Cristian Pătrăşconiu. Interviu Sever Voinescu: La Muntele Athos


Când pleci de la Muntele Athos, pleci cu adevărat? Pleci de tot?

Titlul cărții lui Dan C. Mihăilescu a făcut epocă, nu-i așa? Cred că depinde cum pleci. Dacă pleci decis să revii cât mai curînd, cum mi se întâmplă mie, locul rămîne în tine ca o promisiune a ta – tu trebuie să onorezi promisiunea de a te întoarce. Dacă pleci cu ideea că ai bifat destinația și gata, poate că rămâne ceva din tine acolo. Locul este răpitor, într-un sens înalt desigur. Nu seamănă cu nimic…

 

Cum miroase acolo? Cum e lumina la muntele Athos?

Climatic, e Grecia. Ești în plină splendoare mediteraneană. Vezi pomelii care atârnă obezi din crengi firave, măslinii ca niște degete scheletice de neînțeles, toate fructele Pământului, și flori multicolore. Marea se simte peste tot. Athosul este o peninsulă lungă de vreo 60 km, strâmtă, nu mai lată de 10 km, stâncoasă, acoperită de păduri foioase, cu o culme golașă ce merge la 1000 de metri altitudine. Aerul e curat, proaspăt.

 

Ce se aude? E vreodată zgomot acolo?

Sigur că nu e ca pe Magheru. În mănăstiri se aude zgomotul diferitelor activități. Călugării sunt oameni foarte activi. Se lucrează mereu în interiorul sau în exteriorul mănăstirilor. Multe mănăstiri au atât de multe de făcut încât angajează „civili” pentru construcții, agricultură, pescuit sau altele. Am întâlnit români și printre aceștia. Plus că acolo, firesc, domină elementul grecesc, deci temperamentul are temperaturi ridicate. Sigur că mult mai potolit decât în alte locuri, dar îl simți cum palpită pe sub rasa monahală. Nu se țipă. Nu auzi claxoane. Dar zumzetul unei zile lucrătoare se simte. Seara, însă, după o anumită oră, să zicem după 8, nu mai mișcă nimic. Se aude, doar, slujba din Biserică. Când nu e slujbă, la ora 8, un clopoțel din interiorul mănăstirii se aude într-un anumit fel și din acel moment liniștea e obligatorie. Călugării se roagă în chiliile lor și e bine ca și tu, pelerin, în chilia ta, să faci la fel. Și, ca în orice altă mănăstire din lume, nu se vorbește la masă. Nu știu de unde avem noi convingerea că o masă bună este cea „vorbită” cu prietenii. Masa luată în liniște – se aude doar cititorul de la amvon care citește din Viețile Sfinților – este cea mai hrănitoare, din câte îmi dau seama. Și îți tihnește în cel mai adânc mod cu putință.

 

Prima oară când ai fost?

Acum vreo şase ani. Și, de atunci am mers de două ori pe an, primăvara și toamna.

 

De ce te duci acolo?

Mă întreb și eu. Nu pot să nu mă mai duc și nu mi-e clar de ce. Sigur are de-a face cu credința mea în Dumnezeu. Și cred că simt nevoia să merg pentru că e ceva ce mi se va întâmpla legat de acest loc. Nu știu, încă, ce. Aștept. De câte ori merg acolo, aștept ceva, caut ceva, dar sunt încă orb și nu pot vedea după ce bâjbâi eu pe-acolo de fapt.


De ce merg oamenii la Muntele Athos?

Pelerinii sunt tot mai mulți. Cred că dacă nu ar fi regulile care impun un număr limitat de intrări în Munte, ar fi pe-acolo cam ce vedem la mănăstirile din nordul Moldovei în sezonul turistic. Dar chiar și așa, eu însumi am sesizat cum de la un an la altul parcă pelerinii sunt tot mai mulți. Și e de spus că există foarte mulți Părinți acolo care sunt nemulțumiți de creșterea afluxului de pelerini. Ei sunt acolo ca să fugă de lume, dar lumea are tot mai mare nevoie de ei, după câte văd, și îi caută chiar și în cele mai retrase locuri de pe Munte.

 

Te-a vizitat vreodată gândul să rămâi acolo? Ai putea trăi la Muntele Athos?

Nu cred că e om care ajunge la Athos și nu se gândește măcar o clipă „Ce-ar fi dacă aș rămîne pe-aici?”. Sigur că da. De foarte multe ori m-am gândit la asta. Doar că vocația monahală nu mi se potrivește. Să rămâi la Athos nu e ca și cum ți-ai găsi o căsuță în Grecia rurală, pe malul mării, și te-ai retrage acolo. E vorba de monahism și asta cere o vocație foarte specială, pe care nu o am. Sunt prizonierul lumii și n-am puterea să-i întorc spatele, deși mi-ar plăcea s-o pot face.

 

Ce (poți) să iei cu tine de acolo? Ce (poți) să lași din tine acolo?

