Dan Perjovschi: “Nu sunt avangardist, cum spune ICR. Sunt mainstream, de aia, MoMa, şi Pompidou, şi Tate, şi Kiasma, şi Modern Musset”
Este desenator, ilustrator, scriitor, jurnalist și autor de performance şi, de un sfert de veac, editorul artistic al Revistei 22. Desenează unde apucă: în ziare, pe pereţi, pe vitrine, pe linoleum, în mine. Este apreciat în toată lumea. Unii îi iubesc aşa de tare arta, că şi-au tatuat pe piele desene de-ale lui.
A avut sute de expoziţii în străinătate, în Statele Unite ale Americii, în Portugalia, Spania, Germania, Ungaria, Suedia, Elveția, Marea Britanie, Mexic, Brazilia, Coreea de Sud, China. Este un răsfăţat al marilor muzee de artă contemporană din lume.
La Institutul Cultural Român nu are, însă, trecere, de vreo câţiva ani. E prea avangardist, spune actuala conducere. Cea de dinainte îl pusese să demonstreze că nu fură diurna de 20 de euro şi nu mănâncă ce nu-i dă voie partidul. Despre Dan Perjovschi e vorba.
“Spaţiile convenţionale sunt triste şi cenzurate”
Recent, ai desenat, cu copiii romi, în mijlocul gunoaielor, la Pata Rât, la Cluj Napoca, şi le-ai adunat desenele într-o carte de colorat pe care ai adus-o la Bienala Art Encounters, de la Timişoara. Apoi, prin vară, ai expus între două garaje de tablă, de la marginea Bucureştiului. M-am oprit doar asupra a două exemple, cele mai recente. De ce preferi, pentru expoziţiile tale, locuri neconvenţionale, chiar controversate?
Nu sunt un artist convenţional. Trăiesc din desen experimental nevandabil. Am crescut şi m-am format ca artist după Revoluţie, în spaţii conduse de artişti (că instituţiile clasice nu prea existau sau erau corupte de trecut). Am expus în locuri neconvenţionale, încă din vremea comunistă. Pentru că alea convenţionale – galerii ale Uniunii Artiştilor Plastici şi muzee socialiste – erau triste şi cenzurate şi, exact cum sunt şi azi, impracticabile. Nu tu cuie în pereţi, nu tu una, nu tu alta, “nu se poate” ca motto).
La sfârşitul anilor 80, eu şi Lia (soţia lui Dan Perjovschi – n.m.) expuneam la noi în apartament, numai pentru noi doi (şi, câteodată, pentru un grup restrâns de prieteni). Sau pentru aparatul foto. Şi uite aşa ne simţeam liberi, fără cronici, fără public, fără directori…
Acum expun în artist run spaces (Sandwich, Salonul de proiecte Bucureşti, Magma Sfântu Gheorghe, Karte sau B5 Târgu Mureş) sau în spaţii alternative (fostul Tam-Tam Timişoara, Galeria Raft Braşov, grupul Nostru Sibiu) pentru că îmi plac iniţiativele independente. Îmi plac curajul şi deschiderea lor. Muzeul Naţional a obosit şi a chelit. În schimb, proiectele astea tinere zbârnâie de energie. Dau experienţă şi iau energie. E un târg onest.
În 1991 la Timişoara în cadrul festivalului de artă şi performance Stare fără titlu m-am închis în cămăruţa portarului, am împachetat-o în hârtie şi am desenat-o trei zile şi două nopţi, până a ajuns din albă neagră. Eram vizibil numai pe gaura cheii…
“Atâta timp cât joc bine, sunt în tur global”
Eşti un răsfăţat al marilor muzee de artă contemporană din lume. Ai avut expoziţii la Moma New York, Tate Modern Londra, Centre Pompidou Paris, MACBA Barcelona, Muzeul Ludwig Cologne, Muzeul Vanabbe Eindhoven, Moderna Museet Stockholm, Kiasma Helsinki, Moderna Galerija Ljubljana, Lenbachhaus München, Künsthalle Basel. Cum ai ajuns la prima importantă expoziţie internaţională?
