O propunere și o programă

Indiferent cum îl judecăm, domeniul informațiilor este unul în care gândirea clară, formularea precisă și consemnarea riguroasă sunt – și vor fi – decisive. Și, pe fondul tensiunilor din zonă, rolul serviciilor de informații va crește, nu va scădea. Nu știu cum văd alții aceste lucruri, însă mie unuia mi se pare că e unul din locurile în care un curs de „Etică și Integritate Academică” bine făcut chiar și-ar avea rostul.

 

Anul trecut, la începutul lui august, m-am pomenit cu o propunere care m-a lăsat perplex: domnul Adrian Ivan, rectorul Academiei Naționale de Informații „Mihai Viteazul”, m-a invitat să țin – în semenstrul al doilea al acestui an universitar – un curs de „Etică și Integritate Academică” la instituția pe care dânsul o conduce.

Propunerea avea prin ce să mă surprindă: mai înainte de toate, deși eu și domnul Ivan ne cunoaștem, nu mă consider a fi printre oamenii la care dânsul se gândește în primul rând pentru o asemenea ofertă. Ne cunoaștem din facultate, de la Cluj, domnul Ivan fiind absolvent de Istorie (cu un an mai mare decât mine), iar eu – deși absolvent de Filosofie – mi-am trăit cea mai mare parte a studenției printre istorici. Pe vremea aceea, domnul Ivan era un tânăr student în anii terminali, apoi asistent la Istorie Universală Contemporană, care mergea periodic (sper să nu mă înșel) în Elveția cu burse, citea și era pasiona21t de fundamentele Uniunii Europene (temă nouă în acei ani) și cu care am discutat de multe ori, cu real folos pentru mine. După facultate ne-am întâlnit episodic, doar în contexte oficiale, însă de fiecare dată am avut ceva să ne spunem. Am aflat din presă de numirea dânsului la conducerea Academiei de Informații, cu misiunea de-a reforma ceea ce fusese un cuib de corupție și de impostură. Nu știu ce a reușit să facă acolo, căci n-am văzut lucruri spectaculoase anunțate de media, însă – pe de altă parte – știu că o instituție e, asemeni unui organism viu, ceva refractar la amputări sau la schimbări bruște. În general, orice instituție e ispitită să-și linearizeze trecutul, încadrându-l într-o logică ascendentă, oricât de problematic sau de scandalos ar fi el. (De aceea nu veți vedea oameni din mediul militar vorbind despre catastrofele celor două războaie mondiale sau oameni din Biserică evocând nedreptatea făcută greco-catolicilor ori conivența cu regimul comunist.) După invitația pe care mi-a făcut-o a izbucnit în spațiul public scandalul legat de doctoratul Ministrului de Interne, Lucian Bode, care l-a avut drept coordonator de teză pe domnul Ivan. Tot ce pot să spun, vis-à-vis de această tristă istorie e faptul că eu unul sper că domnul Ivan – la fel ca domnul Radu Carp – va găsi resursele de a se comporta (cum se spunea pe vremuri) ca un om de onoare și de a se delimita de ceea ce nu cadrează în nici un fel cu pasiunea dânsului din anii în care l-am cunoscut.

Se cuvine să mai adaug un lucru: eu însumi sunt (un etern) lector la o universitate de provincie; nu am nici o funcție, nu aparțin nici unei coterii și, ca atare, nu mă văd invitat pe la diverse, precum oamenii cu CV-uri consistente. O spun cu sinceritate: după ce am închis telefonul mi s-a părut că singura rațiune a domnului Ivan de-a mă invita să țin un asemnea curs în instituția pe care o conduce sunt textele pe care – de-a lungul anilor – le-am scris depre problemele educației (inclusiv despre derapajele de etică și integritate) care, sper, îi vor fi atras atenția asupra mea. Căci alte merite nu am.

