Vargas Llosa, elegie pentru sfârșitul umanismului

Mario Vargas Llosa. Foto: Hola

Elegie crudă pentru sfârșitul umanismului, povestirea Vânturile – cel mai nou volum al lui Mario Vargas Llosa – reunește speranțele și angoasele începutului de mileniu și oferă cititorului o viziune devastatoare asupra unei lumi invadate de inteligența artificială, din care au dispărut sărăcia și maladiile, dar și idealul. Noul volum al lui Vargas Llosa – din care publicăm în avanpremieră un fragment – va apărea în librării în luna martie, editat de Humanitas Fiction.

 

Mario Vargas Llosa, „Vânturile”, Traducere din spaniolă de Tudora Șandru-Mehedinți; prefață de Mircea Mihăieș, Humanitas Fiction, 2023, în Seria de autor „Mario Vargas Llosa“

„Cel care ne vorbește [în Vânturile] e fratele întru sensibilitate și disperare al lui Gregor Samsa – cu diferența că nu el, povestitorul, e transformat întro gânganie monstruoasă, ci realitatea carel înconjoară. Simbolismul e însă identic, și intensitatea transpunerii artistice are asupra cititorului același efect terorizant”, spune Mircea Mihăieş, în Prefaţa cărţii.

În Vânturile – scria Letras Libres, în octombrie 2022 – Mario Vargas Llosa configurează un Madrid distopic, dar în același timp ușor de imaginat: „Crepusculară și (e)scatologică, melancolică și plină de umor, această proză despre singurătate are ceva dintr-o viziune prevestitoare asupra lumii care vine”.

Mario Vargas Llosa s-a născut pe 28 martie 1936, la Arequipa, în Peru, și a copilărit în Bolivia împreună cu mama și bunicii materni, închipuindu-și că tatăl lui murise și că fusese un erou. În realitate, la cinci luni după căsătorie, acesta își părăsise soția însărcinată și avea să-și revadă fiul abia zece ani mai târziu, când Mario se va întoarce în Peru. Între 1950 și 1952 urmează cursurile unei școli militare din Lima – experiență descrisă în primul său roman, Orașul și câinii. În 1955 se căsătorește cu o mătușă, Julia Urquidi, provocând un mare scandal în familie, și divorțează de ea în 1964, pentru ca, un an mai târziu, să se însoare cu verișoara lui, Patricia. Între timp, lucrase în Franța ca profesor de spaniolă și jurnalist. După o tinerețe în care se apropiase de comunism, ia distanță față de Fidel Castro, ba chiar îl acuză pe Gabriel García Márquez, odinioară prieten, de servilism. Călătorește, predă la universități din America și Europa, devine scriitor celebru prin forța epică, luciditatea și ironia sa. În anul 2010, Academia Suedeză i-a acordat lui Mario Vargas Llosa Premiul Nobel pentru literatură, iar în 2023 a fost primit în Academia Franceză, ocupând cel de-al optsprezecelea fotoliu și devenind astfel primul membru al așa-numiților 𝐼𝑚𝑚𝑜𝑟𝑡𝑒𝑙𝑠 fără ca vreuna dintre cărțile sale să fi fost scrisă în limba franceză.

La Editura Humanitas au apărut: Oraşul şi câinii (1992), Povestaşul (1992), Mătuşa Julia şi condeierul (2000), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2003), Elogiu mamei vitrege (2003), Scrisori către un tânăr romancier (2003), Paradisul de după colţ (2004), Adevărul minciunilor (2005), Lituma în Anzi (2005), Peştele în apă (2005), Tentaţia imposibilului (2005), Caietele lui don Rigoberto (2006), Casa Verde (2006), Chipuri ale răului în lumea de astăzi. Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel Liiceanu (2006), Rătăcirile fetei nesăbuite (2007), Pantaleón şi vizitatoarele (2008), Băieţii şi alte povestiri (2009), Visul celtului (2011), Călătoria către ficţiune (2012), O mie şi una de nopţi (2013), Orgia perpetuă. Flaubert şi Doamna Bovary (2013), Arme şi utopii (2013), Eroul discret (2013), Conversaţie la Catedrala (2014), Sărbătoarea Ţapului (2014), Războiul sfârşitului lumii (2015), Civilizația spectacolului (2016).