Sunt ca tenismenii din top 100. Atâta timp cât joc bine, sunt în tur global. Curg invitaţiile şi de-abia le pot face faţă. Parcă sunt angajat cu normă întreagă. Doar că lucrez în fiecare săptămână în altă parte. Ca şi sportivii, trebuie să am grijă de gleznă, creierul merge brici.
Prima mare expoziţie a fost în 1995, la Muzeul de Artă Contemporană din Chicago – expoziţia Beyond Belief, cu artişti din Europa Centrală şi de Est. Am fost selectat după vizita în atelier a curatoarelor Laura Hoptman şi Roxana Marcoci. Plutea în aer un interes pentru bucata asta de Europa ascunsă de zidul din Berlin. Între timp, interesul regional s-a domolit. Exoticul e în altă parte. Dar interesul pentru poziţii artistice robuste a rămas.
Ce m-a impresionat la Chicago a fost că directorul muzeului a făcut primul vernisaj pentru angajaţii muzeului (secretare, tehnicieni, paznici etc.) şi le-a explicat lucrare cu lucrare. N-am văzut aşa ceva în societatea condusă de clasa muncitoare. De fapt, n-am văzut mai nicăieri acest tip de respect pentru “echipă”. Doar în mult blamata Americă.
Dar expoziţia care a contat pentru mine cel mai tare a fost, în 2003, la minele din Essen, transformate în spaţii de expunere. Am lucrat trei luni desenând cu cretă pereţi negri şi aspri. Atunci m-am eliberat total de regulile tâmpite pe care un sistem educativ anchilozat mi le-a tatuat pe creier. Şi am scăpat şi de provincialismul românesc care-i ca mlaştina, cu cât te zbaţi mai tare, cu atât te trage mai în adânc. Proiectul meu se chema White Chalk Dark Issues şi era în cadrul unui demers curatorial şi teoretic foarte ambiţios, de cinci ani, numit Open City-Models for Use.
“Desenele mele nu sunt Charlie Hebdo. Eu nu lucrez cu ură şi nici cu cinism”
Te-ai lovit de tabuuri, de interdicţii în anumite ţări în care ai desenat sau ai expus? Arta are sau ar trebui să aibă limite, aşa cum are şi libertatea de exprimare?
Nu ca în România. “Afară”, în general, totul se poate. Şi ce e mişto e că nu trebuie să le mai explic istoria artei, de la Picasso încoace, diectorului, paznicului, tehnicianului şi fiecărui muzeograf în parte. Dar în atâţia ani, în tot acest context am avut câteva situaţii. La Bienala de la Moscova, când curatoarea mi-a zis că pot să “atac” orice, mai puţin Biserica Ortodoxă.
Desenele mele nu sunt Charlie Hebdo. Eu nu lucrez cu ură şi nici cu cinism. Eu desenez cu empatie. Caut să găsesc soluţii intelectuale la probleme complicate. Interesul meu nu este să fac scandal. Nu am acest demers de promovare. Din contră, mie îmi place când râde şi directorul, şi supraveghetorul. Mă interesează ca şi cel criticat să zâmbească. Aşa că la Moscova am desenat o biserică ortodoxă care discuta cu o moschee şi o întrebă dacă-i place Feng-shui.
La Bienala de artă Sarajah, din Emiratele Arabe Unite, unde legal ai voie să ai patru neveste, am desenat un bărbat în fusta aia albă, strigând “Give me Five!”. Bineînţeles că toată lumea zâmbea pe sub mustaţă. A, şi am desenat cu cărbune nefixat, direct pe peretele cafeteriei (acolo unde se strânge toată lumea), aşa că bărbaţii cei în alb puteau avea urme de cărbune pe “rochii”. În schimb, la femei nu se vedea, că sunt toate în negru.
Astea două exemple sunt clasice în activitatea mea. Dar au fost şi altele. De exemplu, desenul despre Fukushima, şters de organizatorii Trienalei Aichi, din Nagoya, după ce-am plecat eu de-acolo.