Nu cred că lași ceva acolo. Dar cred că acolo cei mai mulți oameni se decid să se schimbe. În felul cel mai curat cu putință, te dezici de o parte din tine. Ca un șarpe, lași acolo una din pieile tale. Dar asta e doar o iluzie. Nu cred că e pelerin la Athos care să nu-și spună „da, îmi dau seama că cel mai important lucru pe lume e Dumnezeu și îmi dau seama că-L ratez. Promit să mă schimb.” Doar că foarte puțini se țin de cuvânt odată ce se întorc acasă. De aceea, Athosul îmi pare locul unei lucidități absolute. Acolo te cântărești exact și iei decizii mari. Dar cum ai plecat, nu te ții de ele. Athosul este locul unde poți avea revelații. Dar nu e ceva ce nu te aștepți, nu e ceva șocant: acolo îți spui mai apăsat ceva ce, uneori, în forme cu surdină, ți-ai mai spus și înainte. Dar acolo se aude clar vocea ta cea bună care-ți spune direct ce are să-ți spună.

 

Cum poți rata – fiind acolo, urcând la Muntele Athos – acel loc?

Nimeni nu ratează. Unora le folosește mai mult, altora mai puțin, dar nu dăunează nimănui. Este, însă, posibil să fii atât de idiot încât să te duci acolo și să nu pricepi nimic. Să nu auzi nimic, să nu vezi nimic. Urechea ta interioară poate fi surdă, ochiul inimii tale poate fi orb. Dar ăștia sunt rari pe-acolo, căci asemenea oameni nu prea iau drumul Athosului.

 

Ce are România la Muntele Athos? De fapt, e adecvat să spunem așa – „România la Muntele Athos”? E aceasta – o națiune, o țară – o notă tare acolo?

Există încă o percepție foarte naționalistă a Athosului. Deși ortodoxia  a condamnat filetismul ca erezie în veacul al XIX-lea, percepția preponderent națională a mănăstirilor se păstrează. Se spune despre câte o mănăstire că e rusească, alta e sârbească, alta e bulgărească, alta e georgiană etc. În realitate, cam toate sînt grecești. Sigur, fiecare mănăstire are istoria ei, ctitorii și binefăcătorii ei, care au provenit din diverse țări ortodoxe. În fiecare dintre ele se găsesc obști alcătuite din călugări ce pot proveni preponderent dintr-o anumită țară. Într-o oarecare măsură această legătură continuă – de pildă, există un puternic interes al Guvernului rus în Mănăstirea Sfântul Pantelimon, de care au mare grijă. Încă de departe, de când îi vezi turlele bisericii acestei mănăstiri ghicești rapid specificul rusesc. Dar cele mai multe mănăstiri sunt de-a dreptul grecești și cuprind călugări din mai multe țări. Limba Muntelui, însă, e greaca și tradiția lui spirituală este grecească. Poți spune că există „locuri” românești: Schiturile Prodromu (care e cât o mănăstire de mare!), Lacu, Colciu, Sf. Ipatie sunt locuri în care se vorbește și se slujește românește. Dar călugări români există în multe mănăstiri. Eu îi cunosc mai bine pe cei de la Mănăstirea Vatoped. Dar dacă umbli pe străduța principală din Kareia (capitala Muntelui), nu trece mult timp până auzi călugări vorbind românește între ei. La o cercetare istorică a Athosului poți găsi „bani românești”, ca să vorbim în termenii de azi, peste tot. Secole la rând domnii munteni și modoveni au susținut masiv financiar Muntele. Ocupația otomană a Constantinopolului, a Greciei și a Balcanilor a sărăcit serios Athosul, iar țările române, care aveau un statut mai aparte în Imperiu, erau cam singurele care mai finanțau acest epicentru al ortodoxiei. Găsești mărturii ale acestui sprijin în mai toate mănăstirile.

 

Câți oameni care au legătură directă cu țara noastră sunt acolo?

Mulți. Schitul Prodromu este chiar sprijinit financiar de Guvernul României cu un stipendiu anual care ajunge la un milion de euro. Apoi, călugării români de la Athos au legături cu mănăstiri din România. Cei mai mulți dintre ei au fost tunși în mănăstiri din România sau măcar au ucenicit pe-aici. Legăturile se păstrează. Iar stareții atoniți, care nu sunt români, au și ei legături puternice cu mănăstiri, episcopi sau mitropoliți din România. Dacă citești amintirile unor duhovnici români care au nevoit la Athos, de pildă amintirile Pr. Petroniu Tănase, vei vedea că monahii români nu erau prea bine primiți nici chiar în anii târzii ai veacului trecut. Totul a început după ce Cuza a „naționalizat” averile mănăstirilor. Foarte multe averi de acest gen erau închinate unor mănăstiri din Athos și domnitorul a lovit serios stabilitatea financiară a Muntelui cu această decizie care viza, indiscutabil, interesul național al noilor Principate. Se știe că s-a implicat chiar statul grec, care a cerut lui Cuza o serioasă compensație pentru această pierdere. Ei bine, această istorie a avut un impact neplăcut la nivelul relațiilor personale ale monahilor români cu frații lor greci la Athos. A trecut mult timp până cînd această istorie, percepută în Munte ca o trădare, ca o adevărată hoție, s-a uitat. Astăzi o mai știu doar cei cărora le e dragă istoria. Și nu sunt mulți.

