Radu Paraschivescu: „În Recviem… mi-am râs omul de a cărui absenţă nu mă vindec”

Foto: Radu Sandovici / Humanitas

Uneori, dorul de oameni plecaţi nu doar că nu se estompează cu trecerea timpului, dar devine mai ascuţit. Dintr-un astfel de dor răvăşitor s-a născut Recviem vesel pentru tata, cel mai nou volum al lui Radu Paraschivescu, apărut la Humanitas, scris fără să fi fost planificat. O carte răscolitoare pe care, citind-o, o „trăieşti” când râzând, când plângând.

Nevoia de a face această „reverenţă veselă” omului care l-a petrecut prin viaţă, cum îl numeşte, a fost punct de pornire al interviului în care Radu Paraschivescu îşi evocă tatăl de a cărui absenţă, spune, nu se poate vindeca.

 „Plonjonul în memorie era expresia unui dor din ce în ce mai mai puternic de tatăl meu”

CV Radu Paraschivescu

S-a născut în 1960, la Bucureşti.

Cărţi publicate: Efemeriada (2000, Libra), Balul fantomelor(2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009), Bazar bizar (2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007), Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul „Ioan Chirilă”, pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006), Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006), Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007), Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008), Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008), Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009), Fluturele negru (Humanitas, 2010), Toamna decanei. Convorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere(coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time)(Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare (Humanitas, 2017), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi, (Humanitas, 2019) și Omul care mută norii (Humanitas, 2019), Recviem vesel pentru tata (Humanitas, 2010).

Sursă CV: www.humanitas.ro

Radu, de ce ai simţit nevoia să scrii Recviemul vesel la aproape cinci ani după plecarea tatălui tău? Alegerea momentului coincide cu o estompare a durerii sau, din contră, cu o acutizare a dorului?

E o carte pe care am început-o pe negândite, Melania. Aveam în lucru altceva, numai că la un moment dat am început să revăd fragmente din viaţa cu ai mei. Îndeosebi cu tata, care a fost omul care m-a clădit şi m-a ghidat. Şi ştii cum e când dai cep butoiului cu amintiri – încep să curgă şuvoi. A trebuit doar să filtrez şuvoiul, să triez şi să mă pun pe scris. Plonjonul în memorie era, fireşte, expresia unui dor din ce în ce mai mai puternic de tatăl meu, a unei absenţe resimţite tot mai intens. De obicei, lucrurile se petrec pe dos: eşti răvăşit în primele luni, poate în primul an, mai cu seamă când dispărutul a trecut de 94 de ani, după care redevii cel care erai. La mine n-a fost aşa. Rana e adâncă şi nu ştiu când (sau dacă) o să se închidă. Au trecut mai bine de cinci ani de când nu-l mai am pe tata şi tot îmi vine să-l sun după câte un meci, după ce termin de scris ori de citit ceva sau după întoarcerea din vreo vacanţă. E curios că nu am aceleaşi reflexe faţă de mama, deşi ea a mai trăit doi ani după el. Şi cu mama am avut o legătură strânsă, afectuoasă, tandră, însă relaţia cu tata a avut pesemne racorduri formatoare pe care nu le-am mai găsit altundeva. Aşa că nu poate fi vorba de o estompare a dorului. Mai degrabă de acutizarea lui. Scriu cu fotografiile ambilor pe birou şi nu e o întâmplare că mă uit mai des la a tatei decât la a mamei.

 „Tata era genul de om pentru care promisiunea era sfântă”

Ai simţit că această carte, pe care ai scris-o pe un ton când convivial, când tandru, empatic – făcând, cum spui, o „reverenţă veselă” faţă de omul care te-a petrecut prin viaţă –, a avut un efect terapeutic, că a reuşit să-i suplinească, într-o infimă măsură, prezenţa corporală?