Adevăru-i că libertatea de exprimare trebuie să vină la pachet cu responsabilitatea.
Astăzi sunt multe lucruri ce pot fi subiect al cenzurii bunului-simţ (exagerat sau nu). Nimeni nu ştie limita. Lucrări de artă care folosesu animale au trebuit să fie scoase din expoziţie, pe meritate sau nu, din cauza grupurilor activiste în domeniu. Fenomenul white washing sau, hai să zicem alfel, vorbitul în numele unor minorităţi a dat naştere la multe controverse. De aia, în proiectul meu în Pata Rât n-o să vezi pozele copiilor şi nici numele lor de familie, de aia nu e despre viaţa grea sau despre gunoiul în care acei copii trăiesc, ci despre casa visurilor lor. De aia e o carte de colorat, şi nu o serie de desen sau de fotografii mirifice în light-boxuri scumpe. De aia nu am expus la un târg de artă, ci la un Encounters.
“Eu am dus ICR în muzee, nu invers”
Împreună cu soţia ta, Lia, participaţi anual la aproximativ 30 de expoziții personale sau de grup, conferințe și simpozioane. Când şi unde a fost ultimul eveniment de acest gen la care ai/aţi ajuns prin intermediul Institutului Cultural Român?
Alea 30 sunt numai ale mele. Lia face jumătate că, spre deosebire de mine, e foarte selectivă cu proiectele şi contextele în care se bagă şi se protejează fizic şi emoţional mai bine ca mine. Am ajuns amândoi la o vârstă când schimbatul meridianelor şi stresul îşi spun cuvântul. Din cauza aerului condiţionat, îmi dau mucii, după fiecare zbor…
Cu Institutul Cultural Român, chestia e complicată. Sau simplă, cum vrei s-o iei. Complicată, pentru că sunt bani publici, nu ai vreunui partid sau ai vreunui milionar. Simplu, pentru că, după Patapievici, ICR a căzut în barbă, în calorifer sau acum în ie (oaie). Pentru această generalizare îmi cer scuze tuturor profesioniştilor şi omenilor mişto care mai rezistă în centrală sau în antenele din lume. Dar pentru că nu şi-au dat demisia, vor trebui să îndure criticile…
Eu nu mai lucrez cu ICR de când echipa Patapievici a fost înlocuită. Deloc. Dar chiar şi când eram în parteneriat cu ICR şi apreciam agenda şi deschiderea institutului, făceam în diverse forme de colaborare cam cinci din 30-35 proiecte pe care le fac anual. Adevărul este că eu am dus ICR în muzee, nu invers. Eu şi Lia primim invitaţiile direct. Nu suntem trimişi nicăieri de vreo “instanţă” din România. Suntem invitaţi direct de muzeele de artă contemporană din lume.
De aceea, întrebarea primită de actuala preşedintă a ICR, la comisii (ce caricatură şi comisiile alea din Parlament, ce teatru penibil!…) “dacă ar face o expoziţie cu Perjovschi?”, nu este bine pusă. Unu la mâna, că nu şefu’ ICR alege expoziţiile, teatrele, cărţile sau filmele la care se asociază, ci există boarduri democratice (sper) care votează (sper) în baza unei viziuni culturale (sper). Doi la mână, după cum spuneam, eu şi Lia nu am fost niciodată într-un proiect al ICR. Toate au fost proiectele noastre, la care ICR s-a asociat. Că, altfel, nu deschidea anumite uşi şi nu avea contacte la anumite instituţii.
Răspunsul preşedintei ICR, că Perjovschi e prea avangardist şi din cauza asta nu va veni el la ICR, e iarăşi fals. Eu nu sunt avangardist. Nici alternativ. Eu sunt mainstream. De aia MoMa, şi Pompidou, şi Tate, Kiasma, şi Modern Musset. Şi, oricum, ICR e dator să promoveze toate zonele culturii româneşti, nu numai Fetele de la Căpâlna.