Atunci, în vară, când mi s-a făcut propunerea aceasta, am judecat temeinic ce să fac. Până la ea, nu mi se părea că un curs de Etică poate fi și o problemă morală. Dar, tocmai pentru că am scris despre varii lucruri legate de disfuncționalitățile mediului academic, știam despre ce e vorba. Academia de Informații „Mihai Viteazul” are, în dulapuri, schelete de uriași. Oricine vrea să aibă o idee a dimensiunilor pervertirii mediului universitar, să citească remarcabila carte a doamnei Șercan despre Fabrica de doctorate, al cărui „personj principal” e Gabriel Oprea, cel care-și făcea jocurile „academice” tocmai la această instituție. Lucruri care în orice țară ar fi ținut de infracțiuni deosebit de grave, la noi erau făcute de un înalt reprezentat al Guvernului (ministru, prim-ministru interimar) sub acoperirea „serviciilor”, cu tot cu școala lor. Nu știu ce va fi fost la mijloc – tentația avansărilor, șantajul, puterea ierahiei – cert e că nimeni dinlăuntru nu a reclamat public practici pe care (iarăși, în orice țară civilizată), serviciile secrete sunt chemate să le investigheze.

Dat fiind că nu pot invoca neștiința acestor lucruri, faptul de-a intra – fie și colaborator – într-o asemenea instituție e riscant. Și asta mi-am spus și eu. Cu ceva timp în urmă am scris despre acuzele care i s-au adus în urmă cu câțiva ani domnului Mihai Șora și, în situația dânsului, am văzut foarte bine cum funcționează o formă a oprobiului: cea care se bazează pe culpa prin asociere. Domnul Șora, venind, în 1948 (după 10 ani), din Franța să-și vadă părinții i s-a interzis să se întoarcă în Occident la familie și – probabil pentru că nu dădea bine să fie arestat un membru al Partidului Comunist Francez (la care domnul Șora a aderat în timpul ocupației naziste a Franței) – „a fost încadrat” ca mărunt referent pe presa străină la Ministerul de Externe, condus (în acea vreme) de Ana Pauker. De aici, asocierea: din victimă a unei rețineri împotriva voinței dânsului, domnul Șora a fost făcut – de către detractorii săi – acolit al Anei Pauker, nomenklaturist, profitor al privilegiilor „de partid și de stat” într-o vreme în care „adevărata elită” se prăpădea în închisori. Logica aceasta perversă e imbatabilă: nu contează cine ești și ce faci, dacă apari într-un context alături de X sau de Y, dacă ești văzut aici sau acolo înseamnă că ești exact ca ăia sau participi la cele mai sinistre lucruri ce se fac în mediul respectiv.

Când domnul Ivan mi-a făcut propunerea, prima dată m-am gândit – eu însumi ispitit de procesul de intenție (dar poate așa e când ai de-a face cu „serviciile”!) – la ceea ce francezii numesc une opération image: în speță o tehnică mediatică prin care unei instituții / persoane putrede pe dinlăuntru i se oferă o fațadă spectaculoasă. Mai exact, m-am întrebat dacă nu cumva am nimerit în situația a ceea ce (vis-à-vis de „tovarășii de drum” ai comuniștilor) se numește „un idiot util”, adică cineva – mai mult sau mai puțin candid – care e pus pe post de păpușă în fereastra unei clădiri în care se petrec lucruri inavuabile. Altfel spus: nu cumva acceptând oferta și mergând să țin respectivele cursuri, mi-aș pierde liberatea și aș juca, cu sau fără voie, într-un scenariu regizat de alții? Trebuie să mărturisesc că acest lucru nu mă sperie. Am mai avut de-a face cu logici instituționale: și aici, la Universitatea din Oradea, și în administrația publică. Lucrurile pe care le-am făcut și cele pe care le-am scris (ambele publice) sunt mărturia faptului că eu unul nu cred că, atunci când intri într-o instituție, trebuie să-ți lași conștiința la garderobă. Indiferent care e contextul în care mă aflu, consider că cea mai bună cale e aceea de-a face totul la vedere. Pentru mine, asta înseamnă a medita asupra experiențelor pe care mi-e dat a le traversa, a încerca să le formulez și a face public gândul meu asupra lor. Uneori oamenii se duc, dar rămânem prizonieri ai unor situații care ne scapă tocmai pentru că nu le-am formulat suficient de clar.

