Urmașii lui Pocitan

Ne-au părăsit într-un interval de timp scurt doi scriitori considerați importanți ai ultimelor decenii, Eugen Simion și Dumitru Radu Popescu. Primul, un reputat critic literar, a fost în două rânduri și președinte al Academiei Române. Al doilea, prozator de frunte al Generației ’60 și dramaturg de succes, a deținut funcția de președinte al Uniunii Scriitorilor din România, iar ulterior pe cea de director al Editurii Academiei. Cu toate că ferparele date publicității de instituțiile din care făceau parte au vorbit despre „grelele pierderi“ suferite de cultura română, trecerea lor în neființă n-a generat, în plan public, nici cea mai neînsemnată emoție.

 

Televiziunile erau ocupate să facă reclamă, conform obiceiului, borfașilor de cartier, proxeneților, violatorilor, pușcăriașilor, hoților și criminalilor. Dacă aș fi un decident politic austriac sau olandez în trecere prin România, aș găsi, într-o singură oră de televiziune, suficiente argumente să amân la kalendele grecești primirea în spațiul Schengen a unei țări în care se petrec doar atrocități. Respectivele personaje și-ar scuipa în sân, nevenindu-le să creadă că așa ceva e posibil. Atâta vulgaritate pe cap de locuitor nu există nici în cele mai deocheate bordeluri marinărești. La noi, pornografia (în frunte cu cea politică) e livrată la domiciliu douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, în chip de trufanda.

Iritat de lipsa de reacție a oficialității și a televiziunilor, am postat pe contul meu de Facebook un scurt mesaj în care îmi manifestam indignarea că am putut decădea, ca națiune, într-un stadiu de indiferență ce frizează autismul. Nu cred să existe în lume vreo națiune care să-și desconsidere ori să-și disprețuiască elitele așa cum o fac românii. Oricine a izbutit o ispravă ieșită din comun e imediat luat în bășcălie („Ie-te, s-a trezit și ăsta!“), minimalizat („Mare brânză, pe cine interesează?“) sau, cel mai adesea, ocărât, injuriat și chiar scuipat în plină stradă. Ce impulsuri atavice au dat în clocot în această epocă a comunicării instantanee? Ce diavol ne împinge să exhibăm fața monstruoasă a unei firi urâțite de bădărănie, minciună, pizmă, aroganță, ranchiună și ură?

Nu am ascuns, în postarea menționată, că n-am fost niciodată un fan al lui Dumitru Radu Popescu. I-am parcurs cu greutate câteva din cărți (F, Vânătoarea regală și un volum de nuvele), iar în piesele lui cu titluri voit „șmechere“ existau, după gustul meu, mult prea multe hăhăituri lipsite de spirit și de sens. Cred că l-am întâlnit o singură dată (n-am fost membru al Uniunii Scriitorilor pe vremea când o conducea), dar nu țin minte ca noi doi să fi schimbat vreo vorbă. Mi s-a părut însă, ca om, o prezență decentă, agreabilă – fapt confirmat de mulți dintre cei care îl cunoșteau mai bine.

E inutil să insist cu portretul lui Eugen Simion. Am scris demult de prea multe ori despre decăderea morală și abuzurile lui inimaginabile pe când era viu, ca să revin asupra lor acum. După 1990, legăturile dintre noi au fost oribile, deși pe vremea comunismului mi-a deschis câteva uși care au contat în evoluția mea ca scriitor – țin să menționez acest lucru. Poate că atacurile mele din ultimele decenii au la origine și neputința de a pune în același talger două fețe complet opuse ale intelectualului: valorosul critic și istoric literar, pe de o parte, și, după 1989, diriguitorul abuziv al unor instituții culturale, rol în care a făcut mult rău breslei noastre.

Dar nu despre percepții subiective e vorba aici. Adică nu despre lipsa mea de entuziasm față de proza și teatrul lui DRP sau despre adversitatea pe care mi-am manifestat-o cu asupra de măsură în raport cu comportamentul public al lui Eugen Simion. Indiferent însă de ce credem unul sau altul despre ei, reușiseră să se impună drept figuri de prim-plan ale vieții culturale – și chiar publice – din România. Erau, cum s-ar spune, celebrități. Uimitor e că oameni de artă incomparabil mai compromiși decât D.R. Popescu, înainte de Revoluție, de la Adrian Păunescu, Corneliu Vadim Tudor la Radu Beligan, au beneficiat de un tratament oficial acordat doar regilor.

Ceea ce ridică o chestiune de ordin mai general: oare ce rol mai joacă artistul/ scriitorul/ muzicianul/ omul de teatru și film în clipa de față în societatea românească? Răspunsul vine imediat: niciunul. Amintiți-vă câți oameni de cultură au făcut parte din Parlamentul improvizat din 1990. În absența criteriilor de natură politică, morală sau profesională, în constituirea primei formule democratice de conducere a țării a contat foarte mult prestigiul personal. Într-adevăr, figurile publice de marcă erau scriitorii, actorii, muzicienii, artiștii plastici, oamenii de știință. Zece ani mai târziu, supraviețuiseră în Parlament doar câțiva, ca stafidele în cozonac. După alegerile din 2020 n-a mai rămas unul, nici măcar „de sămânță“. Cele mai multe treburi publice au intrat pe mâna „profesioniștilor“. Adică a cutrelor, a semi-analfabeților, a resentimentarilor și a netrebnicilor fără căpătâi și conștiință, nuli în meseriile lor, dar care au înțeles la perfecție noul limbaj politic: minciuna, nerușinarea și slugărnicia față de șef.