Eu sunt recunoscător acelei echipe ICR care a fost alături de noi. Dar după cum se vede, o duc binişor şi fără. Dacă nu cumva, mai bine.
Eu m-am simţit umilit când, în ultima fază (când echipa Patapievici era călărită de Curtea de Conturi şi legile deveneau tot mai oribile), trebuia să mă duc cu un snop de bonuri să justific diurna (care, credeţi-mă, nu se compară cu aia a parlamentarilor). Şi contabila ICR trebuia să verifice fiecare bon, să taie plicurile şi să lase bananele. Teribil. Şi pentru mine, şi pentru ea. Ce risipă de timp!… Eu sunt curios dacă echipa naţională de fotbal a României adună bonuri de haleală, să-şi justifice diurna. Nu, pe bune. Nu şi eu, şi ea reprezentăm România? M-am săturat să mă simt infractorul de serviciu, să dovedesc că nu fur ditamai diurna de 20 de euro. Artiştii n-au voie să mănânce decât ce vrea partidul la putere?
Am obosit să văd oameni traumatizaţi, muncind la dosăroaie enorme, să justifice câteva sute de euro, când Primăria plăteşte nonşalant zeci de mii de euro pentru două ore de muzică de doi lei. De autostrăzile de miliarde, care se duc la vale imediat ce li s-a tăiat panglica, nu mai zic nimic…
Ani de zile am evitat contactele cu instituţiile româneşti (pentru că le cade faţa oficialilor români dacă vin la o expoziţie de-a mea, pentru că nu împărtăşim acelaşi fel de patriotism, pentru că mi-au îndesat cărţi cu Eminescu pe calorifere, pentru că nu mai rezonez la bancurile neaoşe, nu mă interesează chermezele, hăhăieile şi trasu’ cu ochiu “uite ce proşti sunt occidentalii ăştia”….).
Acum sunt din nou fericit. Lucrez când vreau şi la ce vreau, doar cu cele mai progesive instituţii din România CNDB, FITS, Astra Film sau, mai bine zis, lucrez cu nişte viziuni în care cred. Atunci când aceste vizuni vor înceta, voi termina şi eu colaborarea.
“Înainte de 89, singurul mod de-a călători era prin plic”
Despre tine s-ar putea spune că ţi-ai urmat arta în străinătate, aceasta ajungând în expoziţii internaţionale înainte de 89, pe când tu erai captiv încă în propria-ţi ţară. Nu a ştiut Securitatea despre aceste corespondenţe cu artişti din străinătate, despre expoziţiile în care apăreau desenele tale?
Înainte de 1989 am participat “afară” mai ales că mail artist. Mail art era o mişcare alternativă care se opunea pieţei de artă, galeriilor şi instituţiilor în general. Era un circuit de la artist la artist, cu expoziţii mai ales prin ateliere. Dar eu/noi nu ştiam. Pentru mine şi Lia era singurul mod de-a călători. Prin plic. Mail art-ul se baza pe copii xerox sau ştampile adică, chestii multiplicate. Noi n-aveam aşa ceva şi improvizam. Trimiteam colaje sau desene originale. Îţi dai seama? Dar a meritat pentru că nimic nu-ţi umplea inima mai tare ca un plic sosit din Mexic, să zicem. Am dat adresa Muzeului Ţării Crişurilor, unde lucram atunci, şi eu primeam mai multă corespondenţă ca muzeul. Nu ştiu dacă am avut probleme, că nu ştiu ce a ajuns sau nu la mine. Nu exista email şi nu aveam cum verifica.
Odată am trimis prin plic un desen lung pliat la Bienala portretului din Tuzla, Iugoslavia (actuala Bosnie). Am câştigat premiul I care consta în nişte bani şi două săptămâni de tabără. Or, Iugoslavia era ţara pe unde se fugea în Vest. Era un Vest mai mic. La sfatul unor colegi mai cu experienţă, nici n-am mai cerut paşaport. Dar tot mi-a apărut un securist cu propuneri de carieră artistică (interesant cum de ştiau deja băieţii…). Noroc că era sfârşit de 1988. N-a mai durat mult.
