Corina Ozon: „Să supraviețuiești hrănindu-te în tăcere din amintiri e o formă de rezistență”

Corina Ozon. Sursă foto: Facebook Jidvei / Salon de Livre Paris

„Am crescut cu poveștile spuse de mama despre bunicii ei și «niște boieri foarte buni». Poveștile au fost reluate în ultimii ani cu mai multe detalii, deoarece am ajuns în etapa vieții în care doresc să-mi clarific identitatea”, spune, în deschiderea acestui interviu, scriitoarea Corina Ozon referindu-se la decizia de a scrie cel mai recent volum al său, Când macii leagănă povești, un roman biografic, o saga a propriei familii, întinsă pe aproape un veac. O poveste marcată și de drame personale, dar și de tragediile Istoriei: două războaie mondiale, instalarea comunismului, lagăre, naționalizări.

Am invitat-o pe Corina Ozon la un dialog mergând pe firul acestei povești începute în secolul XIX, pe moșia unor boieri din nordul Moldovei. „Intenția mea a fost să aduc la lumină această lume dispărută, să o extrag din poveștile generației postmemoriale, pentru că este o istorie care nu ar trebui uitată”, spune autoarea.

„Am crescut cu poveștile spuse de mama despre bunicii ei și «niște boieri foarte buni»”

CV Corina Ozon

S-a născut la Timișoara și este absolventă a Facultății de Filologie (româno-franceză) a Universității de Vest din Timișoara, și a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării a Universității din București. Din 2023, este doctor în Științele Comunicării, titlu obținut în urma unui doctorat în cotutelă între Universitatea din București și Universitatea Paul Valéry Montpellier.

Între 2014 și 2021 a publicat mai multe volume printre care: seria Amanții (Herg Benet), în șase volume – primul volum, Zilele amanților, a fost adaptat scenic sub forma unui one-woman show, montat de Teatrul La Infinit (2019); Până mă voi vindeca de tine (2016, Herg Benet); Tentații (2016, Herg Benet), tradus în limba franceză publicat la Rafael Éditions; Codul lui Zoran (2018, Herg Benet); Dincolo de furtună – viața pictorului Dimitrie Berea (Herg Benet, 2019); Despre iubire, cu instrucțiuni de folosire, un ghid atipic despre relațiile afective (2017, Univers); Povestiri scrise în palmă (2022, Editura pentru Artă și Literatură), Cineva în orașul ăsta te iubește (2023, Editura Trei); Când macii leagănă povești (Editura pentru Artă și Literatură, 2026).

Din martie 2026, a demarat proiectul Memoria povestită. Document, Imagine, Narațiune, care cuprinde dialoguri, dezbateri și întâlniri pe diverse forme ale memoriei, la care participă specialiști din diverse domenii (antropologi, istorici, psihologi, sociologi, profesori) și scriitori.

Când macii leagănă povești este cel mai nou volum al tău, Corina, și primul roman biografic care are în centrul său familia ta – peste care a trecut valul Istoriei, cu industrializare, cu două războaie mondiale, cu instalarea comunismului, cu lagăre, cu naționalizări. Presupun că l-ai scris la multă vreme după ce ai aflat aceste povești de familie. De ce ai amânat?

Am crescut cu poveștile spuse de mama despre bunicii ei și „niște boieri foarte buni”. Poveștile au fost reluate în ultimii ani cu mai multe detalii, deoarece am ajuns în etapa vieții în care doresc să-mi clarific identitatea. Toți trecem prin asta. Și totul se întâmplă când ești pregătit. Nu aș fi putut scrie această carte acum 15 ani, de exemplu. Orice carte necesită o etapă de documentare, iar acest roman biografic a avut nevoie de o cercetare. Accesul la resurse este mai simplu acum datorită internetului. Din păcate, arhivele din nordul Moldovei au trecut prin evacuări, distrugeri, condiții precare de depozitare, nu s-a păstrat mare lucru. Eu aveam poveștile de familie, câteva fotografii vechi și livretul militar al bunicului meu, prizonier în Regiunea Urali. De aici a pornit tot.

