Istoric Simona Preda: „Regina-mamă Elena este o femeie care, dincolo de tot ceea ce a însemnat dorinţa personală, a pus înainte prestigiul Casei Regale”


Foto: Paul Buciuta/Tango Marea Dragoste (Facebook Simona Preda)

A cochetat cu pictura pe şevalet, apoi cu filosofia, până a ajuns la istorie – când l-a întâlnit pe Lucian Boia, omul care i-a schimbat cursul orientării profesionale. Aşa a ajuns Simona Preda doctor în istorie şi cercetător. Aşa a ajuns să scrie şi volume monografice, acum fiind la al treilea: Regina-mamă Elena. Mariajul şi despărţirea de Carol al II-lea, apărut la Editura Corint. O carte inedită despre viaţa acestei femei, de altfel singura căsătorie a lui Carol al II-lea recunoscută de Casa Regală a României, carte „ancorată” în perioada cuprinsă între 1921, anul venirii ei în România, şi 1932, anul în care a fost expulzată.

Înainte de lansarea la Timişoara a cărţii, am povestit, printre altele, cu Simona Preda – „a povesti” cred că e un termen potrivit, pentru că însuşi volumul se citeşte ca pe o poveste –despre geneza acestei cărţi, despre regina-mamă Elena – ca femeie, dar şi ca membru al Casei Regale –, despre cum o percepe după ce i-a citit corespondenţa şi jurnalul şi după ce a văzut-o în zeci de fotografii şi, în mod neprevăzut, despre misterioasa „Doamnă cu umbrelă”, din cimitirul Bellu, ori despre „mireasa din Nessebar”.

 

„Toată lumea ştia despre Carol şi Elena Lupescu şi mai puţin despre singura căsătorie a lui recunoscută de Casa Regală a României”

CV Simona Preda

Simona Preda este istoric, publicist, eseist. Este licențiată în filosofie și istorie la Universitatea din București și a obținut doctoratul în istorie cu teza Literatura istorică pentru copii în România comunistă. Paradigma omului nou.

A publicat volumele Patrie română, țară de eroi (Curtea Veche Publishing, 2014), Tot înainte!. Amintiri din copilărie (coautor, alături de Valeriu Antonovici, Curtea Veche Publishing, 2016) şi Regina-mamă Elena. Mariajul şi despărţirea de Carol al II-lea (Corint, 2018)

Este jurnalist cultural și colaborează cu articole la revistele România Literară, Orizont şi LaPunkt.

(Sursă CV: Editura Corint)

Simona, cum ai ajuns să cercetezi, să scrii despre tema aceasta, a iubirii imposibile dintre Regina Elena şi Carol al II‑lea?

Publicasem mai demult studii de memorialistică referitoare la comunismul românesc. Am rămas, deci, în zona memorialisticii, dar am încercat să abordez o perioadă nouă pentru mine, după ce mai mult de zece ani făcusem cercetări referitoare la  anii 50-80. Subiectul a fost nou, genul a rămas același.

Am ales această temă, această poveste de iubire, în primul rând pentru că nu se scrisese despre regina Elena. Există o singură biografie, semnată de Arthur Gould Lee, care însă nu coroborează sursele, este o scriere unilaterală, din perspectiva ei. Despre Elena se cunosc foarte puține lucruri, cu atât mai puțin natura relației ei cu Carol. Pentru că era un volum de informații foarte mare şi nu puteam acoperi într-o singură carte întreaga ei viaţă – de altfel, nici nu-mi propusesem o biografie –, m-am oprit la episodul cuprins între sosirea ei în România, în 1921, în urma căsătoriei cu principele moștenitor Carol,  și momentul expulzării ei, în 1932. Nu se scrisese despre povestea aceasta de dragoste şi existau tot felul de speculații. Toată lumea ştia despre Carol şi Elena Lupescu şi mai puţin despre singura căsătorie a lui recunoscută de Casa Regală a României.

 

„Consider că ea nu a dezamăgit niciodată acest popor”

Cum ar arăta un portret succint pe care i l-ai face după ce, citindu-i corespondenţa, jurnalul, i-ai pătruns practic în suflet, în gânduri?