Am fost la Tuzla în 1990. Le-am scris după Revoluţie şi oamenii au înţeles faza cu securiştii şi m-au invitat în rezidenţă, doi ani după. Chestia e că se simţea ceva în aer şi nu mult după a început războiul… Ei nu prea vorbeau engleză şi am pierdut legătura.
Întâmplarea face ca anul ăsta să fi expus la Bienala Ark, din Konjic, care-i lângă Sarajevo. Bienala asta se petrece într-un buncăr al lui Tito şi fiecare ediţie rămâne instalată până se umple bunkerul şi se transfomă în muzeu de artă contemporană. Mişto idee. În fine, cu ocazia asta am aflat câte ceva despre Tuzla şi bienala portretului. Era o chestie UAP-istă de-a lor, foarte figurativă şi foarte socialistă în sens prost. Dar oamenii au rămas mişto. Mi-au trimis poze cu lucrarea mea, care-i în colecţia lor acum, şi de la care nu aveam nicio urmă.
Pe vremea aia încercam să particip, oriunde în afara ţării, la expoziţii de caricatură, la expoziţii SF numite de anticipaţie sau bienale de gravură (deşi nu aveam mijloace). Încercam orice, numai să “ies”.
Securiştii ştiau, dar probabil că nu eram încă destul de important sau aveau deja oameni la muzeu şi în grupul de artişti. Oricum, la ce public aveam noi la expoziţiile noastre… Cuvântul îi speria cred mai mult decât imaginea.
“Intuitiv, eram pregătiţi pentru libertatea ce urma să vină, deşi habar n-aveam că o să vină cu adevărat”
De mai mult de 20 de ani, îmbini activismul cu arta. La Revista 22, dar şi sprijinind, cu desenele tale, gale ale societăţii civile, proteste ori diverse proiecte artistice. Cum ai ajuns să desenezi după ştiri ori analize politice, şi nu te-ai oprit, de exemplu, la pictură de tablouri? Sau la decorare de vitrine – domeniu în care te-a specializat Academia de Artă din Iaşi, pe care ai absolvit-o?
Păi, am făcut 12 ani de educaţie academică şi am pictat la naturi statice de mi-au ieşit pe ochi. Tot timpul am încercat să mă eliberez de rame şi de limite. De tablouri reale şi de tablouri virtuale.
Când a venit Revoluţia, aveam câţiva ani de activitate experimentală, la Atelier 35 Oradea, împreună cu Lia. În grupul ăla am aflat mai multe de la colegii mei şi via Ungaria. Şi de la Lia, via Bucureşti (ea era studentă în Capitală, eu rămăsesem la muzeu în Oradea). Şi Lia testase deja limitele reprezentării clasice, folosindu-şi corpul ca material de artă la noi în apartament, pentru aparatul foto, mânuit de mine. Au fost ani de experimente grafice şi de încercări. Unele au dus nicăieri, dar important este că le-am încercat. Am muncit enorm. Că altceva tot nu era de făcut. Şi cu Atelier 35 Oradea am expus enorm, de şi cenzura s-a plictist şi nu mai venea să vadă expoziţiile înainte. Şi ăla a fost tot un soi de subversivitate. Şi de activism. Expuneam săptămânal.
Intuitiv, şi eu şi Lia eram pregătiţi pentru libertatea care urma să vină, deşi habar n-aveam că o să vină cu adevărat. Şi când a venit, scena de artă, galeriile UAP, expoziţii etc. nu au făcut faţă. Nu erau pregătite. Ce se vedea în galerii era enorm de plictisitor faţă de ce se vedea pe stradă. De fapt, în 1990 nu ştiu dacă am participat la două expoziţii. Am fost mai mult pe stradă, la mitinguri.
