Pedofili din toate țările, uniți-vă! (II)

Nu știu dac-ați observat, dar presa a pierdut obiceiul de a-și duce până la capăt dezvăluirile.

Jurnaliștii de investigație (dacă au existat vreodată) au dispărut, fiind înlocuiți cu o pleiadă de funcționari blazați cărora șefii le distribuie subiectele gata „împachetate” în redacție. Am, evident, o percepție demodată asupra meseriei. Mi-am format-o în copilărie și adolescență, când citeam romanele lui Gaston Leroux care-l aveau drept protagonist pe ziaristul Joseph Rouletabille sau benzile desenate din revista „Pif”, unde urmăream cu sufletul la gură aventurile jurnalistului Jacques Flash. Personajele aveau curaj, forță fizică și morală, erau incoruptibile și nu ezitau să-și pună viața în joc pentru aflarea adevărului.

Cu o astfel de concepție romantică, am fost nu dezamăgit, ci deprimat când i-am cunoscut pe primii gazetari din viața mea. Lucrau pe la ziarele județene de partid. Când nu erau niște „lătrăi” ce reproduceau lozincile partidului comunist, ciubucăreau sub pretextul că fac reportaje prin fabrici, de unde se întorceau ba cu un pachet de unt, ba cu un ciorap, ba cu o bucată de parizer. La asta se reducea „documentarea”. Se desfășurau, ce e drept, investigații și în comunism. Numai că de ele se ocupau Procuratura și Securitatea.

Am sperat că după 1990, odată cu apariția a sute, dacă nu chiar a mii de publicații „libere”, voi citi niște anchete derulate ca la carte. Nici vorbă de așa ceva. Marile destăinuiri din presa noastră s-au bazat întotdeauna pe scurgeri de informații, pe turnătorii sau pe probe din dosarele de procuratură ajunse misterios în redacțiile publicațiilor. Departe de-a fi „cotonogiți” ori chiar împușcați de răufăcători, autorii „anchetelor” au devenit adeseori complici sau, ulterior, chiar angajați ai infractorilor economici.

Am renunțat, așadar, la pretenția de a citi articole obiective și relevante pentru cititor, dar și, atunci când e cazul, pentru justiție. M-aș bucura însă ca activitatea de jurnalist să nu mai fie doar o goană tembelă după articole ori reportaje fals-senzaționaliste, ci rezultatul unei atitudini responsabile. Sunt însă prea mulți ziariști cu epoleți, cu carnet de partid ori mercenari în slujba celor mai murdare activități desfășurate de indivizi corupți până-n măduva oaselor. Așa că nu am nicio iluzie. Drept urmare, nici nu mai citesc presa și evit cu încăpățânare orice program de televiziune care mi-ar putea livra „adevărurile” diverselor grupuri de interese – infracționale sau ticăloșite.

Pe lângă neajunsurile semnalate mai sus, un alt simptom al subdezvoltării profesionale a jurnalismului îl constituie dezinteresul față de consecințele muncii sale. În România, niciun subiect nu durează mai mult de-o zi-două după ce-a fost lansat cu tam-tam și „rostogolit”, cum se spune, de-a lungul și de-a latul mass-media. Meteahna a fost copiată la indigou și pe Facebook, unde temele, oricât de palpitante și grave, sunt imediat acoperite de tăvălugul postărilor. Exact ca-n legenda șarpelui Uroboros, cel care-și înghite singur coada, formând astfel un cerc. În mitologiile străvechi, cercul era, între altele, simbolul nesfârșirii timpului. La noi, el semnifică cele maximum douăzeci și patru de ore în care „marea lovitură de presă” a fost uitată.

Am scris, la începutul acestui an, în paginile României literare un articol despre cazurile de pedofilie ale scriitorului Gabriel Matzneff. Informațiile au ocupat primele pagini ale ziarelor și revistelor franceze, dar în scurtă vreme totul a fost uitat. Nu obosesc să le spun prietenilor cu care vorbesc în zilele acestea la telefon că una dintre caracteristicile epocii noastre e banalizarea răului. Nu în sensul în care folosea Hannah Arendt termenii – ea vorbea despre „banalitatea răului” –, ci al golirii situațiilor dramatice de conținut și de semnificație.

La începutul anilor 1990 a existat o obsesie planetară legată de flagelul SIDA/AIDS. Pe atunci, boala secera viețile a sute sau mii de oameni anual. Astăzi, când nimeni, absolut nimeni n-o mai menționează, SIDA face milioane de victime. Site-ul Worldometers.info, pe care l-am mai citat, indică peste 560.000 de morți cauzate de sindromul imuno-deficienței umane dobândite numai în primele patru luni ale lui 2020. E de prevăzut că până la sfârșitul anului cifra se va apropia de două milioane. Mai preocupă această îngrozitoare boală presa? Eventual, dacă seceră vreun prim-ministru sau vreun megamilionar de la Hollywood.

• Citiţi şi: Pedofili din toate țările, uniți-vă!