Principesa Elena, atunci când a venit în România, iar mai târziu, Regina-mamă Elena a fost o persoană deosebită, dar care nu a fost suficient pusă în valoare. Despre ea se cunosc mai multe din perspectiva calității de soţie, de noră, de soră, de fiică, de mamă de rege, dar mai puţine aspecte despre ea ca femeie.

Citindu-i corespondenţa, citind chiar şi din jurnalul de bebeluş pe care i l-a ţinut lui Mihai, până în 1924, descoperi o femeie foarte caldă, distinsă, foarte generoasă, care s-a gândit mai mult la ceilalţi şi mai puţin la ea, deşi au fost momente când ar fi trebuit să fie egoistă sau în care şi-ar fi permis să aibă acest egoism, dar nu a făcut-o. Era o femeie rezervată şi tentată să pună binele celorlalţi mai presus de propriul bine şi înclinată să facă întotdeauna concesii, şi faţă de Regina Maria şi faţă de Carol, căruia a fost dispusă chiar să-i ierte escapadele amoroase şi să se împace cu el în 1930 – an în care existau speculaţii despre o eventuală încoronare a celor doi. Firește, în condiţiile în care Elena Lupescu nu şi-ar mai fi făcut apariţia, lucru care, însă, nu s-a întâmplat…

Regina-mamă Elena este o femeie care, dincolo de tot ceea ce a însemnat dorinţa personală, a pus înainte prestigiul Casei Regale. A înţeles că face parte dintr-o familie cu tradiție, că are sânge albastru, că are un statut, un blazon, că este datoare cu o anumită atitudine faţă de poporul care a aşteptat-o să-i fie regină şi, din punctul meu de vedere, consider că ea nu a dezamăgit niciodată acest popor.

 

În carte apar o serie de fotografii cu Regina-mamă Elena, pe care le-ai selectat dintr-o mulţime de poze din arhive. Este vreuna care te-a fascinat? Te întreb pentru că ştiu că, în faţa câte unei imagini, ţi se întâmplă să rămâi visătoare, cum a fost la Muzeul de Etnografie din Nessebar, unde ai rămas vrăjită de rochia unei mirese din anii 30, căreia i-ai dedicat un articol în care scriai: „Fusese îmbrăcată şi adorată, cu siguranţă, dansată şi apoi dezbrăcată, într-o dimineaţă clară, şi acum priveşte castă de pe manechinul de lemn...”

Aici este talentul tău de jurnalist, să găseşti un text de acum patru ani, pe care l-am scris despre o rochie de mireasă. (Râde). Apropo de rochia aceea, dacă ajungi în Nessebar, să mergi să o vezi.

Revenind la fotografiile Elenei… Nu trebuie neapărat să ai deschidere pentru modă ca să îţi dai seama că a fost o femeie elegantă, că era distinsă – şi nu neapărat pentru că ţinea de blazonul Casei Regale –, că avea bun-gust şi o afinitate pentru moda de la Paris; prefera atelierele lui Patou, de unde îşi cumpăra blănuri, avea o slăbiciune pentru casa Chanel, de unde îşi comanda rochiile acelea în T, negre. Era momentul în care în saloanele bucureștene se dansa charleston – trebuie să spunem că Regina-mamă Elena era o dansatoare foarte bună, că organiza foarte des ceaiuri dansante –, iar aceste rochii o prindeau foarte bine. Îmi plăcea cum îi stătea cu pălării – anii 20-30, din acest punct de vedere, au fost foarte ofertanți în materie de modă feminină. Elena nu mai e acea regină Belle Epoque, cum era Carmen Silva, încorsetată şi cu crinoline. Ea era tunsă  a la garconne, cu părul în onduleuri, cu ceafa liberă.

Mi-a plăcut mult fotografia în care apare în rochie de mireasă, în 1921. Voalul de mireasă – lung, spectaculos, a fost un cadou al oraşului Bucureşti, iar tiara cu motive greceşti pe care o poartă pe cap – cu care apare în foarte multe fotografii – este un cadou făcut de Regina Maria. Este o tiară pe care, mai târziu, o vor purta Anna de Bourbon Parma, la căsătoria cu Mihai, apoi Principesa Maria, la  nuntă, şi acum o poartă fiica cea mare a Regelui Mihai, Majestatea Sa, Principesa Margareta. E o tiară care a făcut istorie, una dintre cele mai vechi și mai frumoase bijuterii ale Casei Regale.

