Pandemia şi momentul pavlovian al omenirii


Omenirea parcurge, în lunile din urmă, un moment de condiţionare pavloviană. Ceea ce părea, până de curând, cronica unei eveniment distopic devine cotidianul lumii întregi.

 

Frica de moarte pune în mişcare un mecanism ce educă, controlează, reprimă, limitează. Toate în numele ştiinţei ce este salutată ca noua religie oferind siguranţa ieşirii din acest impas colectiv. Securitatea trece înaintea libertăţii, înregimentarea şi obedienţa sunt, din nou, semnele unui conformism privit ca premiză a supravieţuirii.

Statele sunt, în numele ştiinţei, stăpâne pe destinele celor care nu le mai sunt cetăţeni, ci supuşi. Statele aleg, suveran, care dintre reţetele ştiinţei urmează a fi aplicate, căci doar statele decid calea pe care oamenii sunt obligaţi să se încoloneze. Actul politic partizan al unui stat este prezentat ca fiind întemeiat pe ştiinţa infailibilă şi salvatoare. Suveranitatea ilimitată a statelor este justificată prin apelul la promisiunea salvării.

Condiţionarea pavloviană este, aşadar, temeiul unui nou contract social. Termenii săi sunt formulaţi cu limpezime: puterea are dreptul de a impune limitări constituţionale şi politice fără precedent, în schimbul garantării siguranţei ce alungă spectrul morţii. Noul contract întemeiază un tip de guvernare din care orice control democratic pare a fi exclus, iar unica referinţă acceptată este invocarea ştiinţei mântuitoare. Prerogativele individuale sunt suspendate, pe durata ( nedeterminată) necesară combaterii noului virus.

Condiţionarea pavloviană revine, după ce ea fusese soclul pe care totalitarismul se aşezase în secolul trecut. Tehnologia sofisticată este nu mijloc de eliberare, ci unul de control şi de încadrare. Imaginea orwelliană a R. P. Chineze poate fi, cu minime variaţii geografice, aceea a întregii umanităţi. Invocarea siguranţei comune descurajează orice apel la spiritul critic.

Cât despre ştiiinţa însăşi, detaliile şi dubiile sunt eliminate, spre a oferi imaginea certitudinilor senine. Guvernarea prin ştiinţă este descrisă ca fiind alternativa la haos. Dar actul de a restrânge drepturile este unul eminamente politic. Nu oamenii de ştiinţă administrează societăţile, ci cei care exercită suveranitatea delegată lor de naţiuni. Alibiul ştiinţei hrăneşte vocaţia de control şi de expansiune a statelor însele.

Căci statele redescoperă, în aceste momente, instrumentele prin care pot interveni în vieţile celor care sunt deposedaţi, treptat, de liberul-arbitru. Statele îşi extind, gradual şi implacabil, hegemonia lor, iar acest proces este, în cele din urmă, unul ireversibil.

Pandemia stabileşte acest predecent ce inaugurează o nouă eră. Salvarea colectivă poate însemna atomizarea şi docilitatea asumată . Umanitatea trecută prin această încercare va avea,poate, un alt chip şi o altă substanţă. Renunţarea la libertate va fi parte din preţul pe care oamenii îl vor plăti, în numele salvării lor: o ordine a supunerii se va naşte, înlocuind îndoiala şi critica. Un viitor aseptic, asemeni unui vast laborator, îi va găzdui, poate,pe aceşti oameni cuminţi, egali şi interşanjabili, eliberaţi, în fine, de frica propriilor alegeri.

 

Articol apărut şi pe MarginaliaEtc.

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.