Radu Paraschivescu: „Vreau să scriu măcar câţiva ani literatură. Nimic altceva”


Foto: Radu Sandovici

După ce, de ani de zile, ne-a obișnuit cu volume în care taxează dur, cu un umor coroziv, derapajele de limbaj din spațiul public și mai ales pe cele de pe scena politică, iată că Radu Paraschivescu a luat o pauză de la dăncileză. Și a ieșit în public cu Omul care mută norii (Humanitas, 2019). Un titlu care, așa cum spune, „te poate împinge spre înaripări şi elanuri romanţioase”, dar care nu e ceea ce pare la prima citire.

Am așezat cartea aceasta – descrisă de Gabriel Liiceanu ca fiind „o carte neîncruntată, care se dăruiește prietenilor în zilele în care sufletul trebuie să ne fie senin” –, care are și umor, și melancolie, și duioșie, și dramă, în centrul dialogului. Am vorbit însă și despre Crăciun, cel al copilăriei lui Radu Paraschivescu, despre dor de oameni plecați, părinți sau prieteni, dar și despre cărți, despre câteva, pe care ni le recomandă pentru această vacanță de iarnă.

 

Ciolacu a izbutit, prin doar câteva cuvinte, să o transforme pe Viorica Dăncilă în oratoare”

CV Radu Paraschivescu

S-a născut în 1960, la Bucureşti.

Cărţi publicateEfemeriada(2000, Libra), Balul fantomelor(2000, RAO, reeditare Humanitas, 2009), Bazar bizar(2004, Maşina de scris, reeditare Humanitas, 2007), Fanionul roşu (2005, Humanitas, Premiul „Ioan Chirilă”, pentru cea mai bună carte de sport a anului); Ghidul nesimţitului (Humanitas, 2006), Fie-ne tranziţia uşoară. Mici rostiri cu tâlc (Humanitas, 2006), Mi-e rău la cap, mă doare mintea. Noi perle de tranziţie (Humanitas, 2007), Cu inima smulsă din piept (Humanitas, 2008), Răcani, pifani şi veterani (coord., Humanitas, 2008), Dintre sute de clişee. Aşchii dintr-o limbă tare (Humanitas, 2009), Fluturele negru (Humanitas, 2010), Toamna decaneiConvorbiri cu Antoaneta Ralian (Humanitas, 2011), Astăzi este mâinele de care te-ai temut ieri (Humanitas, 2012), Maimuţa carpatină (Humanitas, 2013), Muşte pe parbrizul vieţii. Nou catalog de perle (Humanitas, 2014), Noi vorbim, nu gândim. Nouă colecţie de perle româneşti (Humanitas, 2015), Poveşti de dragoste la prima vedere(coautor, alături de Ioana Pârvulescu, Gabriel Liiceanu, Ana Blandiana şi Adriana Bittel – Humanitas, 2015), România în 7 gesturi (Humanitas, 2015), Aștept să crăpi (de astăzi, în prime-time)(Humanitas, 2016), Cum gândesc politicienii (Cum? Gândesc politicienii?) (Humanitas, 2016), Am fost cândva femeie de onoare (Humanitas, 2017), Orice om îi este teamă (Humanitas, 2018), În lume nu-s mai multe Românii (planetei noastre asta i-ar lipsi, (Humanitas, 2019) și Omul care mută norii (Humanitas, 2019).

Sursă CV: www.humanitas.ro

Radu, mi-ai atras atenția, în autograf, că volumul acesta, Omul care mută norii, e o pauză de la dăncileză. În plan politic, pauza de la dăncileză – începută cu „n-a căzut niciun capăt”, declarație făcută cu mult aplomb de urmașul doamnei Dăncilă la partid – se anunță o prelungire, sub o altă formă, a dăncilezei. Așadar, e posibil să te reapuci curând să taxezi din nou „entorsele de limbaj” și „eructațiile neuronale”, cum le numești, de pe scena politică?