Aşa am sperat, demonstrând, cu ocazia asta, cât de puţin mă cunosc. Am avut totuşi sinceritatea cuvenită în „Lămurirea” care deschide Recviemul: „După trei-patru pagini, bănuiala devine certitudine: prezenţa tatei în carte nu-i suplineşte absenţa în carne şi oase”. Altfel spus, efectul terapeutic al cărţii a fost, pentru mine, minim. Am reuşit, în schimb, altceva: să folosesc figura tatei ca să recompun viaţa unei familii obişnuite din comunism şi de după destrămarea lui. O familie cu bucurii şi tristeţi, cu jubilaţii şi temeri, cu înduioşări şi asprimi, cu presiuni şi iluzii. O familie cum au fost multe, fiecare cu povestea ei, fiecare cu împlinirile şi abdicările ei. Şi am mai reuşit un lucru: să aduc pe scenă un om care n-a cochetat nicicând cu faima sau cu postura publică, dar care a avut câteva repere pe care constat că le-am preluat fără efort: pasiunea pentru citit, onoarea, simţul umorului (sper), punctualitatea. Recunosc în fiecare zi influenţa formatoare a tatei şi-i descopăr abia după decenii strategiile. Plimbările prin cartier sau prin oraş în care mă lua şi discuţiile pe care le aveam – eu mai degrabă mototol pe vremea aceea, el efervescent şi uneori pătimaş – au fost doar una dintre ramificaţiile unei pedagogii părinteşti care n-a însemnat dădăceală şi control (decât în dozele inevitabile), ci explicaţie răbdătoare şi înţelegere. E adevărat, nu tot ce-am primit de la el mai e util sau utilizabil astăzi. De exemplu, tata era genul de om pentru care promisiunea era sfântă, iar strângerea de mână valora cât un teanc de contracte şi garanţii. Tind să-i semăn şi aici, dar nu ştiu dacă nu cumva aş fi privit, în lumea de azi, ca un inadaptat care a pierdut legătura cu pământul.

Totuşi, ce faci când dorul devine asfixiant? Sau, altfel spus – dacă ne gândim că în situaţia aceasta sunt, poate, toţi orfanii, mici sau mari –, ce este de făcut în astfel de momente?

Nu există o reţetă pentru asemenea momente, fiecare le întâmpină şi le depăşeşte în felul lui. Unul se descarcă trăgând o porţie zdravănă de plâns, altul – dimpotrivă – îşi aminteşte lucrurile cele mai amuzante pe care le-a trăit alături de cel de care-i e dor. Unul se refugiază în amintiri şi întoarce filele albumului cu fotografii, altul îşi caută dispărutul prin casă, printre lucruri, prin sertarele biroului sau ale sufletului. Potenţialul meu liric nu e grozav. Mi-a plăcut întotdeauna să râd, aşa că amintirile pe care le pescuiesc din viaţa mea de familie sunt vesele. O parte apar în Recviem, pe multe alte le-am povestit apropiaţilor. Mi-am râs omul de a cărui absenţă nu mă vindec, dar asta nu înseamnă că tatăl meu a fost un bufon, un rezervor neîntrerupt de ghiduşii, poante şi replici usturoiate. Nici vorbă. Nu a crescut în puf, a trecut prin câteva cumpene, a făcut războiul, a avut câteva urme lăsate de comunişti. Dar şi-a păstrat cheful de viaţă. A fost deopotrivă generos şi vulcanic, seducător şi repezit. L-au indignat impostura şi pila, i-au repugnat încălcarea cuvântului dat şi călcatul pe cadavre.

„Dacă ar fi citit «Recviemul», tata tot ar fi avut măcar o stânjeneală, dacă nu emoţii în toată regula”

Ce crezi că ţi-ar spune tatăl tău dacă ar citi acest Recviem vesel?

Ar strâmba din nas, sunt convins: „Păi bine, Răducane, alt subiect n-ai găsit? Ai bătut Europa asta în lung şi-n lat, puteai să vii cu ceva de soi.” Asta ar fi o reacţie. Şi mă mai gândesc la una: „Bravo, frumos îţi şade. Scrii poveştile astea taman acum, când nu mă mai pot apăra.” Bănuiesc că dacă i-aş fi cerut voie să ne aşternem pe hârtie, nu mi-ar fi interzis – n-ar fi avut cum – , dar nici n-ar fi jubilat. Era un om de o discreţie extremă, cu toate exploziile lui de nemulţumire când asista la strâmbătăţi. Şi cred că ar fi citit Recviemul cu inima îndoită. Ce fac eu aici e mai întâi sondare a memoriei şi abia apoi literatură, dar cred că tata tot ar fi avut măcar o stânjeneală, dacă nu emoţii în toată regula. Dacă s-a considerat demn de a fi personaj de carte, a avut grijă să n-o arate niciodată. Era orgolios (îi semăn şi aici), dar rezonabil.

