David Seko: “Mă încremenește cât de precis poate fi ceasul revenirii orbirii și fricii”

David Seko. Foto: Arhivă personală

La 19 ani, timişoreanul David Seko este cel mai mai tânăr autor publicat de editura Junimea, în ultimii 20 de ani. Şi nu este doar autorul unui recent volum de nuvele, Războiul fără veac, ci a făcut deja paşi importanţi şi pe terenul damaturgiei:  în timpul liceului a scris câteva piese de teatru , unele jucate cu sala plină la Timişoara, iar acum, împreună cu un actor al Teatrului German de Stat din Timişoara, pregăteşte un spectacol adaptat după Fraţii Karamazov.

L-am invitat pe David Seko la un dialog despre volumul său recent lansat, despre interesul pentru istorie şi pentru tema războiului etern care “își schimbă mereu înfățișarea și protagoniștii”, despre proiectele sale, dar şi despre noul drum, regia de film.

“Fug de prezent și, culmea, ajung să-l înțeleg mai bine”

CV David Seko

Absolvent al Colegiului Național „C. D. Loga” din Timişoara (2024), David Seko (David Secoşan) studiază Regie de film și televiziune la Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj Napoca. El pășește și pe teritoriul dramaturgiei, semnând, printre altele, ultimele texte ale trupei de teatru timișorene Heavenly Hell, cât și Ora Londrei, piesă aflată la baza celei mai recente ediții a spectacolului caritabil „Logani pentru viață”.

David SEKO (n. 12 ianuarie 2006) este un tânăr prozator şi dramaturg timişorean. Războiul fără veac este debutul său în proză. Prologul cărţii a fost publicat pentru prima dată în numărul din aprilie 2024 al revistei Orizont. Studiază regie de film şi televiziune în cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Cu Maestrul trebuie să moară a câştigat concursul de povestiri organizat de Asociaţia „Prin Banat”, cu granturile Islanda-Lichtenstein-Norvegia. Piesele sale de teatru Divorţ în familia Addams şi Manole au fost jucate de trupa timişoreană Heavenly Hell, Ora Londrei a fost jucată pe scena Teatrului Naţional din Timişoara şi pe cea a Teatrului Basca, iar Copiii întunericului, adaptare după Fraţii Karamazov de Dostoievski, se află în curs de punere în scenă în România şi Germania, cu concursul actorului Boris Gaza. Face parte din echipa Timişoara: Harta Secretă, serial documentar coordonat de Adriana Babeţi.

Membru fondator al proiectului teatral GAZAtelier.

(Sursă CV: Junimea)

David, ai lansat de curând romanul Războiul fără veac, pe care l-ai început în timpul liceului şi care ţi-a adus statutul de cel mai tânăr scriitor publicat de Editura Junimea în ultimii 20 de ani. De ce, la vârsta aceasta, un roman despre război, şi nu o carte despre probleme sau visuri adolescentine?

Mi-am petrecut copilăria frunzărind cărțile de istorie, pierdut printre povești de necrezut și personaje extraordinare. Cel mai tare au rămas cu mine marile războaie care au marcat epocile de dinaintea noastră, cu bătălii măsurate în milioane de morți, unde s-au ciocnit viziuni și ambiții diametral opuse. Așadar, într-un fel, visul meu adolescentin a fost să mă plimb prin trecut. Dar observ că rămâne cu mine, mă însoțește și la ieșirea din adolescență. Cred că voi avea mereu această stranie nostalgie pentru suflul îndepărtat al timpurilor apuse.

Prin literatură, încerc să mă opun zidului dintre mine și trecut, să aduc la viață tocmai ceea ce nu mai poate fi înviat. Și cred că încercarea de a sfarâma zidul care ne desparte de trecut ar trebui să fie o preocupare globală. De asemenea, consider că războiul este problema mea și a tuturor celor care mă înconjoară, o neliniște perpetuă legată de potențialul unei ciocniri distrugătoare. Este aproape o lege nescrisă ca neliniștea să fie ignorată, iar cei care o amintesc, etichetați ca paranoici, dar asta vine mereu cu inevitabila prăbușire a păcii și rescrierea ororilor uitate. Așadar, consecințele indiferenței față de realitățile macabre sunt devastatoare. Prima fiind tocmai perpetuarea eternă a războiului.