Mai trebuie să spun un lucru: asemeni domnilor Mădălin Hodor și Mihai Demetriade – acuzați și dânșii pentru că predau la sus-numita Academie – nici eu nu cred că SRI-ul de azi e sută la sută Securitatea de ieri. Altminteri n-ar fi deloc creditat de partenerii noștri internaționali și s-ar afla pe lista instituțiilor care ar trebui restructurate la cererea organismelor internaționale. Cred, mai curând, că e – ca o groază de instituții de la noi, o structură în (permanentă) schimbare, cu fluxuri și refluxuri, cu o „memorie instituțională” ce caută să adapteze trecutul prezentului, cu oameni de tot felul: unii puși doar pe căpătuială, alții căutând să-și facă treaba, cu bătrâni ce-ncearcă să oprească timpul în loc și cu lupi tineri, dornici de ascensiune, cu persoane ce fac eforturi reale, dar și cu piedici puse pe scara carierei și cu „ocolișuri” tentante, cu carte serioasă la unii și pile și intervenții la alții etc. Lucrurile acestea sunt peste tot.

Nu cred că e util să creăm o mitologie a „serviciilor” ca o Mafie ocultă ce controlează totul în lumea noastră. Sunt convins că și acum, la fel ca și-nainte de 1989, legenda e mult mai mare decât realitatea. Ideea de a hipertrofia rolul acestor instituții vine, în bună măasură, pe fondul nevolniciei decidenților politici, care nu sunt în stare să asigneze un rol și o funcție precisă (și, implicit, responsabilități clare) celor care se ocupă cu culegerea informațiilor. Și-n „servicii”, la fel ca-n alte domenii, hoția și impostura se practică pur și simplu pentru că „se poate”. Întrebarea pe care-ar trebui să ne-o punem este de ce, după 33 de ani de democrație, încă ”se poate” să avem istorii precum acelea ale lui Gabriel Oprea sau Lucian Bode. Dar această întrebare ține – deja – de lucrurile asupra cărora poartă temele cursului meu.

S-a întâmplat ca, cu câteva zile înainte de telefonul domnului Ivan, să se petreacă ceva care să facă „să biruiască gândul” de-a accepta oferta dânsului. E vorba de faptul că Înalta Curte de Justiție și Casație hotărâse, definitiv și irevocabil, că omul – chestor de Poliție! – care o amenințase pe doamna Emilia Șercan se face vinovat de fapta de care fusese acuzat. Aceasta era o constatare, în sfârșit sancționată de lege. Știrea era aceea că, în momentul pronunțării verdictului, omul în cauză era la nu-știu-ce școală de vară a Ministerului de Interne unde le ținea participanților cursuri de… „Etică și Integritate”! Putem să râdem în fața acestei incongruențe scandaloase, însă, pe mine, telefonul domnului Ivan m-a pus în cauză. Oare nu sunt și eu vinovat – și nu suntem cu toții, cei care ne facem treaba cât se poate de onest – că se ajunge la asemenea enormități? Dacă acceptăm logica bulelor închise și trăim în lumi în care cu toții partajăm în mod spontan aceleași idei – unii de seriozitate, alții de descurcăreală – nu se ajunge, în chip fatal, la asemenea episoade stupefiante? Poate că soluția nu e aceea de-a discuta și de-a scrie noi pentru noi, cei care oricum suntem convinși de plaga imposturii academice, ci de-a merge tocmai la cei pe care ea-i afectează (sau îi poate afecta într-o măsură mai mare decât pe alții) și de-a le explica – cât se poate de limpede – la ce se expun. Și, mai ales, de-a le arăta că pot obține la fel de mult, făcând-și treaba bine.

