Ovidiu Şandor, organizatorul Bienalei Art Encounters: „Bienala a plecat de la pasiunea mea faţă de arta contemporană”


Foto: Isho

La Timişoara începe, la sfârşitul acestei săptămâni, Bienala Art Encounters, un eveniment care a pus oraşul şi regiunea pe scena internaţională a artei contemporane. În preambulul Bienalei l-am invitat la un dialog pe iniţiatorul şi organizatorul său, Ovidiu Şandor, al cărui nume este legat, în egală măsură, de tranzacţii şi proiecte imobiliare gigant şi de susţinerea artei contemporane, fiind el însuşi colecţionar de artă contemporană şi, totodată, consultant pentru Galeria de artă Tate Modern, din Londra.

Un dialog despre Art Encounters, despre colecţiile sale de artă contemporană şi hărţi vechi, unele vechi de sute de ani, despre colaborarea cu Tate Modern şi Festivalul Internaţional de Arte Europalia, dar şi despre implicarea sa în salvarea unei clădiri istorice simbol din Băile Herculane.

 

„Un colecţionar ajunge treptat să susţină artişti şi evenimente culturale”

CV Ovidiu Şandor

Ovidiu Şandor este antreprenor, fondator și CEO al companiei Mulberry Development, cunoscută la nivel naţional în special pentru dezvoltarea proiectelor City Business Centre Timişoara şi The Office Cluj Napoca. În 2016, Ovidiu Şandor a lansat proiectul ISHO din centrul Timișoarei, un proiect imobiliar mixt în curs de dezvoltare. În 2019 a fost desemnat câștigătorul competiției EY Entrepreneur Of The Year România 2018.

Colecționar de artă contemporană, dar și doctor în computer science al Royal Institute of Technology, Stockholm, Suedia, Ovidiu Șandor a inițiat în 2015 cea mai importantă bienală de artă contemporană din România, Art Encounters. Anul acesta a fost desemnat Comisarul General al părții române pentru Festivalul Internațional de Arte Europalia 2019.

Domnule Ovidiu Şandor, peste câteva zile, la Timişoara începe o nouă ediţie, a treia, a Bienalei Art Encounters, un eveniment pe care l-aţi înfiinţat, de a cărui organizare vă ocupaţi şi care a pus oraşul pe scena internaţională a artei contemporane. De ce aţi decis să investiţi bani şi timp într-un astfel proiect care nu are legătură cu segmentul antreprenorial pe care vă aflaţi?

Totul pleacă de la pasiunea mea faţă de arta contemporană, în special arta contemporană românească. De multe ori, dincolo de a urmări scena de artă contemporană şi de a achiziţiona lucrări de artă, un colecţionar ajunge treptat să susţină artişti şi evenimente culturale. În cazul meu a fost o trecere de la a colecţiona la a susţine un catalog pentru un artist, iar în 2015 s-a născut ideea unei expoziţii de artă contemporană în Timişoara, care a crescut şi ca ambiţie inclusiv pe acea dorinţă a Timişoarei de a se poziţiona cât mai bine în competiţia pentru titlul de Capitală Culturală Europeană 2021, care atunci era în plină desfăşurare. Cineva a sugerat să fie o bienală, regiunea şi România neavând o bienală de artă contemporană semnificativă la momentul respectiv. Apoi a urmat ediţia a doua, din 2017, iar acum în 20 septembrie deschidem ediţia a treia, urmând ca în 2021 să deschidem cea de a patra ediţie. Arta contemporană înseamnă, în cazul Bienalei Art Encounters, şi conectare cu teatrul, cu literatura şi cu alte zone culturale.

E o investiţie a timpului meu şi, poate, a capacităţii de a aduna oameni în jurul unei idei, a capacităţii de a organiza un altfel de eveniment. Bienala a început să prindă viaţă şi să fie un proiect de sine stătător care, în timp, trebuie să devină din ce în ce mai puţin dependent de mine ca persoană, de aceea avem şi Fundaţia Art Encounters, organizaţia care pregăteşte evenimentul.

 

De anul acesta aveţi programe şi între bienale…

Da aş spune că a început în prima parte a anului, când o serie de artişti invitaţi la Bienală au vizitat Timişoara pentru a descoperi oraşul, pentru a-i înţelege mai bine poveştile, istoria, problemele; au fost comisionaţi 20 de artişti care să creeze lucrări speciale pentru Bienală, multe dintre ele abordând tematici pe care le-au găsit aici. Vizitele lor au însemnat însă şi întâlniri cu studenţii de la Facultatea de Arte, workshopuri, prelegeri, iar peste vară am activat deja patru dintre lucrările comandate pentru Bienală, dintre acestea amintind un interesant mozaic al artistului Dan Acostoaie, inaugurat la Gara de Nord.