S-au prostit, între timp, în asemenea hal oamenii de cultură români încât să fie considerați cantități neglijabile la nivelul simbolisticii publice? N-aș crede. Altceva s-a petrecut în ultimii ani: a triumfat politica anti-culturală aplicată cu insistență după 1990 de toate guvernele care s-au succedat. Asemenea educației, cultura a beneficiat de tratamente aplicate doar atunci când vrei să le extermini. Cronic subfinanțate, ele au devenit eternele Cenușărese într-un bal al pompierilor care nu doar că nu sting niciodată incendiul, ci se dovedesc a fi ei înșiși niște piromani. Ați observat că atunci când se vehiculează prin presă, după alegeri sau după căderea vreunui guvern, numele viitorilor miniștri cel al Culturii nu e niciodată pomenit? Iar jurnaliștii nu manifestă nicio curiozitate în cazul unei asemenea anomalii. Și asta pentru că mulți dintre ei sunt parte a unui complot, convenabil tuturor celor aflați la putere. Pușlamalele care au acaparat presa se simt de minune între prostănacii din politică, dar cu totul inconfortabil acolo unde adie fie și cea mai neînsemnată boare de cultură. Pe politician îl poți apostrofa, ca ziarist, după pofta inimii, pentru că oricum e un nesimțit și nu-i pasă. Iar asta îți dă un viril sentiment al puterii. În fața omului de cultură devii sfios, deoarece îți simți instinctiv, dureros, precaritatea. Redevii omul mărunt care scrie la ordin, terorizat că dacă nu te supui politicii editoriale impuse de patron vei fi aruncat, cât ai zice pește, în stradă.

Evident că oamenii de cultură au și ei o vină însemnată în deteriorarea imaginii lor. Încă din 1990, lumea creatorilor s-a împărțit în două categorii: artiștii militanți și „neangajații“. Primii voiau o țară fără comuniști, ceilalți cereau vehement ca oamenii de artă să lase politica și să se „întoarcă la uneltele lor“. Dacă cei din urmă s-ar fi rezumat la atât, n-ar fi fost o tragedie. Dar ei au ajuns, din tranșeele unde îi plasase iubirea „apolitică“ de Iliescu și de FSN, principalii inamici ai colegilor care continuau să urle în pustiu că vor o democrație adevărată, și nu una „originală“. În scurtă vreme, s-a ajuns la faza a doua – cea decisivă – a eliminării intelectualilor valoroși din prim-planul vieții publice: prin demonstrarea faptului că, în esență, nu doar că ar fi în solda străinătății, care îi plătește din greu, ci că sunt și niște mediocrități fără care societatea ar funcționa mult mai bine. Au pus umărul la acest scenariu veleitarii, invidioșii, mediocrii, neisprăviții, derbedeii.

În cele din urmă, urmașii lui Pocitan ben Pehlivan au avut câștig de cauză. Atacurile în serie împotriva Uniunii Scriitorilor și Uniunii Artiștilor Plastici, începute cu șase-șapte ani în urmă, reprezintă un caz-școală pentru felul cum au decurs operațiunile de linșare a elitelor culturale. N-am să le fac celor direct răspunzători pentru minciunile, scandalurile și valul de vulgaritate aduse în viața publică onoarea de a le mai pomeni numele. Ei se dovedesc, retrospectiv mai insignifianți decât Caion și mai ridicoli decât Cațavencu. Dar răul a fost produs. Ce mai contează că instanțele de judecată le-au respins în serie ticăloasele însăilări de acuzații, că le-au deconspirat intrigile și au demonstrat ridicolul turnătoriilor? Și asta pentru că – mai ales într-un mediu ca al nostru, ahtiat după abjecții și vulgarități – calomnia e regula de aur prin care se dărâmă reputații.

Într-un astfel de mediu, când scara valorilor s-a prăbușit, normalitatea s-a pitit rușinată, incapabilă să facă față asaltului deșănțării, mitocăniei, trivialității și obscenității publice. În momentul de față, șocant ar fi ca televiziunile și oficialitățile să dea onorul unor personalități precum cele evocate în debutul acestui articol, și nu faptul că moartea lor a fost tratată drept un non-eveniment. Dispariția oamenilor de cultură nu îngrijorează pe nimeni, după cum n-am văzut ca vreo înaltă oficialitate să aibă insomnii pentru că România se află pe ultimul loc în Europa la vânzarea cărților și a cititului. Bine măcar că suntem pe primul loc în ceea ce privește numărul de românași ce populează închisorile din Austria.

Așadar, nu despre cazurile particulare Simion și DRP vorbesc atunci când deplâng lipsa de reacție a mass-media și a clasei politice. E vorba despre hăul în care s-a scufundat o țară incapabilă de gesturi normale. Înstrăinarea, indiferența față de propria soartă, eclipsarea sentimentului apartenenței, egoismul feroce, îmbrăcarea costumului de stăpân de către nulități ce n-ar fi bune nici măcar de lachei, generalizarea urii și a disprețului nu puteau produce decât o țară precară din punct de vedere moral, pe care-o zdruncină din temelii orice adiere de vânt. Mai devreme sau mai târziu, România va intra în Schengen. Dar tare mi-e teamă că România nu va mai intra niciodată în România.

 

Articol publicat și în România literară.

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.