La 30 de ani de la votul din Duminica Orbului
Sunt 30 de ani de la votul din Duminica Orbului, când Ion Iliescu câștiga alegerile prezidențiale cu peste 85 la sută din voturi. Un mare pas stâng pe drumul democraţiei post-decembriste, ceea ce face ca România să nu se fi desprins nici azi, în totalitate, de toxica moştenire comunistă.
Se împlinesc, în 20 mai, 30 de ani de la primele alegeri libere de după Decembrie 1989. Parţial libere. Frontul Salvării Naţionale controla întregul proces electoral. La fel, resursele ţării şi, aproape în întregime, presa, cel mai important pion fiind Televiziunea Publică. La alegerile din Duminica Orbului, 20 mai 1990, românii au instalat la putere un regim compus din nomenclatura care se regrupase rapid, după Decembrie 1989, şi confiscase puterea prin aranjamente de culise, şi care apoi a închegat un sistem transpartinic, bazat pe compromisuri reciproce, consolidându-l ulterior aproape indestructibil. Un regim care, deşi se prezenta drept artizan al statului democratic, după 1989, s-a dovedit un demolator al său, un sabotor al reformării şi occidentalizării țării, pe care a încercat să o mențină în sfera de influență a URSS. Un regim care a început prin confiscarea Revoluţiei, prin crimă şi prin mistificarea adevărului. A continuat prin deturnarea idealurilor Revoluţiei, exprimate prin Proclamaţia de la Timişoara şi în cadrul manifestaţiei-maraton din Piaţa Universităţii din 22 aprilie – 12 iunie 1990. Apoi, ani de zile, prin blocarea ieşirii la suprafaţă a adevărului şi, în paralel, prin mistificarea lui, prin campanii mediatice imunde.
Cum ar fi arătat România dacă în acea Duminică a Orbului votul majorităţii nu ar fi mers spre exponentul regimului de factură neo-comunistă? Cert este că, dacă alegerile din mai 1990 nu ar fi fost câştigate de Ion Iliescu…
… nu am mai fi avut fratricidul din 13-15 iunie 1990 şi imaginea execrabilă pe care această manifestare primitivă şi barbară o făcuse României în lume. Violenţele din timpul Mineriadei au şters valul de simpatie şi încredere revărsat, la Revoluţie, spre România, oripilând lumea civilizată. Preşedintele ales de 85 la sută dintre români, Ion Iliescu, era, însă, mândru de ceea ce făcuseră forţele de ordine şi minerii pe care îi chemase în Capitală și cărora le mulțumise pentru „înalta conştiinţă civică, muncitorească”.
…am fi avut, la scurt timp, o lege a lustrației și un Punct 8 al Proclamației de la Timișoara aplicat, care nu ar fi permis ca instituții-cheie ale statului – de la Justiție și Poliție, la Armată, Parlament și, desigur, Președinție – să fie înțesate, de la vârf în jos de foşti activişti şi securişti. În lipsa lor, ar fi existat, încă din anii 90, o sentință în dosarul Revoluției; aşa, avem, încă, un dosar pe rol, care oglindește sfidarea şi bătaia de joc la adresa miilor de morţi, de răniţi ai Revoluției, la adresa familiilor lor. Dacă am fi avut o lege a lustrației, acești comuniști și securiști nu ar fi avut prilejul să-și împartă între ei nu doar sinecure, ci bucăţi din ţară, nu şi-ar fi clădit cu banii Securității imperii media, nu ar fi ajuns oligarhii care au influenţat şi influenţează încă jocul politic la nivel înalt, pentru a-şi proteja afacerile mafiot-penale.
… România ar fi aderat la NATO și UE cu niște ani buni înainte de 2000, respectiv 2007. Dar pentru Ion Iliescu şi camarila sa prioritară nu a fost relația cu Occidentul, ci cu URSS. La vecinul din est au fost organizate primele vizite de stat încă de la începutul lui 1990. Apoi, în aprilie 1991, sub aceeaşi conducere de la vârful ţării era semnat Tratatul de colaborare, bună vecinatate şi prietenie între România și URSS, act care prevedea ca „România și Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste nu vor participa la nici un fel de alianțe îndreptate una împotriva celeilalte”. Adică, prin acest tratat – parafat de Ion Iliescu și Adrian Năstase, pe atunci ministru de Externe –, era stipulată blocarea aderării României în NATO.
… ţara ar fi arătat altfel și raportând lucrurile şi la modul în care a fost guvernată. În cea mai mare parte din cei 30 de ani, mai mult de jumătate, de partidul fondat de Ion Iliescu, transformat din FSN în FDSN, apoi PDSR şi PSD. Dacă în mandatul lui Ion Iliescu a fost dictată o continuitate, de un rafinament pervers, a sistemului comunist, fiind ţesute indestructibile legături subterane, ulterior am asistat – în ani şi mandate diferite –, la consolidarea oligarhiei, a baronimii de partid şi la endemizarea corupției. La orchestrarea unei lovituri de stat pentru scăparea de problemele din Justiție a penalilor din partid și a acoliților lor acestora. La transformarea partidului – şi, implicit, a instituţiilor de stat în care îşi numise oamenii – în avocatul unui singur om cu probleme penale, încercând pe toate căile să-l scape de pușcărie; PSD ajunsese în punctul în care ne-a generat spaima că ne va scoate, cel puţin de facto, din UE, decuplându-ne de valorile europene, de Occident, urmărind să ducă România spre un regim autocratic, izolaţionist şi autarhic, ceea ce ar fi fost pe placul și în interesul Puterii din Rusia. Sub a cărui influență precedesorul regimului Dragnea, regimul Iliescu, făcuse tot posibilul, recurgând şi la violenţe, să mențină România, după Decembrie 1989.
Acel pas pe drumul democraţiei post-decembriste, făcut de România cu stângul în Dumnica Orbului, face ca ţara să nu se fi desprins nici azi, în totalitate, de toxica moştenire comunistă.
Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News
Un comentariu
[…] La 30 de ani de la votul din Duminica Orbului […]