Deci anul acesta Bienala nu se limitează la acele cinci săptămâni de expoziţii, ci, dincolo de acestea, oferă un program mult mai amplu, atât ca întindere în timp, cât şi ca preocupare: expoziţii, lucrări de artă în spaţiul public, prezentări de filme artistice, chiar în Teatrul Naţional, o serie de prelegeri susţinute de artiştii invitaţi, un seminar legat de entităţi independente care publică volume de artă sau cărţi de artist, iar în octombrie va exista şi o şcoală curatorială de vară, o colaborare cu Centrul de Cultură din Cluj, unde profesori internaţionali vor ţine cursuri pentru tineri curatori din întreaga lume, cu accent, desigur, pe România şi pe regiunea est-europeană.

 

„Când am organizat prima ediţie a Bienalei, Timişoara avea de recuperat vizibilitate”

La modul general vorbind, vi se pare că Timişoara este suficient de vizibilă pe harta culturală naţională, regională?

În 2015, când am organizat prima ediţie a Bienalei Art Encounters, Timişoara avea de recuperat un pic de vizibilitate. Alte oraşe din România deveniseră mai vizibile prin diverse evenimente, şi mă refer la Sibiu, Cluj, Bucureşti. Ceea ce încercăm noi să facem este să devenim vizibili în zona artei contemporane, Bienala fiind deja cunoscută internaţional: avem vizitatori din străinătate, din mari muzee, avem jurnalişti de la cele mai importante publicaţii de artă contemporană din lume care vin la Timişoara. Cred că oraşului îi stă bine în acest rol de gazdă, o gazdă primitoare şi tolerantă.

 

„De copil aveam o curiozitate legată de artă”

Foto: Creative Mornings

Numele dumneavoastră este, deci, legat în egală măsură de tranzacţii şi proiecte imobiliare gigant şi de susţinerea artei contemporane. Când şi cum aţi ajuns colecţionar de artă contemporană?

Am ajuns pe calea pe care, cred, ajunge oricine. De mic copil aveam o curiozitate legată de artă, care a fost încurajată de părinţii mei. Când eram copil şi călătoream, exista regula ca în orice oraş vizitat să mergem şi la muzeul de artă. Apoi am început să colecţionez hărţi vechi, pe la 20 şi ceva de ani, după care, să citesc cărți despre artă, care m-au ajutat să înţeleg mai bine arta modernă şi artiştii interbelici, apoi destul de repede am descoperit arta contemporană, faţă de care am simţit o afecţiune mai directă. Arta contemporană e cea care abordează problemele noastre culturale, estetice, sociale, politice, economice curente, iar artiştii ne oferă o privire asupra lor, cu o altă lupă însă.

 

Câte lucrări sunt în colecţia dumneavoastră?

E o întrebare la care colecţionarul, de obicei, nu răspunde. (Râde.) O colecţie nu e neapărat importantă prin numărul de lucrări.

 

Dar un artist preferat, dintre cei ale căror lucrări le-aţi achiziţionat, aveţi?

Şi asta e o întrebare dificilă…

 

Se înţelege că vă plac toate lucrările pe care le-aţi achiziţionat, dar cred că există, totuşi, unele preferate. Aşa cum sunt unele cărţi din biblioteca personală.

Îmi plac toţi artiştii care intră în colecţia mea, mi se par interesanţi, relevanţi. E greu şi evit să fac o listă de favoriţi printre ei, pentru că e ca şi cum ai face o listă de favoriţi între copiii tăi. Colecţia, pot spune, conţine atât lucrări ale avangardei istorice interbelice (Victor Brauner, Gherasim Luca, de exemplu), cât şi nume importante ale artei contemporane din anii 60-70 (Ana Lupaş, Ion Grigorescu, Geta Brătescu), artişti din grupul Sigma (Ştefan Bertalan, Constantin Flondor, Doru Tulcan),  Paul Neagu, artişti din generaţia anilor 80 (îl amintesc aici pe Dan Perjovschi) şi continuând cu artişti din generaţia de astăzi care sunt deja bine prezenţi în scena artei contemporane internaţionale (Victor Man, Ciprian Mureşan) şi o serie de nume de artişti foarte tineri care acum încep să devină vizibili pe această scenă (Alex Miruțiu, Pușa Petrov, de exemplu).