„Până pe la sfârşitul liceului am fost atât de fascinat de mintea tatei şi de judecăţile lui, încât i le-am preluat integral”

Parcurgând cartea, îţi dai seama că nu este doar un volum în memoria tatălui tău, ci şi o carte despre devenirea ta – indirect confesivă, spre deosebire de cea din Am fost cândva femeie. Ce ai moştenit de la tatăl tău şi ce ai luat în mod voit, conştient, de la el?

Mă bucur că faci legătura dintre Recviem şi Am fost cândva femeie de onoare, şi mie îmi par cărţi înrudite. În ce ne priveşte pe tata şi pe mine, mulţi au spus că doar la păr nu semănam: el şi-l pierduse din cauza căştii din război, eu încă am la ce folosi pieptenul. Aş adăuga şi firile întru câtva diferite: tata era, cum am spus, coleric şi uneori nestăpânit. Se ambala din te miri ce, lucru pe care l-am observat mai ales înainte de 1990. Ajungea să-l vadă pe  Ceauşescu la televizor şi se făcea stacojiu la faţă. Eu mă enervez mai greu şi nu sunt irascibil – nu că n-aş avea motive de iritare. În rest, semănăm mult. De la gesturile simple la tipare de comportament şi poate chiar de gândire. Dorm exact ca el: pe o parte, cu mâna dreaptă sub cap. Gesticulez exact ca el în momentele de inflamare negativă. Sacadez cuvintele exact ca el când vreau să bag ceva în capul cuiva care nu pricepe sau nu vrea să priceapă. Însă marile asemănări ţin de curiozitatea neadormită din fiecare zi a vieţii, de dorinţa de-a vedea şi de-a cunoaşte cât mai mult, de o plăcere a lecturii pe care, în momentele când devin narcisist, o numesc direct patimă. Am mai preluat de la el, cum spuneam mai sus, oroarea de întârzieri. Şi mă bucur că m-am emancipat la timp, încă înaintea studenţiei, de sub tutela evaluărilor şi părerilor lui şi că mi le-am format pe ale mele. Asta n-am mai spus-o până acum. Exclusivitate şi breaking news: până pe la sfârşitul liceului am fost atât de fascinat de mintea tatei şi de judecăţile lui, încât i le-am preluat integral. Şi orbeşte. Fără să contest nimic din ele. Mi-am dat seama că sunt în pragul idolatriei abia după două-trei situaţii în care m-am cam făcut de râs şi în care interlocutorul şi-a dat seama că de fapt citam din memorie şi fără ghilimele. Sigur, ne contraziceam pe teme de fotbal încă de când eram la şcoala primară, dar era cu totul altceva. Când însă am început să vehiculez păreri de-ale lui şi să le dau drept ale mele, ceva a scârţâit rău. Bine că mi-am revenit la timp. Ajunsesem să dau verdicte literare despre cărţi necitite doar fiindcă auzisem părerea lui, ceea ce era nesănătos şi nefiresc. Căpitan la cincisprezece ani poţi să fii. Tonomat, nu.

„Tata a râs bătându-se cu palmele peste pulpe când a citit «Fie-ne tranziţia uşoară»”

După ce citeşti în Şed. cu păr. episodul în care relatezi întâlnirea dintre tatăl tău şi analfabeta „tovarăşă învăţătoare”, găseşti o explicaţie suplimentară pentru aversiunea ta faţă de agramaţii, de semidocţii care populează media, scena politică, instituţiile statului, chiar la vârful lui,  cărora le-ai şi dedicat deja câteva cărţi. Care a fost reacţia tatălui tău când ţi-a citit primul volum de „perle”, Fie-ne tranziţia uşoară?

E mai degrabă părere de rău decât aversiune. Aversiune am avut şi am faţă de Ion Iliescu. Aici, în materie de schimonosirea limbii în spaţiul public, am doar regretul celui care constată pe pielea lui ravagiile contraselecţiei. Nu am vocaţie de jandarm gramatical sau de reformist al exprimării publice. Departe de mine aşa ceva. Sunt pur şi simplu un om care a absolvit o facultate umanistă netrecând prin ea precum gâsca prin apă. Am făcut şcoală de calitate, iar exigenţa pe care o am astăzi e urmarea exigenţei pe care au avut-o profesorii mei faţă de mine. Buna exprimare se cultivă la orele de română de la şcoală, iar pe urmă prin lecturi şi prin urmărirea unor oameni care scriu şi vorbesc convingător, nuanţat, cu stil şi cu clasă. Avem pe cine urmări, totul e să vrem s-o facem. (E adevărat, pe de altă parte poţi să fii Liviu Dragnea, să spui că „bărbăţia nu se cumpără de la librărie”, să muşti patriotic dintr-o roşie românească şi să te declari mândru că eşti român.)