Ziarele în schimb erau vii. Era nebunia aia a publicării fără cenzură. Pagini enorme pline-pline cu litere minuscule trase la plumb. Ilizibile astăzi. Dar care atunci se citeau pe nerăsuflate. Era enorm. Aşa că m-am asociat cu ziarele. Prima dată, la Contrapunct, gazeta scriitorilor tineri, şi după aia, mai “politic”, la 22. Astea au fost “galeriile” mele de 16 pagini. Textele acestor reviste, prima dată politice şi după aia culturale, au schimbat felul în care desenam. M-au centrat. Şi astăzi subiectul instalaţiilor mele desenate e politic, social şi cultural. La fel cum e structurat 22-ul.
Întodeauna am vrut ceva mai mult decât teritoriul strict artistic. Am vrut şi în muzeu şi în afara lui. Multe dintre proiectele mele au extensii sub forma unor inserturi în gazetele locale. Multe dintre expoziţiile mele sunt sub forma unor ziare. Sunt expoziţii de luat acasă.
M-am asociat cu mişcările critice sau ONG-iste de la început. Din perioada sorosistă. Care, apropos, a fost mini Marshal Planul Europei de Est. Au dreptate monştrii de azi să se supere pe Soros. Multe din entităţile critice şi independente de azi sunt sau provin din ONG-uri formate atunci. Societatea închisă se teme de aia deschisă.
Am desenat din 1990 pentru ONG-uri şi pentru iniţiative artistice independente. Pentru Fundaţia “Gheorge Ursu”, pentru România Curată. Aşa că pentru mine translatarea pe pancartele “Salvaţi Roşia Montană” şi “Rezist” a fost naturală. La fel ca social media pe care eu o folosesc acum, ca extensie directă a proiectelor mele.
Asta cu decorator de vitrine e o chestie interesantă. În prima fază îţi vine să râzi. Asta scrie pe diploma noastră de liceu (de artă, de la Sibiu, transformat în Liceu Pedagogic – Secţia Artă, când Ceauşescu a spus că-s prea mulţi artişti în ţara asta). Mai sunt şi altele pe diploma aia. Pe diploma de facultate nu scrie nimic. Cu alte cuvinte, de la liceu ieşeai cu o meserie. De la marile academii de artă ieşi cu zero barat. Dar dacă te uiţi la “jobul” ăsta din alt unghi nu-i de loc nasol. Se fac multe proiecte în vitrine. În Londra, magazine celebre comisionează artişti să le fac vitrinele. La Sfântu Gheorghe şi Bucureşti am văzut proiecte de artă speciale care foloseau acest tip de spaţiu “la stradă”. Azi nu mai râd. Când mă uit cum sunt aruncaţi în vid absolvenţii de liceu şi de facultate, nu mai râd deloc…
“Sunt un fel de traducător. Traduc tot ce văd”
Eşti un fel de reporter care merge pe teren, iar ceea ce vezi, ceea ce auzi aşezi nu pe hârtie, ci pe pereţi, şi nu scriind, ci desenând. Cum îţi gândeşti desenele, instalaţiile, expoziţiile?
La mine e un flux continuu, de prin 2000. De fapt, stai s-o iau de la început. Am desenat săptămânal actualitate politic-socio-culturală, din 1990. Săptămânal. Cu alte cuvinte, am un antrenament masiv în a translata o analiză textuală într-o imagine. Vezi, nu spun “ilustra”…. Pariul meu a fost să fac un desen care rezumă textul, dar care poate rămâne inteligibil şi dacă scoţi textul. Aşa sunt instalaţiile mele: desenele rămase după ce textele s-au dus. Doar am diversificat sursele şi, pe lângă ziarele tipărite, pe care încă le citesc cu pasiune, în trei limbi, scanez internetul şi sunt atent la toate conversaţiile cu paznici, şoferi, curatori…
Nu am un plan. Am o tactică. Reciclez jumătate din desenele de pe zid sau cameră (depinde de ce spaţiu primesc). Rulez un corp de desene de pe un zid pe altul. Am un repertoir care se schimbă constant, în funcţie de evenimentele mondiale şi de locul unde expun. Într-un spaţiu nou pe un zid alb încep cu desenele pe care în unele cazuri le-am reluat ani şi ani de zile şi pe care le pot face şi cu ochii închişi. Sunt aşa-zisele desene “universale”. Astea îmi dau imediat stabilitate şi control mental al spaţiului. Pentru că, altfel, zidul alb – ca şi pagină albă – este teribil.