Cred că literatura este cel mai sincer demers al meu. Așadar, îmi este imposibil să n-o leg de istorie. Îmi place să colind trecuturi îndepărtate și civilizații apuse. Fug de prezent și, culmea, ajung să-l înțeleg mai bine. Cred că prezentul și viitorul sunt desfășurate limpede în fața ochilor noștri tocmai în paginile istoriei. Nu cred că aș fi putut scrie despre orice altceva în afară de război, de trecutul nostru sângeros, pentru că e strict legat de felul în care văd viața. Uneori, actualitatea încetează să mai fie de neprivit când te arăți șiret față de ea. O privești pe ocolite, din trecut. Și brusc devine mai clară. Acolo e miza: să-ți dai seama de lecțiile vechilor vremuri cât încă mai există o brumă de speranță, să identifici în lume acea șansă infimă și să vezi cum poți s-o cultivi, încercând să ocolești ceea ce în trecut a dus o civilizație, o epocă sau un regim la pierzanie.

Războiul fără veac e un volum de nuvele istorice, prezentat de editori ca fiind “închegat ca o cronică a unei vărsări nesfârșite de sânge, peste timpuri, din Evul Mediu până la războiul din Ucraina”. Plimbi, aşadar, cititorul prin veacuri, prin lume şi prin mari evenimente istorice: cel de al doilea Război Mondial din Italia fascistă, luptele duse de Napoleon în Spania, în secolul XIX, războiul dintre spanioli şi Anglia reginei Elisabeta I, din secolul XVI, şi, din acelaşi veac, masacrul de la Novgorod. De ce te-ai oprit asupra acestor episoade, nu a altora din istorie?

Firește că e imposibil să acoperi întreaga simfonie a morții care a răsunat și continuă să răsune pe planeta noastră. Sunt atâtea instrumente și atâtea acorduri diferite încât e imposibil să le cunoști pe toate. Lucrarea răului și a haosului este de necuprins. Egalată, cred cu tărie, de lucrarea binelui și a ordinii. Așadar, m-am oprit doar asupra câtorva episoade, care mi s-au părut ilustrative pentru mesajul pe care am dorit să-l scot la iveală, pentru sentimentul pe care am dorit să-l trezesc, și anume că avem în fața noastră un război etern, care își schimbă mereu înfățișarea și protagoniștii, dar rămâne la fel de distrugător și pornește din motive similare, izvorâte din micimea sufletului uman. Sunt multe alte episoade asupra cărora puteam să mă opresc. Poate chiar era mai bine. Dar acestea m-au atras. Am găsit în ele potențialul unei îmbinări ideale, cu instrumentele ficțiunii, a marilor fapte de arme cu simplul act al supraviețuirii, al destinelor așa-zis „colosale” cu destine așa-zis „mărunte”, al multitudinii de forțe, viziuni și porniri din această lume. Am căutat, prin cele cinci nuvele, să surprind ciocnirea voințelor omenești așa încât, la un interval aproape regulat de timp, să facă posibilă izbucnirea unui conflict mortal, orchestrat de indivizi cu trăsături similare. Există o recurență aproape matematică a demenților în istoria noastră. Mă încremenește cât de precis poate să fie acest ceas al revenirii orbirii și fricii, împreună cu măcelarii care le perpetuează. Îmi revine în minte “Era ticăloșilor”, lucrarea lui Victor Petrini, protagonistul lui Marin Preda din Cel mai iubit dintre pământeni. E un titlu care, din păcate, nu și-a pierdut nici măcar o fărâmă din actualitate.

La finalul cărţii este o scenă care m-a marcat: eroul, ultimul supravieţuitor al “războiului etern”, orbecăie prin nimicul lăsat în urmă de o iarnă nucleară când se întâlneşte cu Dumnezeu şi asistă la o nouă facere a lumii. Tuşele acestea sumbre îmi dau senzaţia că, în substrat, există o teamă a ta de război, de moarte. Ce ţi-a declanşat-o, la 16-17 ani, câţi ai avut când te-ai apucat să scrii cartea? Sau greşesc, nu este teamă, e altceva?