La Editura Humanitas Fiction au apărut: Cinci Colţuri (2016, 2020), Rătăcirile fetei nesăbuite (2016, 2020), Mătuşa Julia şi condeierul (2017, 2021), Lituma în Anzi (2017), Oraşul şi câinii (2017), Istoria lui Mayta (2019), Casa Verde (2019), Băieţii şi alte povestiri (2019), Chemarea tribului (2019), Cine l-a ucis pe Palomino Molero? (2020), Elogiu mamei vitrege (2020), Povestaşul (2020), Paradisul de după colţ (2021), Vremuri grele (2021), Conversație la Catedrala (2021), Visul celtului (2021), Două singurătăți. Despre roman în America Latină: Mario Vargas Llosa în dialog cu Gabriel García Márquez (2022), Jumătate de secol cu Borges (2022), Vânturile (2023).

 

Fragment Vânturile

„De altfel, nu sunt chiar un antediluvian. Recunosc că, în multe privințe, lumea de azi e mai bună ca aceea din tinerețea mea. E mai puțină sărăcie ca înainte, de pildă, și asta e deja lucru mare. Un mare progres, deie Domnul să fie adevărat! Dar faptul că mai rămâne încă o a cincea sau a șasea parte de săraci și de nenorociți pe planetă vrea să spună că suntem încă departe de a fi eradicat mizeria. Că există acum țări africane care se iau la întrecere în privința modernității și a dezvoltării cu cele din lumea întâi, ca Africa de Sud, e ceva de necrezut. A învinge cancerul și SIDA părea ceva imposibil și s-a izbutit. Și chestia asta numită mielom, care m-a făcut să pierd cam douăzeci de kile, și la răstimpuri se mai întoarce, e o boală foarte rară, nimeni nu știe din ce ți se trage, nici cât te ține, și de obicei nu omoară pacienții, dar nu se lecuiește de a binelea niciodată. (Cam de doi ani n-am mai avut parte de acest cancer al sângelui.) Și nici nu ne imaginam că ar fi ceva atât de comun ca lumea să ajungă să trăiască așa de mult, și totuși iată că sunt mulți bipezi centenari demonstrând că nu e o fantezie. Și, mai cu seamă, că bărbații și femeile pot trăi cât trăim păstrându-și luciditatea – nu însă și memoria, helàs! – și bucurându-se de viață. (Ultima oară când am făcut amor fără ajutorul pastilelor a fost cam acum zece ani, cred, sau parcă ceva de genul ăsta.)

Însă, în ciuda atâtor progrese, nu s-a putut pune capăt războaielor, nici accidentelor atomice, și asta înseamnă că, oricât de avansată e lumea, în orice moment ar putea dispărea. Măcelul dintre israelieni și palestinieni continuă, ca demonstrație cotidiană a vocației noastre autodistructive. Și e curios că un popor ca evreii, care a fost persecutat în toată istoria, a devenit imperialist și colonial, cel puțin cu nefericiții de palestinieni. Accidentul nuclear din orașul Lahore – accident care s-a datorat poate unei acțiuni teroriste, niciodată nu s-a putut determina cauza – a făcut mai mult de un milion de morți, în doar câteva minute. Cu toate astea, e mai departe imposibilă realizarea unui acord internațional pentru a dezactiva focarele atomice. Posibilitatea să izbucnească un război în orice moment între China și India e o realitate pe care n-o ignoră nimeni, fiindcă pare tot mai apropiată pe zi ce trece. Pesimiștii cred că, dacă izbucnește, întregul glob se va dezintegra în urma cataclismului nuclear. Printre ei nu se află și Osorio, de bună seamă. «Dacă izbucnește, va dispărea numai Asia, crede-mă. Există studii științifice și militare cu privire la asta. Noi, care suntem foarte departe, vom supraviețui, nu-ți face griji. Și poate că, după dezastru, se va instaura înțelepciunea și va domni pacea peste ceea ce o să mai rămână din planetă. Lumea va fi un muzeu din alea care-ți plac ție.» Câteodată, prietenul meu Osorio spune asemenea tâmpenii numai ca să mă enerveze. Reușește întotdeauna, bineînțeles.