 

Ţi s-a întâmplat să-i priveşti o poză şi să simţi nevoia de a ieşi cumva din timpul nostru şi să o iei pe urmele ei, ca la Nessebar, imaginându-ţi ce a făcut în ziua în care s-a fotografiat, de exemplu?

Da, mi s-a întâmplat, dar nu  în legătură cu fotografiile Elenei. Mi s-a întâmplat, de exemplu, cu o sculptură din cimitirul Bellu, care se numeşte „Doamna cu umbrelă” și care pare rătăcită nu numai printre cruci și alei, ci și prin timp. Respectiva statuie se presupune că o înfăţişează pe Katalina Boschott, o tânără belgiană. Mergând pe firul investigaţiilor, atât cât mi-a fost dat cu putinţă prin arhive, am aflat că în spatele ei este o poveste de dragoste. Katalina Boschott a fost iubita unui bărbat foarte bogat din Bucureşti – povestea se întâmplă pe la începutul lui 1900 –, și guvernanta copiilor lui. Cei doi au mers într-o vacanţă la Băile Herculane, unde ea a făcut o criză de apendicită şi a murit pe masa de operaţie, iar el, din dragoste pentru Katalina, îi comandă lui Rafaello Romanelli această statuie, la Bellu. În fiecare anotimp trec și o văd, iar statuia asta asta pare vie, pare că ascunde ceva, că o frământă ceva.

 

Până la urmă, cred, cu toţii avem nevoie de o poveste”

Eşti fragilă, delicată, romantică. Cum se împacă romantismul ăsta nativ cu rigurozitatea autoimpusă a istoricului, a cercetătorului?

Se împacă. (Râde) Depinde ce scriu: dacă lucrez cu documente istorice şi scriu un studiu de specialitate, în care e nevoie de argumente, de coroborat sute de surse, când trebuie să scriu un material care să stea în picioare, să fundamenteze nişte teze, nu e loc de romantism. Dacă, însă, este vorba despre o lucrare care pe lângă sursele istorice permite și o poveste dincolo de discursul istoric arid – cum e şi cartea despre Elena – o scriu cu încântare. Până la urmă, cred, cu toţii avem nevoie de o poveste. Ţine de interpretate şi de plăcerea de a te transpune într-un anumit timp şi de a încerca să înţelegi oamenii de atunci, mentalitatea de atunci, fără să o judeci, fără să o condamni, fără să ţi se pară mai bună sau mai rea, pur şi simplu să încerci să găseşti specificitatea ei şi să o aduci la suprafaţă. Și, firește, fără să faci speculații fără acoperire sau să aluneci în tentații de natură postfactică. Dar uite, perioada în care a trăit regina-mamă Elena s-a nimerit să fie una dintre cele mai frumoase. Interbelicul bucureştean este una dintre cele mai interesante perioade ale României, cele mai şarmante şi mai savuroase.

 

„Pentru mine, Lucian Boia a fost o întâlnire, acele întâlniri în viaţă care îţi schimbă cursul destinului”

Scrii foarte mult: de la eseuri şi critică de carte la volume de monografie, eşti, iată, la al treilea. Te-ai visat scriitoare? De fapt, ce te-ai visat în copilărie, în adolescenţă?

M-am visat ceva în zona studiilor umaniste, pentru că talentul meu în zona studiilor reale, al cifrelor era cvasi-inexistent, dar nu mi-am propus niciodată să fiu scriitoare. Şi cred că a-ţi dori să devii scriitor este o aroganță. De fapt, nici nu cred că dacă îţi doreşti, poţi să devii scriitor; nu e ceva ce se poate învăţa.