 

Pentru a achiziţiona una dintre hărţile pe care le aveţi în colecţie aţi aşteptat zece ani. Se întâmplă la fel şi în cazul lucrărilor de artă?

A colecţiona aproape orice, dar artă în special, e foarte diferit de a cumpăra ceva din comerţ. E un demers care presupune, într-o primă fază, descoperirea cât mai multor artişti, pentru a le înţelege preocupările şi evoluţia lucrărilor, apoi lecturi, urmărirea expoziţiilor, consultarea cu istorici de artă, curatori, cu alţi colecţionari, cu artişti, şi, uneori, presupune multă răbdare.

 

O pasiune cronofagă.

Da, este un demers destul de complicat pentru care nu există o reţetă, o procedură simplă.

 

„Fiecare hartă din colecţia mea are o poveste minunată”

Aminteam anterior de colecţia dumneavoastră de hărţi vechi, peste 200. De ce hărţi?

De mic am fost pasionat de tot ceea ce a însemnat geografie şi istorie. În perioada comunistă fiind, la un moment dat părinţii mei mi-au cmpărat un atlas geografic foarte frumos, tipărit în RDG. Am ţinut la el foarte mult, poate şi pentru că pe vremea aceea nu puteam călători, iar harta oferea singura posibilitate de a călători, imaginar. Ulterior, locuind o perioadă în străinătate, am descoperit un anticariat de hărţi şi am descoperit frumuseţea lor. Sunt o combinaţie de geografie, istorie, artă şi meşteşug, majoritatea fiind gravuri. Mă bucur că anul trecut am reuşit să fac o primă expoziţie cu o bună parte din hărţile aflate în colecţia mea.

 

Care e povestea acelei hărţi după care aţi stat aproape zece ani până aţi reuşit să o achiziţionaţi?

Am găsit-o la un colecţionar din străinătate. Da, au trecut vreo zece ani până când s-a hotărât să o vândă, dar asta se întâmplă cu multe piese, trebuie să ai răbdare, să le găseşti, să convingi proprietarul să ţi le vândă. Dar aşa cum pescarul se laudă cum a prins un anumit peşte, aşa şi noi, colecţionarii, avem poveşti. (Râde.)

 

Dar ce are atât de deosebit încât aţi dus zece ani muncă de convingere cu cineva pentru a o avea?

E o hartă-manuscris, una dintre primele hărţi ale Banatului, întocmită imediat după cucerirea habsburgică. Fiind manuscris, e unicat. Apoi pentru că e legată de un moment foarte important din istoria Timişoarei şi a Banatului, şi anume momentul în care habsburgii preluau administrarea acestei regiuni, un moment de naştere istorică a locurilor noastre. Deci, este o hartă importantă din mai multe puncte de vedere şi, din nou, aflată într-o, să spun, relaţie personală cu mine.

 

De când datează cea mai veche hartă din colecţia dumneavoastră?

De pe la 1478. Toată colecţia mea e axată pe zona geografică a României de azi şi fiecare hartă are o poveste minunată.

 

„La recomandarea noastră, Tate a achiziţionat lucrări ale mai multor artişti români”

Foto: Mulbery Development

Sunteţi, de câţiva ani, consultant pentru Tate Modern, făcând parte din comitetul de achiziţii de artă est-europeană. Ce presupune această muncă?

Cu aproximativ 15 ani în urmă, Tate şi, ulterior, şi alte muzee au constatat că au o colecţie foarte puternic axată pe artă vest-europeană şi nord-americană, zone în care arta şi scena de artă au fost întotdeauna foarte active, şi au decis că vor să lărgească spectrul colecţiei şi să achiziţioneze lucrări şi din zonele mai puţin tradiţionale – Asia, Africa, America de Sud şi Europa de Est –, de unde nu achiziţionaseră din motive istorice, nu pentru că aici nu ar fi existat o artă de foarte bună calitate. Şi atunci au înfiinţat aceste comitete, dându-şi seama că de multe ori nu au o cunoaştere foarte bună a acelor regiuni. Şi cine cunoaşte mai bine arta unei regiuni decât colecţionarii de acolo? Astfel, au înfiinţat inclusiv un comitet pentru Europa de Est şi Rusia, în care suntem peste 30 de colecţionari fie din regiune, fie din alte colţuri ale lumii interesaţi de aceste zone.