Cu toate că a dispărut din prim-plan, cazul Matzneff n-a murit cu totul. Presa franceză a revenit, chiar dacă pe tonuri mai stinse, la „isprăvile” satirului violator de minori. Una dintre relatările cele mai spectaculoase o privește pe fosta ministră a Sănătății, între 1986 și 1988, în guvernul Jacques Chirac, Michèle Barzach. Numele ei a apărut în contextul confesiunilor unei alte victime a lui Matzneff, publicate de „The New York Times”. E vorba de Francesca Gee, care a avut o relație cu Matzneff începând cu 1974, când avea doar cincisprezece ani. Matzneff trecuse de treizeci și șapte. Amorezul o ducea adeseori la control ginecologic, prilej cu care Michèle Barzach i-a prescris pilule anticoncepționale. Atât Francesca Gee, cât și Barzach au fost audiate în februarie și martie acest an. Deși faptele sunt prescrise, procurorii încearcă să găsească și alte cazuri în care Matzneff a avut relații sexuale cu minori de ambele sexe.

Operațiunea n-ar trebui să fie foarte dificilă, deoarece scriitorul a lăsat o minuțioasă documentare a „izbânzilor“ sale sexuale. Jurnalele publicate începând cu anii 1970 sunt cât se poate explicite în ceea ce privește modul său de operare. Autorul nu făcea niciun efort pentru a ascunde identitatea victimelor. Personajul din La prunelle de mes yeux / Lumina ochilor mei (1993) se numea Vanessa S. Este vorba despre femeia care a declanșat, la începutul lui 2020, „turbionul Matzneff”, Vanessa Springora. Cartea ei, Le consentement / Consimțirea, a suscitat în Franța și în lume un val de indignare. La fel de explicit a fost Matzneff și în legătură cu femeia menționată ceva mai sus, Francesca Gee. Scriitorul a povestit, fără vreo reținere, detaliile aventurii trăite alături de adolescentă, într-un volum din 1989, La passion Francesca, dar și în alte câteva cărți. Mai mult, cu un tupeu inimaginabil, i-a reprodus scrisorile și i-a folosit chipul drept copertă a volumului Ivre du vin perdu (Îmbătat cu vinul pierdut).

Lucrurile erau, așadar, de notorietate. Nici nu aveau cum trece neobservate, dată fiind publicitatea făcută personajului la televiziune și în presa culturală. În plus, jurnalele sale nu erau publicate de vreo tipografie obscură, ci de ditamai nava-amiral a lumii editoriale franceze, Gallimard. În ce măsură se poate vorbi de complicitatea „dezinhibatelor” medii culturale cu atrocitățile sexuale ale lui Matzneff trebuie încă discutat. Cert e că scriitorul nu-și ascundea biografia terifiantă. Dimpotrivă, și-a expus-o dezinvolt chiar și la televiziunea publică franceză. Pentru rafinații realizatori de talk-show-uri, între care și Bernard Pivot, Matzneff era un exemplu demn de admirat.

Aducerea în prim-plan a ministresei lui Chirac arată cât de adânci și de puternice erau legăturile lui Matzneff și ce anvergură aveau complicii violențelor sale sexuale. E ciudat însă că până în acest moment el n-a fost audiat, deși se afirmă că anchetatorii francezi i-ar fi percheziționat locuința din Bordighera, în Liguria, unde s-a refugiat odată cu izbucnirea scandalului. Culmea cinismului și a nerușinării, Matzneff dezvăluie în cărțile sale nu doar amănuntele relațiilor intime, dar și mediul permisiv în care se desfășurau acestea. Cu o sinceritate dezarmantă, el menționează, în Elie et Phaéton (1991), că ginecologa n-a avut nicio mustrare de conștiință să intre în joc: aceasta „a acceptat să-i prescrie pilula fără s-o prevină pe mama fetiței.”

Mândru de situația privilegiată în care se afla, Matzneff adaugă: doctorița „n-a găsit de cuviință niciun moment să-i facă morală acelui domn de treizeci și șapte de ani și amantei sale de cincisprezece. Cred că ea a înțeles de îndată că noi formam un cuplu adevărat și că ne iubeam”. Fata a vizitat cabinetul de ginecologie de mai multe ori, obținând de fiecare dată rețete pentru pilule anticoncepționale. Și asta deși era interzis ca minorii să le folosească fără acceptul părinților. În interviul din „The New York Times”, Francesca Gee spune: „Ea [Michèle Barzach] nu mi-a pus niciun fel de întrebare. În acea epocă, nimeni nu avea nimic de spus despre relația mea cu Matzneff. Eram doar o puștoaică de care părinților nu le păsa, aflată în puterea unui corupător experimentat”.

Michèle Barzach, fostă președintă a UNICEF, adică tocmai organismul care se ocupă de protecția copilului, iar astăzi reprezentantă a Franței în Organizația Mondială a Sănătății, a transmis presei că a continuat să-l „ajute” pe Matzneff și într-o altă relație pedofilă. E vorba de o fată de șaisprezece ani, Marie-Elisabeth. Și această aventură constituie subiectul unei cărți, Les Soleils révolus / Stelele stinse, publicată de Matzneff în 2001, evident, tot la Gallimard.

În momentul de față, e prea târziu ca faptele să mai fie mușamalizate, în ciuda încercărilor unor intelectuali francezi de extrema stângă de a le bagateliza, în numele „eliberării de tutela constrângătoare a părinților”. Așadar, ancheta continuă…

Articol publicat şi în România Literară.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News