Referitor la Fie-ne tranziţia uşoară, tata a râs bătându-se cu palmele peste pulpe când a citit-o – mi-a povestit mama. Citea, punea cartea deoparte, îşi ştergea lacrimile de râs şi o lua de la capăt. Când stăteam de vorbă, avea mici momente de mefienţă în care mă întreba: „Astea chiar sunt adevărate? Toate? N-ai pus nimic de la tine?” După ce-i confirmam că nu e nimic „din burtă”, clătina din cap în faţa bazaconiilor, după care devenea vigilent: „Nu pierzi cam mult timp cu prostiile? Ai alte cărţi de scris, mai lasă-i pe caraghioşii ăştia.”

Cred că dacă ar fi mai mulţi părinţi care să procedeze ca tatăl tău, care ţi-a mototolit caietul de teme cu corecturile „tovarăşei învăţătoare”, reproşându-i apoi, în sala de clasă, că nu ştie să scrie – cred că am avea un procent mult mai mic de absolvenţi agramaţi.  Le-ai recomanda abordarea aceasta?

Trebuie să lămuresc un lucru: tata n-a avut discuţia aceea fără menajamente cu învăţătoarea mea în clasă. Dacă aşa a reieşit, scuzele mele. Cum am spus, tata era un om discret şi nu şi-ar fi permis aşa ceva. Au vorbit între şase ochi, adică în prezenţa mea, într-o recreaţie, pe coridor. A fost o discuţie scurtă şi abia după multă vreme mi-am dat seama că învăţătoarea s-ar fi putut răzbuna pe mine pentru acea punere la punct. Faptul că n-a făcut-o e lăudabil, se ştie cât de uşor poţi să persecuţi şi să destabilizezi emoţional un copil. Acum lucrurile arată cu totul altfel, au trecut aproape 55 de ani. Relaţia dintre părinte şi învăţător / profesor nu mai e cea din anii 1960. Au apărut precauţii de adresare şi comunicare altădată de negândit. Pe de altă parte, au apărut şi timorări sau ameninţări (pe Facebook sau direct la şcoală), ca să nu mai spun de scandalurile sexuale şi de alte lucruri prea piperate pentru viaţa unui elev obişnuit. În plus, multe derapaje – ale elevilor sau ale profesorilor – prind ediţia de seară a ştirilor, dacă nu cumva şi pe cea de după-amiază. Mai sunt şi alte argumente, cum ar fi înscrierea în funcţie de medie. Prin urmare, cred că şi astăzi intervenţiile de acest gen ar fi răzleţe, izolate. Nu sunt sigur că ar fi o metodă potrivită. Atunci, când eu abia trecusem în clasa a doua, tata s-a dus la şcoală în disperare de cauză. Copilul care eram nu avea alte surse de informare în afară de învăţătoare şi manual. Acum nu mai e aşa.

„Ştiu  că i-ar fi plăcut «Omul care mută norii»”

Dintre cărţile tale, preferata lui care a fost? Şi-a motivat preferinţa?

Preferatele lui au fost Fluturele negru şi Cu inima smulsă din piept. De departe. Mi-a şi spus-o de câteva ori. I-a plăcut mult şi România în 7 gesturi – pentru discutarea celor şapte comportamente deraiate, dintre care două-trei au împins România în urmă cu un secol, şi fiindcă se născuse pe 11 martie, ziua de naştere a Proclamaţiei de la Timişoara. Nu cred că a vibrat chiar la tot ce am scris, însă nu s-a mobilizat niciodată ca să-mi spună: „Răducane, asta nu prea e de soi”. Ar fi simţit că-mi frânge inima – şi, da, probabil că m-ar fi întristat. Nici nu ştiu cum ar fi fost mai bine. Ştiu însă că i-ar fi plăcut Omul care mută norii. Ar fi citit-o cu bucurie, sunt convins. Ar fi fost pe gustul lui.