Străbătusem deja toată strada Arenal și mă aflam în Plaza de Isabel II, având în față Teatro Real, unde era anunțată o stagiune cu cinci opere de Verdi. Mă simțeam foarte obosit și nervos, și tot drumul trăsesem multe vânturi lungi și cu siguranță mirositoare. Simțeam că-mi tremură picioarele. M-am așezat pe una dintre băncile solitare din Plaza de Isabel II, în inima vechiului Madrid al regilor din casa de Austria, să văd dacă amintirile îmi reveneau și-mi găseam căsuța care trebuia să fie pe meleagurile astea. Îi duceam dorul.

Osorio e pesemne ultimul prieten care mi-a rămas. Nu mai știu când ne-am cunoscut; nu ne știm, în nici un caz, din tinerețe. Mlaștina asta care e acum memoria mea zice că doar cu douăzeci sau treizeci de ani în urmă. Eu știu că am fost jurnalist când eram tânăr; Osorio zice că a predat filozofia la liceu, dar nu sunt deloc sigur că a fost profesor, și cu atât mai puțin de filozofie, pentru că știe foarte puțin despre asta. Nu l-a citit niciodată pe Pascal, de exemplu, pe care eu l-am citit intens într-o vreme și am fost pe punctul ca, grație lui, să mă reîntorc la catolicismul tinereții mele. Poate că Osorio o fi uitat ce anume a fost în viață, fiindcă are memoria slabă la fel ca mine, sau încearcă să mă înșele și să se înșele inventându-și un trecut. Are tot dreptul din lume s-o facă, desigur. Înțelegerea noastră este doar să ne telefonăm în fiecare dimineață să aflăm dacă unul din noi și-a luat adio de la lumea asta și să anunțăm poliția, ca să dispărem în flăcări. La asta m-am mai gândit și am mai spus-o, cred.

Mi-am mai inspectat încă o dată toate buzunarele, cum făcusem de multe ori în cursul dimineții, crezând că de data asta o să-mi găsesc telefonul mobil, ca să-l sun pe Osorio și să-l întreb de adresa mea. Dar îl uitasem, din cauza grabei de a pleca la nenorocita aia de manifestație de protest față de închiderea cinematografelor Ideal. Fir-ar să fie!