Eu nu cred că e vorba de teamă. Firește, mi-e frică de moarte și, de departe, văd relația cu ideea ei ca fiind cea mai complicată bătălie pe care un individ trebuie s-o ducă. Dar, pentru secvența de final a volumului, nu frica a fost resortul care m-a îndemnat s-o scriu în forma ei actuală. Este speranța. Cred cu tărie într-o formă de divinitate, într-un creator tainic și atotputernic. Cred că ne veghează destinele într-un fel imposibil de înțeles și că operează printre noi cu instrumentele singurei voințe care cunoaște înțelesul existenței noastre. Acest lucru m-a împins în convingerea că, oricât de tare s-ar perpetua smintirea noastră și oricât de distrugători am deveni, acest creator nevăzut nu ne-ar lăsa să ne aruncăm cu totul în aer. Sau, cel puțin, nu ar permite să dispărem cu totul. Ne-ar mai da o șansă. Firește, din motive care nu trebuie neapărat să țină de o înaltă prețuire a vieții în toate formele ei. Pot să fie mult mai meschine. Până la urmă… nu cunoaștem cu certitudine nimic despre manifestările divine. Și, atunci, totul e posibil.

inalul Războiului fără veac surprinde totuși un moment în care acestui creator i s-a umplut paharul. A mai dat o șansă, apoi altă șansă, apoi altă șansă… de aceea își ia mâinile de pe figurinele din ceramică, semnificante ale speciei umane. E ultima șansă. Fiindcă volumul coboară în timp, mi-am dorit ca epilogul să contureze începutul vremurilor noastre, al lumii în care trăim noi. Și care, cred eu, trebuie tratată de parcă ar fi ultima șansă. Nu ne putem bizui că vom fi salvați de noi înșine. Nu putem aștepta ca orbirea noastră să fie lecuită din senin și fără avertisment. Cred că ar fi aproape nedrept ca cineva să ușureze într-atât povara existenței.

“Teatrul e de departe cel mai prezent, cel mai arzător dintre stilurile de povestire care mă preocupă”

Ai o vârstă la care tinerii, în general, încă îşi caută drumul în viaţă. Tu pari să-l fi găsit, chiar deja de ceva vreme. Eşti student la Regie de film şi televiziune, dar ai deja nişte paşi făcuţi pe terenul dramaturgiei. În ce proiecte ai fost implicat?

Prima dată mi-am exersat mâna ca membru al trupei de teatru Heavenly Hell Timișoara, întâi cu un spectacol musical care nu s-a mai jucat, apoi cu Recviem, text scris la patru mâini împreună cu Voicu Dumitraș, bun prieten și student la Actorie în Berlin. Anul următor am scris Divorț în familia Addams, un spectacol de jumătate de oră despre o familie de jefuitori de bancă, pe care l-am plimbat prin județ, iar cu Manole am reinterpretat mitul marelui meșter într-o cheie diferită, căutând să zugrăvesc paranoia unui personaj capabil de crimă ca să-și atingă scopul. Ora Londrei a fost prima piesă pe care am lucrat-o cap-coadă de unul singur și am regizat-o pentru ediția din 2024 a „Logani pentru viață”. S-a jucat la Teatrul Național cu sala plină, iar apoi bunii mei prieteni actori Dragoș Rusu și Boris Gaza au reluat-o la Teatrul Basca unde au fost încă patru reprezentații cu sala plină.

Pentru vara lui 2025 pregătesc împreună cu Boris o adaptare după Frații Karamazov, de Dostoievski, pe o dramatizare pe care am scris-o în februarie, în trei personaje și axată în principal pe dimensiunea crimei și a creșterii într-o familie distrugătoare. Am numit-o Copiii întunericului. Plănuim s-o traducem în germană, cândva în cursul acestui an, și să-i găsim o a doua casă și în Germania.

Pe lângă acestea, mai am două piese în lucru. Una este gata, iar cealaltă se zbate în chinurile facerii, ca să spun așa. Ele fac parte dintr-o trilogie dramatică pe care plănuiesc s-o public. Am și câteva texte de one-man-show, în principal comedii politice, pe care le-am interpretat. La un moment dat îmi doresc să revin și la această formă foarte directă de adresare, unde ești față în față cu audiența ta și n-ai pe unde să fugi. Oricum, teatrul e de departe cel mai prezent, cel mai arzător dintre stilurile de povestire care mă preocupă… Totul e viu în teatru, totul se întâmplă sub ochii tăi și nu mai e cale de întoarcere. Pentru că nu încearcă să se ia la trântă cu timpul, actul teatral e neprețuit.