Dar, evident, pentru asta, trebuie învățați cum se face o cercetare adevărată, cum se alege un subiect, cum se construiește o bibliografie, cum se citește profesionist, cum se coroborează sursele, cum se formulează și se elimină ipoteze, cum se argumentează, cum se scrie, cum se corectează și cum se verifică un text. Am mai spus-o și o repet: majoritatea oamenilor care ajung într-o facultate nu știu să facă aceste lucruri. De multe ori, de prea multe ori, se dedau la copiat și la plagiat pur și pentru că doar asta știu și doar atâta pot. Indiferent cum îl judecăm, domeniul informațiilor este unul în care gândirea clară, formularea precisă și consemnarea riguroasă sunt – și vor fi – decisive. Și, pe fondul tensiunilor din zonă, rolul serviciilor de informații va crește, nu va scădea. Nu știu cum văd alții aceste lucruri, însă mie unuia mi se pare că e unul din locurile în care un curs de „Etică și Integritate Academică” bine făcut chiar și-ar avea rostul. Nu mă consider a fi cel mai potrivit pentru asta: doamna Emilia Șercan, domnul Valeriu Nicolae, domnul Marian Popescu, doamna Brândușa Armanca, doamna Melania Cincea sunt mult mai buni și mai potriviți decât mine. Dar, dacă mie mi s-a făcut oferta, n-aș vrea să se spună (și să-mi spun eu însumi) mai apoi că – pus în fața situației – am preferat să evit contactul cu realitatea și să scriu texte greoaie pentru cei care, oricum, sunt de aceeași părere cu mine.

Nu mă cred investit cu valențe apostolice, dar – dacă tot am fost chemat – e o bună ocazie de-a spune lucrurilor pe nume acolo unde, poate, acest fapt contează mai mult decât în alte părți. Pentru mine personal e și o ocazie de a-i cunoaște pe cei despre care nu știu nimic altceva decât ceea ce vehiculează presa, de a-mi da seama cum gândesc, unde sunt problemele lor, care e structura instituțională în care sunt prinși, ce știu, ce nu știu și – pornind de aici – ce se poate face realmente pentru ei. Pentru ca lumea lor – care, ne place sau nu, e și a noastră – să nu mai fie una a ipocriziei, a minciunii, a furtului, a acoperirii furtului și a unei conștiințe culpabile ce ne apasă pe toți și pe care unii o înneacă în alcool. Pentru aceasta am gândit programa de jos. Dat fiind că Academia de Informații nu mi-a pus în față nici o clauză de confidențialitate, nu văd nici o problemă în a o face publică. Etica, în esența ei, are o dimensiune publică.

 

PROGRAMA

CURS 1. De ce e necesar un astfel de curs? Cazurile notorii – în primul rând de la Academia Națională de Informații – și scandalul produs de ele. Cine e responsabil pentru aceste lucruri? Oameni, instituții, relații informale, legislație. Neutrul („sistemul”), individualul („X sau  Y”) și blocajele. De unde poate porni schimbarea? Problema etică (a alege între bine și rău) și cea tragică (a alege atunci când nu e bine niciodată). Forma fundamentală a eticii: a nu face răul atunci când poți să-l faci. Analiza practicilor cotidiene. Onestitatea ca terapeutică.

Teme de discuții 1: poate fi normalizată impostura? Argumentul lui Trasimachos și contraargumentul lui Socrate. Sincronizarea noastră cu Occidentul – în mod particular în ceea ce privește serviciile de informații – e un act de copiere sau nu? Care sunt limitele ei? Dezbaterea identitară.