 

Și: cam câți vin acolo?

Pelerinajele la Athos se înmulțesc. Vin mulți credincioși români. Numărul lor a crescut sensibil în ultimii ani. Dar cel mai interesant este că obștile de călugări sunt tot mai numeroase și tot mai tinere. În anii 70 ai veacului trecut, Muntele aproape murise. Sărăcit, ici-colo călugări în vârstă, ei înșiși cam plictisiți de propriul destin. S-a întâmplat ceva misterios (totuși, eu am o explicație) și pe la începutul deceniului următor Muntele s-a umplut de tineri. Oameni proaspeți în căutarea vieții duhovnicești, de care vorbește Apostolul Pavel. Muntele a renăscut pur și simplu. Și-a regăsit tradiția isihastă, a regăsit bucuria monahismului cenobitic, care cam dispăruse, și au reînceput să apară mari duhovnici. Nu că ar fi dispărut vreodată, dar de vreo 30 de ani parcă sunt mai mulți și mai prețuiți. La cumpăna dintre veacuri un nou val de tineri monahi au venit pe Munte. Astăzi, Athosul este de o vitalitate formidabilă sub toate aspectele.

 

Care e locul tău la Muntele Athos? Locul tău favorit.

Eu merg de fiecare dată la Mănăstirea Vatoped. De acolo, mai merg și în alte locuri cu diferite ocazii, dar nu le caut neapărat. Ideea că mergi la Athos să te plimbi e ridicolă. Vatopedul îmi oferă tot ce caut la Athos.

 

Ce e acolo? De ce e acest loc (atât de) altfel?

Ceea ce scoate Athosul întreg din obișnuit, desigur, este continua rugăciune. La Athos, rugăciunile nu se opresc niciodată de mai bine de 1000 de ani. Ceea ce a făcut Vatopedul atât de special este, neîndoielnic, lucrarea Starețului Efrem. Adaug și că eu m-am simțit de la bun început foarte bine, duhovnicește vorbind, în compania unui Părinte de acolo. Asta contează mult. Unul dintre motivele principale pentru care continui să merg la Vatoped este și că abia aștept să-l revăd pe Părintele Daniil. După ce plec de acolo, foarte repede mi se face dor de el.

 

Ești (vreodată) singur la Muntele Athos?

Nu. Cineva e mereu acolo cu tine. Acolo ești sub protecția Maicii Domnului și când spun asta nu fabulez. Nu e aici locul să povestesc experiențe, dar pot depune mărturie că așa e. Este regatul Ei!

 

Cum e o zi frumoasă – sau, să plusez! – o zi desâvârșită la Muntele Athos?

Să nu uităm nicio clipă că Athosul nu e o destinație de vacanță. De altfel, șederea unui pelerin în Munte durează mai puțin decât „un sejur”. Eu stau în reprize de două, maximum trei nopți. Cred că o singură dată am stat patru nopți. Nici măcar „de vizitat” nu e. De altfel, atoniții sunt extrem de reci cu cei care trec pe acolo ca printr-o excursie. Sunt mănăstiri unde ești luat la rost dacă începi că faci fotografii. Nu pentru că au ceva împotriva fotografiilor, ci pentru că evocă o stare de vacanță și asta nu le place. Acolo oamenii merg să se închine, să se roage. Prin urmare, o zi la Athos este o zi de rugăciune, de mers la Liturghie sau la alte slujbe. Dormi în arhondaric, mănânci la trapeză cu călugării (două mese pe zi), participi la slujbe, te rogi, te închini la icoane, meditezi, citești dacă te ocupi cu așa ceva. Pentru un credincios ceva mai cultivat există și o bucurie în plus, căci Athosul e locul în care retrăiești pe viu cam ce trăia cu creștin acum 1000 de ani în Bizanț. Există această senzație de întoarcere în timp – personal am simțit-o. Și alți prieteni cu care am fost acolo, ca de pildă Teodor Baconschi, mi-au spus că au simțit-o și ei. Dar acesta este, ca să zic așa, „bonusul”. Marele câștig este rugăciunea, meditația și câte un cuvânt duhovnicesc pe care-l primești de la câte un Părinte de-acolo. Cînd sunt întrebat de ce merg așa des la Athos, spun că de fiecare dată e la fel (ceea ce îmi satisface natura conservatoare) și de fiecare dată e altfel (ceea ce îmi satisface căutarea spirituală).

 

Cum crezi că e potrivit să te duci acolo? Cu ce echipamente la purtător, ca să zic așa?

Cred că e bine să știi de ce mergi acolo. Să știi de la început că-i un pelerinaj, nu o excursie în Grecia. Asta presupune o anumită încărcătură sufletească. Altfel, în bagaj, e bine să ai la tine o Psaltire sau ceva de genul acesta. Eu nu iau niciodată altă carte decât Biblia, din care citesc și recitesc continuu cît stau acolo.

 

Trebuie să taci mult la Muntele Athos?

E de preferat. Dar nu te poți abține să nu trăncăni.

 

 Interviu publicat şi în revista Orizont.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.