Magicianul

Mario Varga Llosa. Sursă foto: Hola

Cei subiectivi ar spune – cu temei – că e, la ora actuală, cel mai mare. Cel mai mare scriitor din lume în viață. Ceilalți nu au cum să respingă evidența: este unul dintre coloșii contemporani ai literaturii lumii. Marios Vargas Llosa – despre el este vorba, desigur – are parte de o binemeritată prezență editorială regală în România. De decenii bune deja – cu Humanitas & Humanitas Fiction în frunte, în cu totul remarcabile serii de autor. În cele ce urmează, în survol și cu o mare admirație, despre cele mai recente trei apariții de la noi ale lui Mario Vargas Llosa – toate trei, la Humanitas Fiction.

 

Despre Vremuri grele (Humanitas Fiction, 2021), romanul (până acum) cel mai recent al lui Mario Vargas Llosa, am mai scris chiar în paginile Revistei 22 – acum un an – o cronică extinsă. Era un text despre vremurile (în continuare) bune pentru literatura lui Llosa – un discret și binemeritat elogiu pentru acest scriitor uriaș și o reverență în fața forței ieșite din comun de a construi – în literatură, la cel mai înalt nivel – romanul politic. Mai precis: romanul profund și politic!

Reiau, cu și mai multă căldură, recomandarea de a nu ocoli această carte, cu atât mai mult cu cât, acum, la un an distanță (un an și jumătate de la apariția cărții în română), lumea în care trăim e și mai complicată, din cauze politice: mai precis, din cauza politicilor făcute/ordonate/impuse de personaje crude, de sociopați și de psihopați ai puterii, de dictatori de rit nou, nu mai puțin sângeroși.

Vremuri grele e, în primă instanță, o carte despre o lume care a existat cu multe decenii în urmă și despre un spațiu care a fost des populat cu figuri politice sinistre, care lasă în urma lor (la propriu) dâre groase de sânge, numeroase crime și un „capital” imens de durere, suferințe, tragedii.

Vremuri grele, pe de altă parte, e și o carte a prezentului – nu numai ca un avertisment, ci cu mult mai mult decât atât. În sensul acesta: bijuteria pe care ne-a dăruit-o Mario Vargas Llosa este o foarte fină lentilă care ne poate da o înțelegere (superioară) a ceea ce trăim, a înțelegerii Istoriei Mari – căreia nu ne putem opune decât până la un punct, care ne va amprenta major viețile, poate destinele. Cartea marelui scriitor – pentru mine, cel mai mare din lume la ora actuală – ne dă acces privilegiat la softul unui rău care, odată înțeles, poate fi nu mai ușor de acceptat (în fond: crima în serie din carte reprezintă un rău niciodată de acceptat!), ci, îmi place să cred, o idee mai ușor de îndiguit. „Vremuri grele” este, așadar, și o carte-scut pentru vremuri grele.

Două singurătăți (Humanitas Fiction, 2022) e o carte-compozit, făcută din mai multe feluri de piese, dar nu e una obișnuită, ci o carte-eveniment în centrul căreia strălucește (magic & realist) faimosul dialog din 1967 dintre Mario Vargas Llosa și Gabriel Garcia Marquez.

Contextul în care are loc acest dialog (neobișnuit și splendid) e aparte și el se cuvine a fi rezumat. 1967 e, așadar, anul dialogului public (care se întinde pe durata a două zile: în 5 și în 7 septembrie) dintre cei doi. Marele star al momentului – pentru că e marele laureat al unei distincții foarte importante, Premiul Gallegos (pentru romanul Casa verde) – era Mario Vargas Llosa. Premiul îi fusese conferit cu numai două luni înaintea dialogului public; e premiul la ceremonia căruia Llosa a citit un discurs fastuos (pe care G. G. Marquez îl va auzi pe viu, fiind prezent în public) intitulat – formula e iconică deja! – „Literatura este foc”. Gabriel Garcia Marquez, la rândul său, publicase în același an, cu două luni înaintea premierei lui Llosa, Un veac de singurătate (30 mai 1967); succesul cărții e exploziv, cu un prim tiraj epuizat imediat, cu alte tiraje care vin, în cascadă, lună de lună.

Llosa și Marquez sunt în 1967 pe cale să fie percepuți ca un fel de zei tineri, cei în jurul cărora mai ales, în anii următori, avea să se forjeze fenomenul ce urma să fie cunoscut ca boomul romanului din America Latină. Dar ei au și o relație foarte puternică atunci – e un fel de fraternitate, un fel de iubire chiar între cei doi: aflăm, între altele, din această carte, că intenționau să scrie la un moment dat o carte „la patru mâini”; mai aflăm și că, la numai câteva zile după dialogul care avea să intre în istorie, se va naște Gonzalo Gabriel, fiul lui Mario Vargas Llosa și finul lui Gabriel Garcia Marquez. Așa sunt (legați) cei doi, așadar, în acea poză a istoriei din septembrie 1967; mai apoi, politica și cu siguranță mult mai mult decât aceasta (remember: există o fotografie foarte cunoscută cu Gabriel Garcia Marquez având un ochi serios învinețit – se știe sigur că Mario Vargas Llosa e cel care i-a provocat columbianului vânătaia, dar nu se știe nici până astăzi adevărul despre motivul care a provocat conflictul dintre cei doi), așadar politica și mai mult decât atât aveau să îi îndepărteze pe cei doi, unul de altul.