Proiectele mele depind de atmosfera generală în Europa sau pe planetă. De câţiva ani, o temă constantă sunt refugiaţii. Acum nişte ani, era criza economică sau războiul împotriva terorismului. Apoi sunt teme generale: libertatea de expresie, clivajul dintre săraci şi bogaţi, civilizaţia digitală etc. La astea adaug desenele descoperite pe loc. Restul de 50 la sută.
De fapt, încep noul proiect din momentul în care primesc invitaţia (pe email sau, mai nou, pe Facebook). Strâng în dosare informaţii despre ţara-oraşul-instituţia respectivă (texte, poze, ziceri). Încep să desenez pe avionul care mă duce la expoziţie. Şi, după aia, tot timpul, la faţa locului. De dimineaţă până seara. Sunt un fel de traducător. Traduc tot ce văd. Execuţia pe zid e rapidă. Am acum aşa de multă experienţă, că ce făceam altădată într-o lună fac în patru zile. Mai greu e cu găsirea unor noi desene. Câteodată am mintea blanc. Şi, ca s-o deblochez, am nevoie de timp. Umplu caiete de notiţe. Şi din 200 de idei doar 20 ajung pe zid. După aia sunt aşa de obosit şi stors, că-mi trebuie zile să ies din starea asta în care vă văd pe toţi cu bule ieşindu-vă din cap.
Ştiu când încep primul desen pe zid. După aia proiectul nu are sfârşit decât conventional, odată cu vernisajul. Practic, pot adăuga desene la nesfârşit. Şi la proiectele care stau expuse mai mult (şase luni, un an, cinci ani) revin în muzeul respectiv de câteva ori şi adaug noi desene. Updatez proiectul.
De altfel, zidul pe care-l desenez la Sibiu, din 2010, şi care se cheamă Ziar orizontal, asta este: o updatare continuă, fără pauză. Un desen în spaţiu şi timp. De aproape opt ani. Să vedem cât mă mai ţine entuziasmul…
“Arta mea va trăi prin interviul ăsta cu tine sau cât va trăi Brent Birnbaum”
La finalul expoziţiei, majoritatea desenelor tale dispar. Nu te deranjează, nu te doare această efemeritate asumată a artei tale?
Nu. Se face loc pentru alte idei şi alţi artişti. Arta mea (mare parte din ea) e ca o perfomanţă. Are un timp de viaţă. E contemporană cu tine. După aia, rămân documentele (poze, texte, interviuri). Îmi place că nu se va juca nimeni după ideile lui cu ideile mele. Eu lucrez cu umor dar o fac foarte serios. Puţină lumea are aceeaşi seriozitate. Eu pot să duc în cârcă toată responsabilitatea libertăţii de care mă bucur. Îţi dai seama? Mi se dau metri pătraţi de tribună liberă. Nimeni nu-mi cere înainte ce o să desenez. Nimeni nu vine să zică “scoate aia” sau “aia nu se poate”. Nimeni. Pentru mine, care am prins câte trei comitete de cenzură pentru fiecare expoziţie, e un vis. Şi, în acelaşi timp, o datorie. De unde şi implicarea civică. De unde şi subiectele mele. Fără garoafe…
Dar există în creaţia mea, după atâţia ani, o parte să-i zicem stabilă, care nu se şterge. Carneţelele de notiţe sunt în colecţiile marilor muzee. Serii de desene pentru diverse reviste, la fel. Am desenat pe linoleum, pe jos, şi lumea a cumpărat desenul. Am desenat cinci etaje, la Biblioteca Tehnică din Praga, şi alea rămân cât rămâne biblioteca. Public cărţi de artist, unele sunt facsimile după notebook-urile mele, altele sunt cărţi de colorat, după cum ai văzut la Timişoara. Desenele de la prima ediţie Art Encounters de pe faţada de sticlă a Halelor Timco s-au şters, dar uite cartea asta de colorat făcută cu copii din Pata Rât va supravieţui în biblioteci.