Ai cunoscut toate detaliile despre familia ta, fiindu-ți povestite, sau unele ți s-au revelat abia în momentul în care te-ai documentat în arhive, în care ai reconstituit arborele genealogic?

Este foarte greu să reconstitui arborele genealogic când nu există dovezi. De exemplu, nici acum nu știu cine a fost mama bunicii mele materne. Ea a venit cu tatăl ei de pe lângă Cluj (informații furnizate de ea mamei mele), când era foarte mică. Arhiva din locurile ei natale a ars. La fel s-a întâmplat și cu alte arhive. Un procent mare din narațiunea cărții se bazează pe rezultatele investigației familiale, mai exact, pe poveștile din familie. Fiind un roman, desigur că este și ficțiune. Dar am încercat să fixez cât am putut de bine locul fiecăruia în arborele genealogic. Mai este un aspect de luat în seamă, și anume procesul de românizare a numelor, cel mai probabil după 1918. Pe urmași îi cheamă în acte Șmit și Cozac.

Una dintre mătușile mele, care între timp s-a dus, mi-a relatat cum și-l amintea pe străbunicul meu și bunicul ei, sosit de la Hanovra să instaleze coșul pe fabrica de spirt a boierilor Goilav, posesorii unei vaste moșii în Rânghilești și pionierii agriculturii moderne. Una dintre scenele povestite de ea este și începutul romanului. Această informație este veridică pentru că în acea vreme erau căutați inginerii și tehnicienii germani pentru realizarea anumitor lucrări, inclusiv în folosirea utilajelor agricole care erau importate.

„Am integrat leagănul într-o legendă slavă, dându-i un rol de avertizor al istoriei”

În carte apare – ca un fel de personaj – leagănul verde, pictat cu flori de mac, care nu trebuia lăsat nicicând să se legene gol. Înțeleg că ai fost și tu legănată în el. Când i-ai aflat povestea?

Am fost legănați și eu, și fratele meu, și cei de dinaintea noastră, și încă o generație după noi. Știam de leagăn, mi-l amintesc de când mergeam la bunici și fratele meu era pus în el. Nu am reușit să merg pe firul existenței lui până la capăt, știam că și străbunica fusese legănată în acel pătuț. Știind că părinții ei au venit din Cernăuți, am integrat leagănul într-o legendă slavă, dându-i un rol de avertizor al istoriei. Pentru mine, povestea leagănului a declanșat dorința de a scrie cartea. Este un simbol al continuității, iar macii pictați au, la rândul lor, o simbolistică extraordinară: memorie, supraviețuire, iubire, somn.

Din păcate, leagănul a fost pus pe foc de cineva care nu făcea parte din familie și care se folosise de el.

Stră-străbunicii Corinei Ozon și bunicul, Mihai Schmidt (în mijloc, cu funda albă). Foto; Arhivă personală Corina Ozon

Străbunicii tăi pe linie maternă sunt un german din Hanovra, venit în zona Moldovei la sfârșitul secolului XIX, Mathias Schmidt, și Cleopatra Kozak, provenită dintr-o familie de evrei de origine poloneză, stabiliți la Cernăuți. Refăcând arborele genealogic, ai mers și la Cernăuți, la Hanovra?

Bunica, Cleopatra Kozak, provenea dintr-o familie stabilită în Cernăuți, cu rădăcini poloneze, care avea o afacere mică. Nu erau evrei. A fost o familie numeroasă. S-au stabilit la Rânghilești, se pare, odată cu unul dintre boierii Goilav. Povestea romantică dintre străbunicul meu și străbunica mea am construit-o având câteva date despre caracterele lor. El – elegant, manierat, riguros, bun meseriaș și foarte apreciat; ea – educată, frumoasă și îndrăzneață. Mamei mele i se spunea adesea că seamănă cu ea. În acea vreme erau aduși specialiști din Transilvania și Germania pentru lucrările tehnice.

Am fost de curând în Botoșani, și la Rânghilești. Cernăuți va fi următorul obiectiv. Desigur, îmi doresc să ajung și la Hanovra, însă, din câte știu, fratele străbunicului meu se stabilise și el în Rânghilești și s-a însurat cu o localnică.