„Vremuri grele”, traducere: Marin Mălaicu-Hondrari, Humanitas Fiction, 2021, 376 pagini; 2. „Două singurătăți. Despre roman în America Latină”, traducere: Tudora Șandru Mehedinți, Humanitas Fiction, 2022, 160 pagini; 3. „Visul celtului”, traducere: Marin Mălaicu-Hondrari, Humanitas Fiction, 2021, 460 pagini.

Vargas Llosa și Garcia Marquez vorbesc la început de septembrie 1967, așa cum remarcă unul dintre criticii și eseiștii care au intervenții publicistice în acest volum, despre realismul magic al marii literaturi din America Latină, dar fără să folosească acest concept ca atare. Iată (numai) patru afirmații făcute cu prilejul memorabilului dialog dintre cei doi, patru idei ca un fel de aperitiv pentru lectură: 1) „Marea dificultate este, în primul rând, să înveți să scrii. Asta e partea care, cred, e misterioasă, e partea înnăscută, ceea ce face ca un om să fie scriitor sau stenograf.” (Gabriel Garcia Marquez); 2) „Da, cred că există o relație curioasă între apogeul, atitudinea ambițioasă, cutezătoare a romancierului și situația de criză a unei societăți.” (Mario Vargas Llosa); 3) „Irealitatea Americii Latine este ceva atât de real și cotidian, încât se confundă complet cu ceea ce se înțelege prin realitate.” (Gabriel Garcia Marquez); 4) „În momentul în care se apucă de scris, tot ce e mai important pentru un scriitor, tot ce e mai autentic, ceea ce-l reflectă mai profund nu sunt convingerile, ci obsesiile sale.” (Mario Vargas Llosa).

Cartea celor doi nobelizați – cu, aici, un Llosa gentil, metodic, învăluitor, rafinat, care mai degrabă întreabă, și cu Marquez exploziv, cu formule memorabile la purtător, contrariant uneori, adorabil pe tot intervalul, care mai degrabă răspunde – pune câteva dintre marile repere hermeneutice despre marele roman din America Latină și America de Sud. Două singurătăți e o conversație de referință – neîntreruptă de atunci încoace, despre forța  – la limită, vindecătoare – a literaturii.

Roger Casament a fost (probabil) primul alb care a înotat în Nkissi, în Congo, în cel mai mare râu de pe ruta caravanelor între Manyanga și Stanley Pool. Mai înotase și în alte râuri înainte, mai mici, „total inconștient”, „unde viețuiau crocodili” – dar nu pățise nimic. Nkissi era însă impunător și mai periculos chiar: avea o lățime de peste 100 de metri, era învolburat (ca viața, nu?) și, în plus, era plin de vârtejuri „în apropierea marii cascade”. „Băștinașii l-au atenționat că e periculos, putea fi dus de curenți și izbit de stânci. Chiar așa a și fost, căci, după ce a lovit apa cu brațele de câteva ori, Roger și-a simțit picioarele prinse de curenți și s-a trezit împins către mijlocul râului, în ciuda încercărilor sale de a se opune. Rămas fără puteri, căci înghițise și câteva guri de apă, a reușit în cele din urmă să se apropie de mal, după ce-l săltase pe coama unui val. A izbutit să se agațe de niște pietre. Când a pus piciorul pe pământ, avea trupul plin de zgârieturi. Inima îi bătea să-i sară din piept”.

Roger Casament este personajul central din Visul celtului (Humanitas Fiction, 2021). Scena rezumată mai sus e plasată undeva în primul sfert al acestui roman. Ea poate fi luată copios și ca un semnal de genul unei „puneri în abis”. E o trecere a unui râu care taie o viață în două; e o traversare de ape care impune, la capătul ei, un supliment de luciditate, o conștiență superioară, o luciditate sporită. Pentru că iată ce ne spune Mario Vargas Llosa: „Mai apoi, Roger avea să-și spună că în acea perioadă felul lui de a fi s-a schimbat, că a devenit alt om, mai lucid și mai realist decât fusese înainte, cu privire la Congo, la Africa, la oameni, la colonialism, la Islanda și la viața lui”. Roger Casament e nu doar personaj, ci și numele real al unui faimos diplomat britanic. E autorul a două relatări/rapoarte memorabile – care au denunțat ororile colonialismului – care au urmat călătoriilor sale făcute în Congoul belgian și în Amazonia. E o figură care cunoaște o posteritate extrem de interesantă. Era, de asemenea, un fervent naționalist irlandez – devine așa, mai precis –, cu o viață tensionată și pasionantă.

Roger Casament și viața sa (care e relatată de Mario Vargas Llosa cu mult mai mult rafinament decât într-un roman istoric sau într-o biografie romanțată) stau, așadar, în centrul „Visului celtului”. Cu alte cuvinte: în centrul unui imens roman, unul dintre numeroasele foarte mari romane ale lui Llosa. Ale Magicianului adică.

 

Articol publicat şi în Revista 22.

Print Friendly, PDF & Email

You may also like...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.