Să ştii că lumea îşi download-ează desene şi şi le lipeşte pe computer sau pe pereţi. Unii şi le fac save-screen-uri alţii, ilustraţii pentru pagina de Facebook sau lucrarea de diplomă. Nu trece săptămână să nu mi se ceară dreptul de folosire a x desen. Unii şi le-au tatuat pe corp.
Nu râde. Când m-a contactat Brent Birnbaum şi mi-a zis “Hi, Dan! Mi-am tatuat un desen de-al tău pe piept”, mi-am zis, “hopa, am sfeclit-o, cine ştie ce serial killer e asta şi a făcut o obsesie cu mine”. Dar de fapt, Bent e un artist mişto din New York şi a avut proiectul ăsta să-şi tatueze pe corp ce desene-i plac lui, fie Dürrer, fie alea de pe ambalajul de lapte (ca pentru un anumit gen de gândire artistică nu există ierarhii). Eu am fost numărul 7.
Am primit o dată un cadou de la o clasă de liceu din nu ştiu ce oraş american, din the middle of nowhere. Ei au vizitat MoMa exact când aveam eu peretele ăla enorm desenat şi le-a plăcut aşa de tare, că au făcut şi ei un ziar cu desene inspirate din desenele mele.
Pentru chestiile astea merită să te lupţi în continuare… Pentru asta rezist eu aici şi nu fug la Berlin. Pentru Sibiu, pentru Sandwich, pentru activiştii ăştia care ies duminică de duminică.
Revenind la întrebarea ta: arta mea va trăi prin interviul ăsta cu tine sau cât va trăi Brent Birnbaum. Vezi, astăzi există tot soiul de posterităţi.
“Sănătate să fie (şi Guverne mai luminate), că am de muncă în prostie”
Cum arată agenda ta, în următoarele luni?
Pe 20 octombrie am vernisajul unei expoziţii solo la Berlin, cu titlul Drawing Politics, cum altfel?, într-un spaţiu enorm, non-profit, care se inaugurează cu mine. Pe 22, desenez pentru un proiect la Teatrul Gorki, proiectul se deschide prin noiembrie, dar eu profit că sunt deja în Berlin. Pe 23, am o vizită de cercetare la München, pentru un proiect la anul. Pe 29 închid printr-un workshop expoziţia personală, cu Cristi Răduţă, de la Salonul de proiecte Bucureşti.
La mijloc de noiembrie sunt la Sao Paulo, pentru o expoziţie foarte mişto despre apă, pentru care trimit deja de patru luni vederi cu lacuri, râuri şi cascade din toate oraşele unde ajung – vezi, n-am scăpat de mail art.
În prima săptămână din decembrie, mă reîntorc la Berlin, pentru o lansare de carte, un album despre carnetele mele.
În prima săptămână din 2018 am un solo la New York. În ultima săptămână din ianuarie 2018 o expoziţie de grup în Oakland USA. În februarie mă reîntorc la Arles, la Fundaţia van Gogh, pentru o conferinţă. În aprilie începe rezidenţa din München, în iunie sunt la Jeu de Paume Paris etc.
Cam prin decembrie am definitivat prima parte a anului viitor. Până în aprilie tot 2018. După aia apar lecturile publice, workshop-urile, inserturile etc. o mie de alte activităţi care acompaniază trunchiul central al artei mele. Sănătate să fie (şi Guverne mai luminate), că am de muncă în prostie…
Interviu publicat şi în TIMPOLIS.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
2 Comentarii
[…] Dan Perjovschi: “Nu sunt avangardist, cum spune ICR. Sunt mainstream, de aia, MoMa, şi Pompidou, … […]
[…] Dan Perjovschi: “Nu sunt avangardist, cum spune ICR. Sunt mainstream, de aia, MoMa, şi Pompidou, … […]