Bunica mea, Anastasia, a fost crescută de două femei evreice, pentru că mama ei murise în împrejurări pe care nu le cunosc.

Străbunicii Mathias Schmidt și Cleopatra Kozac. Foto; Arhivă personală Corina Ozon

„După venirea din lagărul sovietic, mult timp bunicul nu a vrut să vorbească despre ce trăise acolo”

Mama ta, Ana, este mezina familiei Schmidt, născută după venirea din lagăr a bunicului tău, Mihai. Când ai aflat de tragedia prin care a trecut? S-a vorbit în familia voastră despre această traumă?

Dacă te referi la episodul violului, victima a fost mama mamei mele, Anastasia, bunica mea. S-a petrecut când avea vreo 15-16 ani. În urma violului a apărut mătușa mea Antoneta, despre care știam că avusese un tată care a fugit în Germania. Acum câțiva ani am aflat că de fapt a fugit de frică. Tatăl bunicii mele umbla cu pușca prin sat să-l omoare. Familia nu a vorbit despre această traumă. Am aflat despre incident acum doi ani. În cadrul unei dezbateri despre traumă și tăcere, pe care am avut-o cu Memoria povestită, o serie inițiată de mine, Daniela Luca, psihanalist, a explicat că tăcerea în jurul unui astfel de incident este ceva firesc. Că secretul e dezvăluit pe măsură ce generațiile se îndepărtează de ceea ce a fost.

Bunicii Anastasia și Mihai Schmidt. Foto: Arhivă personală Corina Ozon

În carte apare un text atribuit bunicului Mihai, în care descrie perioada lagărului. E real sau e o ficțiune, după o realitate reconstituită din amintiri, din poveștile de familie?

Bunicul meu nu era vorbăreț. Mama îmi spunea (ce știa de la mama și frații ei) că după venirea din lagărul sovietic, mult timp nu a vrut să vorbească despre ce trăise acolo. Mai târziu a povestit, când suferința se îndepărtase geografic și temporal. În acel capitol m-am inspirat din ceea ce povestise el și din mărturiile supraviețuitorilor acelor lagăre.

Pe bunica Anastasia înțeleg că nu ai cunoscut-o. Dar pe bunicul Mihai l-ai întâlnit, îți amintești ceva de el?

Am cunoscut-o și pe bunica, dar eram mică. Îmi amintesc chipul ei. Pe bunicul l-am cunoscut mai bine, îmi dădea cărți de câte ori mergeam la el. Mult timp am avut Amintiri despre viitor și Biblia hazlie. El nu era credincios. Am corespondat cu el până a plecat. Îmi trimitea în scrisori flori și frunze presate.

Bunica Anastasia Schmidt (în mijloc. Foto; Arhivă personală Corina Ozon

„Conacul e în paragină, dar peisajele sunt foarte frumoase”

Rânghilești, o localitate din Moldova, e locul în care se desfășoară o mare parte a poveștii tale. Ce s-a ales de conacul de la Rânghilești? Mai există?

Tocmai am fost acolo, am lansat cartea la Biblioteca Județeană „Mihai Eminescu” din Botoșani. Apoi am mers la Rânghilești, cu ajutorul unor doamne inimoase am avut o întâlnire cu localnicii care m-au îndrumat spre ruinele conacului și ale fabricii de spirt, o afacere foarte prosperă la începutul secolului XX. Din conac a mai rămas o anexă, destul de mare, și beciul în care se păstrau proviziile. E totul în paragină, dar peisajele sunt foarte frumoase. Din fabrica de spirt se mai poate vedea o conductă foarte mare și unul dintre pilonii construcției.

Am fost și pe locul unde se aflau casele din Odăi, unde locuiau angajații pe moșie. Străbunicii locuiau și ei acolo. Boierii Goilav au fost printre primii care au acordat salarii oamenilor, iar, după exproprierea din 1921, oamenii au putut avea propriul pământ devenind proprietari. Bunicul meu a avut casa pe unul dintre aceste terenuri.

Mai este cineva din familia ta acolo?