CURS 2. Plagiatul – ce e el, unde apare și cum îl sesizăm. În amonte: copiatul. Faptul de a copia reprezintă o problemă morală sau e o simplă strategie de supraviețuire? Rezultatul copiatului: „neajutorarea învățată”. Legătura dintre aceasta și impostură. Complexele impostorului și permanenta supralicitare pentru a scăpa de ele. Cum ne dăm seama că un text este plagiat? Decalajul dintre felul în care omul se exprimă și felul în care scrie. Diferențele dintre diversele secțiuni ale textului scris. Menționarea parțială sau deficitară a surselor (citări eronate, traduceri aproximative, note inexistente sau anapoda). Bibliografia e un tablou al problematicii studiate. Verificarea coerenței argumentării. Verificarea originalității concluziei. Probleme legate de noul ChatGPT.

Teme de discuții 2: De câte ori s-a corectat la modul serios o lucrare copiată? Vi s-a atras atenția asupra problemelor ei? Cum s-a urmărit sancționarea imposturii și îndreptarea celui ce-a avut ispita de-a o face? Cum ați reacționat când nu s-a întâmplat nimic?

CURS 3. Munca intelectuală. Rigorile și răsplățile ei. De unde începe: disciplina muncii. Ce înseamnă studiul? A citi, a însemna, a-ți face notițe, a înțelege. Structura unui text. Contraargumentele și deschiderile textului studiat. Cercetarea: fixarea unei teme. Rolul ipotezelor. Metodologia: forma și limitele căutării. Teoriile ca instrumente de cunoaștere. Ipotezele și verificarea lor. Coroborarea surselor. Formularea: suntem noi înșine doar cu cuvintele noastre. Curajul de a spune ce gândești. Dificultatea de a numi. Responsabilitatea formulării. Exercițiul continuu al scrisului. Refacerea textelor: ce lăsăm la o parte și ce păstrăm. Coerența argumentelor. Frazarea, lungimea paragrafelor, unitatea textului. Travaliul corectării.

Teme de discuții 3: ce conteză cu adevărat într-o cercetare e descoperirea demnității proprii. Ceea ce am cercetat temeinic, studiind sursele, coroborând datele, verificând a) logic, b) prin comparație cu alte cercetări mă face să ating un adevăr absolut. Nici un șef nu-mi poate spune că ceea ce am obținut la capătul acestui parcurs nu e adevărat. Raportul dintre exprimarea orală și scriere. Felul în care se influențează reciproc.

CURS 4. Publicarea: care e rostul ei? Faptul de a intra în dialog cu ceilalți cercetători în domeniu. În orice domeniu adevărul se naște din dezbaterea purtată de specialiști. Contraargumentele celorlalți validează și completează o muncă temeinică. Popper: falsicabilitatea (deosebirea dintre știință și credință). Deschiderea spre o problematică mai amplă. Continuarea cercetării dincolo de obiectivele fixate inițial. Logica citărilor în lumea academică. Faptul de a contribui la avansul cunoașterii într-un domeniu. Încrederea reciprocă a specialiștilor în munca lor.

Teme de discuții 4: ce înseamnă faptul că suntem atât de puțin prezenți în dezbaterea internațională a diverselor subiecte? Inadecvarea la temele dezbătute, parohialismul perspectivei, mediocritatea cercetării, preocupări autoreferențiale sau glosse (aproximative) pe marginea celor spuse de alții.

CURS 5. Problema citărilor. Regulile de citare sunt universale și sunt vechi de când Modernitatea. Dimensiunea critică a modernității. „Preluarea” textelor din surse străine într-o cultură precară: traducerea (fără a indica sursa), compulsarea, rezumarea, referirea vagă. Social media: rostogolirea unor fragmente devenite „bunuri comune”, meme-le. Aluzia, apropoul, semnul către etc. nu sunt practici științifice. Știința face explicit implicitul. Totul trebuie menționat clar: metodologie, ipoteze, surse, pașii parcurși, argumentele, concluzia. Originalitatea e noul, adică plusvoaloarea produsă de cercetător.

Teme de discuții 5: nu trebuie să spunem totul într-o lucrare, însă ceea ce conține ea trebuie să fie suficient de solid pentru a fundamnenta alte cercetări. Lanțul cunoașterii.