De visat am visat să fiu pictoriţă sau critic de artă. Terminasem pictură de şevalet, la un liceu de arte, îmi plăcea să pictez, dar s-a întâmplat să plec din zona aceasta. La fel, îmi plăcea critica de artă, dar am virat către filosofie: a fost facultatea despre care acum spun, post-factum, că m-a învăţat să pun întrebări. Nu ştiu ce a fost în capul meu atunci, când am dat admitere la Filosofie – glumeam şi spuneam că am dat acolo în ideea de a arăta că, uite, pot fi şi eu la fel de deşteaptă cum sunt băieţii, considerând că mintea unui de filosof bărbat e ceva cu care nu se poate intra în competiţie şi am vrut să demonstrez că nu e aşa. (Râde). Nu am rămas însă nici în zona studiilor de filosofie. În schimb, aceasta a fost o facultate care m-a învăţat să pun întrebări, fără să-mi dea, bineînţeles, niciun răspuns. Aveam douăzeci de ani. Dar cred că acum, când scriu cronici de carte, când scriu eseu, studiile de filosofie mă ajută să pot aborda textul și dintr-o latură la care un teoretician literar poate nu are acces întotdeauna.

Într-un final am mers către istorie. A fost un declic care s-a întâmplat în 97, după ce am citit Istorie şi mit în conştiinţa românească, de profesorul Lucian Boia, care mai târziu mi-a fost şi coordonator de doctorat. Şi am zis că uite că se poate ca un discurs istoric să nu fie nici arid, nici bătut în cuie, nici discurs oficial, cu care eram noi obişnuiţi, ci o interpretare care îţi permitea să gândeşti, să lucrezi cu surse, să fii lucid dar în acelaşi timp să fii şi critic. Pentru mine, Lucian Boia a fost o întâlnire, acele întâlniri în viaţă care îţi schimbă cursul orientării profesionale, al destinului. Aşa s-a întâmplat să termin un masterat și un doctorat cu acelaşi profesor şi să scriu nişte cărţi pe care, până la urmă, i le datorez. Dacă nu ar fi fost profesorul Lucian Boia, nu aş fi scris un rând.

 

Nu-mi lipsesc nici pisica în braţe, nici cafeaua, n-am nevoie nici de priveliști cu marea ca să scriu”

Care sunt locul, atmosfera ideale pentru scris? Ai vreun ritual?

Sunt întrebări pe care, adesea, le pun şi eu scriitorilor. Unii au ritualuri. Eu nu am pentru că timpul meu de scris este inegal, sincopat și adesea este extrem de restrâns. Nu scriu după program. Scriu cu deadline, într-adevăr, dar pentru reviste cu care colaborez, însă nu am un ritual anume. Scriu când am timp, de multe ori mă gândesc la ceva, rămâne în stadiu de idee şi atunci când am timp – printre temele cu fetele mele, pentru că există şi această parte de care trebuie să mă ocup – reiau. Nu-mi lipsesc însă nici pisica în braţe, nici cafeaua, nici ceaiul, nici liniştea, n-am nevoie nici de priveliști cu marea. Nu am tabuuri. Dacă trebuie să scriu, încerc să o fac în orice condiţii.

Dar se întâmplă, uneori, ca ideile chiar să nu-ţi vină. Nu cred că oricine are ceva de spus întotdeauna și că întotdeauna scrie ceva extraordinar. Sunt momente când nu scrii bine, când nu eşti mulţumit de text. Se întâmplă. La fel cum sunt şi momente în care îţi place ce ai scris, când aştepţi cu emoţie să vezi impactul. Nu suntem mereu nici nemaipomeniți, nici frumoşi, nici buni. Suntem oameni, cu căderi, reveniri, momente de succes și de eșec.

 

„Mi-ar plăcea să scriu despre reclame din interbelic”

Ai deja un alt proiect literar?

Am un proiect care e în stadiul de idee. Probabil că e cantonat tot în zona istorică, a mentalităților și mai puțin în zona literară. Mi-ar plăcea să scriu despre reclame din interbelic, să aflu ce se căuta, ce se vindea, ce fel de alifii, cosmetice și  produse de stimulat somnul sau pofta de mâncare se foloseau, să aflu despre leacuri şi ce fel de neliniști și griji aveau femeile pe lângă diete, să aflu despre coafeze care îţi puteau face cele mai frumoase bucle „ca la Paris”, despre modiste și cafenele, despre obiceiuri feminine pe care le dă la iveală mica publicitate din ziarele vremii. Sunt aspecte în aceste detalii care îţi relevă o diagnoză a unei societăţi – cu precădere feminină – care încearcă să se racordeze  la o modă europeană.

 

Foto: Paul Buciuta/Tango Marea Dragoste (Facebook Simona Preda) şi Librăria La două bufniţe


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.