Nu mai e nimeni acolo, nici casa bunicilor mei nu mai există. Am văzut locul gol.

Corina Ozon. Foto: Anna Alcazar Rios

„Memoria acelor timpuri a fost dusă mai departe în tăcere”

Cine au fost în realitate boierii care, în roman, sunt numiți Godean? Au existat?

Așa cum am dezvăluit deja, este vorba de familia Goilav, o familie de moșieri armeni foarte pricepută în afaceri și foarte influentă în acea vreme. A rămas în memoria locurilor și a oamenilor pentru că făcuse din regiune „grânarul Europei”, investind în utilaje moderne și emancipând zona. După mai bine de 100 de ani, localnicii păstrează poveștile despre ei, care s-au transmis din generații.

M-a impresionat când am fost la Rânghilești povestea unor crengi de gutui japonez care provin din curtea boierească. O doamnă învățătoare, Dora Manole, mi-a povestit cu duioșie că oamenii au multiplicat butașul și au în fiecare primăvară flori cu parfumul de atunci.

Am realizat că memoria acelor timpuri a fost dusă mai departe în tăcere, deoarece pe timpul regimului comunist nu se putea vorbi despre cât de buni au fost boierii. Poveștile au devenit publice după anii 90. E o formă de rezistență să ții în tăcere amintirile unei lumi pe care regimul comunist încerca să o șteargă. Mai  mult, să supraviețuiești hrănindu-te în tăcere din amintiri.

„Părinții noștri ne-au menajat cât au putut de consecințele devastatoare ale regimului comunist”

În carte este un personaj, Ana – care este mama ta, cea de-a patra fiică a lui Mihai Schmidt şi a Anastasiei Văcăreanu – a cărui poveste nu a fost spusă. Care e povestea ei: cum a dus trauma transgenerațională cauzată de comunism, cum a ajuns la Timișoara?

Da, cartea se oprește odată cu venirea comunismului, care a șters lumea de dinainte. Intenția mea a fost să aduc la lumină această lume dispărută, să o extrag din poveștile generației postmemoriale, pentru că este o istorie care nu ar trebui uitată.

Mama a ajuns la Timișoara prin căsătoria cu tatăl meu, originar din județul Vâlcea. Despre ea se poate spune că a dus mai departe, în tăcere, urmele unei traume pe care nu a numit-o niciodată. Ca mulți din generația ei, nu a vorbit despre pierderi, despre rupturi sau despre ceea ce s-a frânt odată cu schimbarea de regim, dar aceste lucruri s-au așezat discret în felul de a trăi și de a privi lumea. A dus mai departe poveștile de familie, iar acesta cred că este un rol foarte important, acela de transmițător, de continuator.

Părinții noștri ne-au menajat cât au putut de consecințele devastatoare ale regimului comunist. Nu le-a fost ușor, pentru că au luat-o de la zero când s-au căsătorit. Dar au făcut tot ce au putut ca să avem o viață bună și să nu suferim, eu și fratele meu. Și, da, povestea ei ar putea deveni o altă carte.

Foto: Corina Ozon

„Ai reușit să mă faci să plâng”

Înțeleg că mama ta este ultimul personaj în viață din roman. Cum a reacționat după ce a citit Când macii leagănă povești?

Mai trăiește o soră de-a ei, Marietta, care e mai mare. Am avut emoții când i-am dat mamei cartea să o citească. A lecturat-o în două zile și mi-a spus: „Ai reușit să mă faci să plâng”. A participat și la lansarea de la librăria Cărturești Verona, deși se deplasează foarte greu. Apoi i-am relatat eu ce am găsit în locurile ei natale din Rânghilești. Mama a fost ghidul meu, deși nu era fizic cu mine.

De altfel, pe tot parcursul călătoriei mele pe acele locuri parcă am fost îndrumată. Atunci când aveam nevoie să găsesc un drum sau o informație, îmi ieșea în cale cineva care mă ajuta. „Mereu vor fi semne care trasează hărţi‑ghid şi care vor fi tot mai vizibile pe măsură ce ne scufundăm în poveste.”, spun eu la finalul romanului. Așa a fost.