Din câte știu, Osorio n-a avut niciodată familie. O fi avut părinți, desigur, dar nu-și amintește de ei, nici dacă a avut frați, și susține cu strășnicie că n-a fost nicicând însurat. Eu, în schimb, mi-aduc aminte de părinți, cu care, cred, nu m am avut bine niciodată, și nu mai știu dacă am avut frați sau nu, pentru că nu-mi amintesc de ei, mi s-au șters din minte. Însă de Carmencita, nevasta mea vreme de ani de zile, mi-amintesc foarte bine. Numai că nu vorbesc cu Osorio niciodată despre ea. În toate serile, de când am făcut nebunia s-o părăsesc, mă gândesc la ea și mă asaltează remușcările. Cred că am făcut un singur lucru rău în viață: că am părăsit-o pe Carmencita. Ea nu m-a iertat în veci, de bună seamă, niciodată n-am mai putut fi prieteni și, culmea, s-a măritat cu Sanabria, un bun prieten din cartier. E unicul episod din trecutul meu îndepărtat pe care memoria nu l-a pierdut; și mă chinuie încă, mai ales noaptea. A fost o îndrăgostire a ștremeleagului, nu a inimii. A ștremeleagului ăstuia care acum nu-mi mai e de nici un folos, decât să fac pipi. De ce continui să spun «ștremeleag», un cuvânt pe care nu-l folosește nimeni în Spania? Puterea obișnuinței, de bună seamă. Faptul că am părăsit-o pe Carmencita e un episod care mă chinuie încă. N-am mai văzut-o niciodată și, numai după multă vreme de când s-a întâmplat, am aflat că și-a pierdut viața călcată de o mașină. N-am putut în veci să-mi amintesc numele femeii pentru care am părăsit-o pe Carmencita. Ca și adresa casei mele, care mi s-a șters din memorie în momentul cel mai nefericit. O să-mi aduc aminte, fără îndoială, când n-o să mai am nevoia de ea. Vântulețul acela a fost lung, dar atât de discret, că abia l-am simțit. De cât timp stăteam în Plaza de Isabel II? De mult, poate de un ceas, poate de două. Îmi simțeam picioarele amorțite și mi-am zis că mi-ar prinde bine să fac o plimbare. Eram mai departe rătăcit de-a binelea, dar în schimb mă simțeam acum mai liniștit. Să fi trecut de amiază și, chiar dacă nu eram sigur, am avut senzația că-mi amintesc că nu mâncasem nici de dimineață, nici la prânz, și nici măcar nu băusem un pahar cu apă toată dimineața. Am întrebat un trecător cât e ceasul, și mi-a răspuns că aproape trei.

Trei după-amiaza! Oare o să-mi găsesc pănă la urmă casa? Sau o să fiu nevoit să mă duc la poliție ca să mă ajute? Va trebui să prezint acte, pe care, bineînțeles, nu le am la mine, și totul va fi o harababură și o îngrozitoare pierdere de timp. Ajunsesem la o piață mare în capătul căreia era un edificiu pe care imediat l-am identificat, era Palacio Real. Să fi fost oare Plaza de Oriente? Da, era. Mi-aminteam de acest loc, și chiar m-am gândit că trecusem pe acolo, în negura timpului, când mă plimbam sau chiar alergam pe Paseo del Pintor Rosales, care, desigur, se afla foarte aproape, în direcția asta. Dacă mergeam mai departe, aveam să văd în stânga mea Parque del Oeste, care se umplea noaptea de curve străine, mai ales dominicane și haitiene. Atunci am recunoscut, nu departe de unde mă aflam, o fântână cu apă rece, de unde lumea își umplea sticle sau bea. Am stat la coadă și am dat pe gât câteva înghițituri zdravene de apă rece, care mi-au făcut foarte bine. Și am sfârșit toate astea cu un vânticel rapid, secret, care n-a deranjat pe nimeni.