• Citiţi şi: Radu Paraschivescu: „Vreau să scriu măcar câţiva ani literatură. Nimic altceva”

„Dacă aş putea să dau timpul înapoi, m-aş ţine de capul lui până ar accepta s-o ia pe mama de mână şi să vină cu noi la Roma”

Dacă ar fi să dai timpul înapoi, Radu, e ceva ce ai face pentru tatăl tău, ceva ce nu ai făcut, deşi ţi-ai fi dorit?

Ar fi destule. De exemplu, mi-aş fi dorit ca versurile lui să apară la o editură mai bună şi cu vizibilitate mai mare. Au apărut în condiţii proaste, cu o puzderie de greşeli de literă, pe o hârtie urâtă etc. Şi dacă tot aş putea să dau timpul înapoi, m-aş ţine de capul lui până ar accepta s-o ia pe mama de mână, să se suie într-un avion şi să vină cu noi la Roma. Ar fi meritat măcar atât, să vadă oraşul ăsta cu ochii lui. Tata a fost în străinătate doar în război. Singurul obiectiv turistic din viaţa lui au fost Munţii Tatra.

„Mama nu prea a mai vrut să trăiască fără tata”

În carte o invoci, cu multă duioşie,  şi pe mama ta – plecată şi ea la scurt timp după tatăl tău. Te-ai gândit la o reverenţă similiară şi faţă de ea?

M-am gândit şi am conchis, cu brutalitate şi cu părere de rău, că ar fi prea mult. Est modus in rebus. Asta nu înseamnă că nu ar fi meritat şi mama reverenţa de care spui. A fost un om de o delicateţe cum eu, unul, am întâlnit foarte rar. Era pacifistul prin definiţie, omul gata să-şi astupe urechile la cea mai mică stridenţă, indiferent de emiţător. Devotamentul ei pentru familie era copleşitor. Mama a mai trăit doi ani după tata şi, imediat după moartea lui, a făcut o depresie de doliu care i-a agravat Alzheimer-ul instalat de nişte ani şi i-a grăbit sfârşitul. Cred în acelaşi timp că mama nu prea a mai vrut să trăiască fără tata. Am mai avut un caz în familie, în ramura ei bucovineană. L-am avut pe unchiul Aristide, om care nu luase în viaţa lui un piramidon, nu ştia ce-i ăla, şi care s-a stins la 93 de ani, la câteva luni după moartea lui tanti Trusea, soţia lui. A murit de dor, fiindcă n-a conceput viaţa fără cea cu care trăise peste 65 de ani.

„Tocmai am predat «Vitrina cu şarlatani»”

Când încerca să afle la ce carte lucrezi, tatăl tău te întreba: „Răducane, ce ai pe şantier?” Aşadar?…
Tocmai am mai încheiat o lucrare de pe şantier. Săptămâna trecută i-am predat Lidiei Bodea Vitrina cu şarlatani, o carte despre neroziile, excesele şi potlogăriile româneşti ale ultimilor ani. Nu e un recensământ al impostorilor, ci doar prezentarea câtorva forme de păcălire a publicului: ciupercăria de academii specializate în smuls sprâncene, hipnoză, slăbit sau mascat cearcăne, marea năzăreală pe nume detox, isteria dacopată mereu surprinzătoare, la fel ca ţara, şi în fine conspiraţionismul vivace din vremea pandemiei, când plata cu cardul te face ostaticul lui Bill Gates, masca e botniţă, iar virusul e o făcătură ticluită de un grup atât de secret, încât îl ştiu toţi smintiţii. Vitrina cu şarlatani o să apară în octombrie şi regret de pe acum că nu s-o putem lansa la Timişoara după tipicul lansărilor din anii trecuţi.

Citiți și: 

• Radu Paraschivescu: „Unul dintre motivele pentru care suntem în primejdie de moarte etică este traficul de conştiinţe”
• Radu Paraschivescu: „Politicienii din anii 90 par sorbonarzi pe lângă cei de azi”
• Radu Paraschivescu: „România s-ar mai putea logodi o dată cu spiritul lui Caragiale şi ar da naştere unui ţinut de pomină mondială, pe nume «Daea carnavalului»”
• Scriitorul Radu Paraschivescu: „Se poate face o operă de minimă însănătoşire, cu condiţia să nu ţi-o propui”

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News