CURS 6. Platitudinile. Cercetarea pornește, întotdeauna, de la probleme, nu reia și nu comentează platitudini (adică lucruri banale, pe nimeni nu le contestă). Primul pas al oricărei cercetări: a sesiza problematicul unei situații, al unui context, al unei cercetări anterioare etc. Problematicul ne solicită, ne „pune în problemă”. Întrebările – de ce?, cum?, cu ce scop?, ce înseamnă asta? – ca instrumente de lucru. Un text articulat e alcătuit dintr-o mulțime de răspunsuri la arborescența de întrebări ce se nasc dintr-o problemă temeinic analizată.

Teme de discuții 6: compilația – adăgarea, unele după altele, a varii paragrafe având tangență cu subiectul, dar o foarte slabă legătură între ele. Speculația gratuită. A nu spune nimic.

CURS 7. Probleme specifice studiilor de securitate: analiza de date. „Crucea cunoașterii”: pe verticală istoria problemei, pe orizontală marile teorii. A se evita deopotrivă simplul rezumat și datul cu părerea. Rigoarea și regulile prognozei. Formarea discernământului – capacitatea de-a acționa în vremuri de criză. Probleme specifice mediului militar: ierarhia. Ce se află și ce nu se află sub jurământul militar și spiritul de corp? Obiecția de conștiință – legislația ei și domeniile de aplicație. Lanțul dependențelor și captivitatea lucrurilor nespuse. Cumpărarea prin funcții, avansări, amenințări, șantaj. Vulnerabilitatea unui sistem de securitate ce funcționează în această logică. De ce impostura e o amenințare la adresa siguranței naționale?

Teme de discuții 7: Cum evităm capcanele ideologiei și ale fake-news-urilor? Când cel ce-ți cere să(i) juri tăcere te obligă să încalci jurământul militar. Cum ați proceda dacă ați fi chemați la o ”curte de onoare” menită a-i sancționa pe impostori? Pe baza căror argumente v-ați judeca colegii?

Cam asta ar fi. Se impun câteva precizări: un semestru presupune, în mod obișnuit 14 întâlniri cu studenții. Dat fiind că aceste cursuri sunt trecute în programă cu câte o oră pe săptămână, în general se preferă formula a două ore + seminar (acolo unde se face). Asta înseamnă 7 întâlniri. Formula are și un avantaj: acela că din cauza comprimării în timp – și a modularitații orarului – se evită pierderea orelor care cad în sărbători legale sau în zile în care au loc evenimente ale instituției. Evident, dat fiind atâtea lucruri de spus și de discutat, ar fi bine să fie mai multe ore – și sunt dispus să răspund invitației studenților dacă mai vor întâlniri – pentru a detalia mai bine o temă sau alta. Sunt lucruri, în varianta mea de programă, ce pot fi parcurse mai rapid, dacă voi afla – din contactul cu studenții și cu alți colegi de acolo – că au fost tratate la alte discipline („Gândire critică”, „Scriere academică” etc.). În acest caz aș putea insista strict pe ceea ce interesează auditoriul. Sunt și lucruri pe care va trebui să le învăț eu însumi (în măsura în care sunt accesibile profanilor): cele ce țin de ierarhia secretelor militare, de dreptul la obiecția de conștiință, de mecanismele interne ale protestului și contestației într-o ierarhie militarizată. Cărțile doamnei Șercan și ale domnului Valeriu Nicolae sunt bibliografie obligatorie. M-aș bucura ca dânșii, domnul Marian Popescu, doamna Brândușa Armanca, doamna Melania Cincea sau oricare alții indicați de aceștia să participe la seminarii și să le explice studenților, concret, pe cazuri din mediul lor ce e impostura, unde duce ea, cum se depistează și cum o plătim cu toții.

Nu-mi fac iluzia că un curs al meu va schimba lumea. Dar, pe de altă parte, cred că nu e zadarnic. Cum va fi, vom vedea. Și voi mai scrie aici, cu siguranță.

 

Articol publicat şi în Contributors.

 

Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.