Pe când mergeam pe Paseo del Pintor Rosales, mi-am zis că era bine că nu dispăruseră încă muzeele. Nu ne aștepta și asta? Oare tablourile și sculpturile care se află în ele nu sunt digitalizate? Fără îndoială, ăsta e motivul pentru care sunt vizitate de atât de puțină lume. Chiar și Prado, care era de obicei plin întotdeauna, mai ales vara. Multă lume preferă acum să vadă tablourile pe ecrane, cum face Osorio. Ca și când ar fi la fel să vezi un Goya sau un Velázquez sau un Rembrandt în original ori pe ecranul unui computer. Ce-i extraordinar e că există critici și profesori care susțin o asemenea grozăvie: că e de preferat, nu numai pentru comoditatea privitorului, ci și fiindcă imaginea digitală este mai clară și mai exactă decât cea originală. După părerea lor, obiectul artistic se poate vedea pe ecran cu minuțiozitatea, încetineala și totalitatea pe care simpla vedere nu ni le permit. Multă lume înghite minciunile astea, și muzeele rămân tot mai orfane. Trebuie să mă duc din nou la Prado zilele astea, de multă vreme n-am mai fost. De asta, din lipsă de vizitatori, muzeelor li se taie bugetul și le deschid mai puține ore pe zi, mai puține zile pe săptămână și mai puține săptămâni pe an. Până la urmă o să le închidă din lipsă de public. Și în orice moment oamenii de ştiinţă o să descopere că amestecul de ulei și pânză este dăunător pentru sănătate și o să trebuiască să fie arse toate picturile din motive de sănătate publică. Sper să nu mai fiu aici când o să se întâmple tragedia asta. Da’ pesimist mai sunt astăzi! Ajunsesem la Parque de Debod, iată uriașa construcție egipteană de care mi-aminteam vag și, fiindcă n-aveam unde să stau și eram obosit, m-am așezat pe iarbă. Îmi simțeam inima bătând cu furie în piept și m-am gândit imediat la infarct. Dar după câteva minute m-am liniștit: era o alarmă falsă.

Nu m-am ridicat. Stăteam bine acolo. Nu era multă lume în Parque de Debod. Doar câțiva turiști fotografiind monumentul egiptean. Îmi spusese cineva că exact acolo, în timpul războiului civil, se afla cazarma de pe Montaña. Și că, atunci când cu rebeliunea lui Franco, militarii de aici s-au răsculat și ei, dar poporul din Madrid a venit în masă, a deschis porțile și i-a măcelărit pe soldați. Ce timpuri erau pe atunci! Acum nu se mișcă nimic în Spania, unde n-o să mai fie războaie civile. Ce bine! «Franchismul» actual e de altă natură: fără caudillos și fără partide extremiste, fără oameni împușcați și nici torturați, totul foarte științific, bazat pe fizică și matematică și, mai cu seamă în domeniul absolut al ecranelor și imaginilor, pe rațiune și pe idei.

Mă întinsesem pe iarbă și mă simțeam liniștit. Poate aveam să și trag un pui de somn și, cine știe, în somn să-mi aduc aminte de drumul spre casă.

Mă gândeam la muzeele serioase, nu la galerii, care nu mai sunt, cel puțin în sens estetic, cum au fost odată. Acum deveniseră niște circuri mici, mai puțin interesante decât circurile mari, singurele instituții, mărturisesc, care au progresat în epoca asta, transformându-se în adevărate spectacole artistice. Este ceva ce am recunoscut de multă vreme, cu toate că în secret. Nu i-aș spune în veci lui Osorio, pentru că ar sări în sus de bucurie, exclamând: «Te-ai vândut modernității!» Nu m-am vândut și nici n-am făcut vreo concesie. Pur și simplu, constat un fapt obiectiv. Pe când tot ce era artistic în trecut, precum baletul, opera, pictura, sculptura, literatura, muzica cultă, științele umaniste, s-a deteriorat până a ajuns să dispară sau să-și schimbe în rău natura, circul – înainte o distracţie pentru copii, sau pentru adulții și bătrânii care duceau dorul copilăriei, și pe care nimeni nu l-ar fi numit artă acum o jumătate de secol – s-a restructurat, îmbogățindu-se, atingând niște grade de rigoare, eleganță, curaj și perfecțiune care dau multora din numerele sale frumusețea unei vechi opere de artă. Sigur că dezvoltarea tehnologiei a contribuit în parte la această transformare a circului în spectacol artistic de înalt nivel. Tinerii, care înainte voiau să fie arhitecți, apoi cineaști, apoi cântăreți, apoi bucătari șefi sau futboliști, acum visează să ajungă oameni de circ, trapeziști, clovni, echilibriști, iluzioniști. Așa se schimbă timpurile.”

 

Sugestii de lectură:

 

Publicitate

Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.