Pe scenă, cu trupa Heavenly Hell din Timişoara, în spectacolul „Recviem”, pe care l-a regizat. Foto: ID Fest

Ai optat pentru Regie de film raportându-te la un model a cărui carieră te inspiră sau la care aspiri ori dintr-un alt raţionament?

Spun din capul locului că îl venerez pe Martin Scorsese. E unul dintre artiștii care mă inspiră cel mai tare. I-am văzut toate filmele și încerc să-l înțeleg în profunzime. Rareori întâlnești o metodă mai izbutită de a spune povești și de a transmite emoții, toate cu o versatilitate inimaginabilă. Cu toate acestea, resortul principal care mă atrage către cinema este felul în care înțeleg eu că se împart poveștile. Cel puțin acelea care mă atrag și pe care îmi doresc să le spun. Unele se aștern pe hârtie, altele se urcă pe scenă, iar altele se filmează. Totul în funcție de elementul predominant: ideile și călătoria descriptivă într-un univers foarte complex, dialogul și ceea ce dezvăluie acesta din spiritul uman, sau dinamica indivizilor care șlefuiesc un anumit colț de lume.

Am optat pentru Regie de film pentru că este teritoriul pe care îl stăpânesc cel mai puțin și pe care sper să mi-l însușesc. Găsesc că filmul este o cale foarte puternică de povestire. Are o urgență și o putere de netăgăduit, îți impune universul construit și recurge la principalul argument al societății moderne: imaginea. Tocmai de aceea, nu este cea mai subtilă formă de artă. Nu se poate ocupa de ascunzișurile ființei la fel de bine pe cât îi surprinde acțiunile și reușește să identifice consecințele acestora. Acolo, pe teritoriul subtilității, într-o lume a nuanțelor, e locul literaturii. Ea ne stăpânește conștiința, tocmai pentru că ne-o cunoaște atât de bine. Filmul, în schimb, stăpânește tot ceea ce poate fi privit. Uneori chiar și ce nu poate fi privit. Sau n-ar trebui să fie.

Dacă mâine ar fi să te apuci să regizezi un film, pentru ce temă ai opta?

Napoleon. De la nașterea și până la moartea lui. Cred că, studiind cu destulă atenție un personaj de dimensiunile acestuia și epoca pe care a definit-o, un artist poate să spună totul despre omenire.

La o prezentare de film, alături de scriitorii Adriana Babeţi şi Mircea Mihăieş. Foto: UVT

“Generația mea are un mare avantaj: noile tehnologii i-au răpit orele de plictiseală”

Nu puţini dintre colegii tăi de generaţie citesc puţin, iar unii, mai deloc. Ce crezi că generează acest dezinteres? Dacă ar fi să faci o pledoarie pentru lectură, ce argumente le-ai aduce?

Războiul fără veac e singura mea pledoarie pentru lectură. E un mare „mulțumesc” pe care mi-am dorit să-l aduc literaturii. Altfel, nu caut să conving pe nimeni de nimic. Cu cât mai intimă este această apropiere de carte, cu cât mai tainică e descoperirea vrăjii din paginile marilor capodopere, cu atât mai puternic va fi atașamentul celui avântat în această lume. Generația mea are un mare avantaj: noile tehnologii i-au răpit orele de plictiseală. Astăzi, nimeni nu mai e silit să citească din lipsă de altceva. Avansul tehnologic a permis ca selecția să fie foarte simplă, spre deosebire de așa-zisa „epocă de aur” a cititului: cine este cu adevărat pasionat de literatură citește. Cine nu e interesat de literatură nu citește. Și atunci, în afară de băncile școlii, unde alienarea elevilor în legătură cu operele „marilor clasici” este o realitate de netăgăduit, nimeni nu mai trebuie să deteste un autor doar pentru că este nevoit să-l citească. Marea literatură, cred eu, poate cu un strop de naivitate, le-a rămas doar celor care o iubesc în mod sincer. Între aceștia și textele de care se lasă purtați continuă să existe aceeași intimă legătură care s-a născut pe vremea primelor povești spuse în jurul focurilor din Preistorie. Iar poveștile, într-o formă sau alta, rămân stâlpii civilizației noastre. Și le căutăm peste tot, nu mereu pe hârtie, ne agățăm de ele, ne construim viața în jurul lor și le așternem în drumul către moarte. Și, cu cât covorul de povești pe care pășim e mai gros, cu cât ne adâncim mai tare în el, cu atât cred că devine mai ușoară trecerea.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News