Ce facem noi acolo? În primul rând, le sugerăm celor de la Tate la ce artişti ar fi bine să se uite, apoi specialiştii muzeului, curatorii fac o cercetare cu privire la acei artişti (dacă sunt în viaţă, îi vizitează), încearcă să înţeleagă mai bine ce fac fiecare. Apoi anual avem o întâlnire în care se discută strategia de achiziţii pentru această regiune, încercând că identificăm artiştii, grupurile de artă, tipurile de lucrări de artă care ar prezenta interes pentru colecţia Tate. Asta nu înseamnă că Tate colecţionează tot ce este relevant în arta românească sau pe cei mai buni artişti români, ci pe acei artişti care sunt relevanţi internaţional din punctul lor de vedere şi ale căror lucrări le completează în mod interesant pe celelalte aflate deja în colecţia muzeului.  După ce există o listă cu aceşti artişti vizaţi, curatorii identifică lucrările-cheie ale lor, în încercarea de a le achiziţiona, după care comitetul de achiziţii decide care lucrări urmează a fi cumpărate.

 

Ce artişti aţi recomandat?

Dintre artiştii români, Tate a achiziţionat, la recomandarea mea și a celorlalți membri români din comitete, o lucrare fabuloasă a artistei Ana Lupaş, de la Cluj, apoi lucrări semnate de Ion Grigorescu, Geta Brătescu, Ciprian Mureşan şi în continuare există discuţii pentru achiziţia unor lucrări ale altor artişti români, fie din generaţie istorică, fie din tânăra generaţie actuală.

 

În toamna anului trecut, aţi fost desemnat comisar general al părţii române pentru Festivalul Internaţional de Arte Europalia 2019, la care România are statut de ţară invitată…

Festivalul se va inaugura în Belgia, la 1 octombrie, şi va dura patru luni, până în ianuarie 2020, cu o serie de expoziţii în toată Belgia. E un fel de bienală de cultură care include artă contemporană, cinematografie, teatru şi arte performative, muzică şi o componentă de expoziţii istorice.

 

„Am fost impresionat de demersul unor tineri, care îşi investesc timpul şi energia pentru salvarea Băii Imperiale din Herculane”

Cum aţi ajuns să vă implicaţi financiar într-un proiect de reactivare arhitecturală şi socială a centrului istoric din Băile Herculane, aflat la un pas de prăbuşire?

E un proiect de punere în siguranţă şi, ulterior, de restaurare a unei clădiri-simbol pentru Herculane, Baia Imperială. Am fost impresionat de demersul unor tineri voluntari din Asociaţia Locus, care îşi investesc timpul şi energia pentru salvarea acelei clădiri.

Sunt câteva motive pentru care am sprijinit financiar acel proiect. În primul rând, pentru că aceste clădiri istorice sunt o dovadă palpabilă a unui trecut, a locului de unde venim; istoria Banatului nu este una liniară, ci are multe influenţe, cu multe tipuri de administraţie, iar acea clădire spune în mod fabulos istoria acelui loc, de aceea mi se pare că e un gen de clădire care trebuie neapărat salvat. În al doilea rând, cred că Herculane, ca destinaţie, se poate slava tocmai prin cele câteva clădiri istorice care au mai rămas în picioare; este o ocazie unică pentru ca în jurul acelei clădiri să renască poate şi ca spirit civic acea comunitate. Sprijinul meu merge şi ca mesaj de susţinere faţă de aceşti tineri voluntari pasionaţi de ceea ce fac, într-o lume în care mulţi sunt individualişti, preocupaţi doar de propriul buzunar, de propria carieră, de propria maşină, de propria casă. Vreau să arăt că astfel de demersuri trebuie încurajate şi sprijinite, că aceşti tineri trebuie să ducă mai departe, administrativ, social, economic, această ţară. Nu în ultimul rând, m-au determinat copiii mei; într-un weekend am vizitat o serie de alte clădiri istorice din Herculane, inclusiv aceea în care funcţionase Baia Imperială, şi mi-au spus: „Tata, ajută-i dacă poţi.” Şi ei, la 11 ani, şi-au dat seama de importanţa, de valoarea unor astfel de clădiri. Oricare dintre aceste motive ar fi fost suficient pentru a mă determina să mă implic, dar toate la un loc explică mai bine de ce am făcut-o. Sper că vor fi eliminate blocajele administrative care există acum, astfel încât acea clădire să poată fi pusă cât mai repede sub protecţie fizică, pentru a-i opri degradarea şi a fi restaurată.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.