lor, pus în valoare.
După aceste ieşiri aţi simţit că lucrurile se mişcă, aţi avut reacţii din partea autorităţilor?
Da. De exemplu, ideea cu pietonizarea centrului istoric al Timişoarei am pornit-o în 2007 – 2008, cu sloganul „De la Catedrală până la Dom, pentru pietoni”. Treptat a prins contur, apoi au introdus ideea în proiectul de reabilitare a centrului istoric. Dar s-a făcut cu eforturi foarte mari.
Pe viitor ne vom concentra în continuare pe apărarea patrimoniului, dar vom atrage atenţia şi asupra calităţii restaurării, prin dezbateri publice. Restaurarea nu se poate face oricum, are o anumită ştiinţă, iar asta trebuie adusă în conştiinţa publică. Un exemplu elocvent îl oferă Lipova, o cetate turcească, veche, în care toată piatra veche au vândut-o în Ungaria şi au adus alta nouă. Kitsch…
Sunteţi, de ani şi ani, foarte efervescent din punct de vedere literar, civic. Aţi dispărut, însă, de o vreme, din peisajul publicistic. De ce?
Am obosit şi vreau să mă concentrez pe proiectele literare. Vreau ca, atâtea zile câte mai am, să scriu romane. Nu e o sastisire, ci o recalibrare a priorităţilor.
Interviu publicat şi în TIMPOLIS.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
3 Comentarii
[…] Citiţi şi: Daniel Vighi: „În vremuri mai vechi, lumea ieşea pe Corso să se vadă, să-şi etaleze ultimele… […]
[…] Daniel Vighi: „În vremuri mai vechi, lumea ieşea pe Corso să se vadă, să-şi etaleze ultimele… […]
[…] Daniel Vighi: „În vremuri mai vechi, lumea ieşea pe Corso să se vadă, să-şi etaleze ultimele… […]