Posibil e. Probabil, în schimb, nu. Aş vrea să nu mă reapuc, Melania. Mi-a fost dor să scriu din nou proză şi să ştii că nu mi l-am astâmpărat cu un volum de povestiri. Am deja în minte scenariul unui alt volum, tot de proză scurtă, cu titlul provizoriu – insist, provizoriu – „Tombola, vesela”. Şi mă aşteaptă, uşor decepţionat de la o vreme (aşa îl simt), romanul francez pe care l-am neglijat grav, la care n-am mai lucrat de o veşnicie şi despre care nu ştiu dacă e bine să mai vorbesc. Nu exclud întoarcerea la textele de observaţie critică, însă nu mi-o doresc. Ar fi simplu să trec de la isprăvile filologice şi nu numai ale Vioricăi Dăncilă la cele ale lui Marcel Ciolacu. Mai cu seamă că acea primă apariţie de care pomeneşti („Nu a căzut niciun capăt…”) a fost exploziv-promiţătoare. Ciolacu a izbutit, prin doar câteva cuvinte, două lucruri: s-a făcut de râs şi a transformat-o pe Viorica Dăncilă în oratoare. Prin comparaţie. Pe de altă parte, trebuie observat că şi noul Guvern are potenţial în materie de ridicol al exprimării. O fi Raluca Turcan palidă prin comparaţie cu Petre Daea, dar cine citeşte enunţul „Omul să aibă garanţia că nu se culcă sănătos şi se trezeşte, ferească Dumnezeu, mort” poate conchide că „orice politician îi este greu să se exprime”. Am pus ghilimele, ca să nu-mi iasă vorbe. Rezumând: nu, mulţumesc. Vreau să scriu măcar câţiva ani literatură. Nimic altceva.

 

Omul care mută norii are și bucăţi de ficţiune sută la sută, şi povestiri cu ancoră în cotidian”

Revenind la Omul care mută norii – titlu care pe mine, recunosc, m-a pregătit pentru un plonjon într-o proză romantic-edulcorată J – mi-e clar că nu tu eşti acel om care aduce norii, nici tizul lui, dar impresia pe care mi-o lasă unele povestiri este că, totuși, nu sunt pură ficțiune, iar în unele personaje mi se pare că recunosc figuri pitorești din spațiul public. De exemplu, în Grigore Varnali, patronul „Astrului creştin”, identific un patron de club de fotbal, incult și mitocan, fost europarlamentar, fost candidat la Preşedinţie, un infractor care, din puşcărie, te-a concurat pe teren literar, scriind chiar opere ştiinţifice. Greșesc?

Omul care mută norii e o carte-cocktail: are bucăţi de ficţiune sută la sută şi povestiri cu ancoră în cotidian. Povestiri de la noi, dar şi din Franţa sau Italia. Povestiri de azi, dar şi din secolul al XIX-lea. Povestiri în care se râde, dar şi povestiri încercănate de tristeţe, chiar de suferinţă. Povestiri în care mi-am ales singur tema şi subiectul, dar şi povestiri în care cheia şi convenţia textului mi-au fost livrate de editor (altul decât Humanitas, după cum explic în prefaţă). Dacă există vreo carte eteroclită în tot ce-am scris până acum, probabil că asta e.

Descifrarea identitară a lui Grigore Varnali e voit lesnicioasă. Sigur, lumea nu ştie că pe protagonistul primului meu roman îl cheamă tot Varnali, aşa că, la o adică, pot să invoc şi o anume nostalgie faţă de un personaj creat cu trei decenii în urmă. Concurenţa noastră în ale scrisului mă pune într-o situaţie delicată: eu nu m-am aventurat pe tărâm aşa-zis ştiinţific, n-am avut de ce. Prin urmare, sunt într-o vădită inferioritate. Mă consolez cu ideea că vând mai multe cărţi decât el, la fel cum dumnealui – omologul din realitate – se consolează cu ideea că are mai mulţi bani decât mine. A vândut mai din timp şi a avut o marfă mai rentabilă şi mai căutată decât cartea.

 

Cred că nu întâmplător a ajuns Varnali personaj principal în cartea pe care ai vrut s-o numești inițial Șapticemie. Am găsit și eu o potriveală în orizontul aceleiași cifre șapte: șapte ore i-a luat personajului real – pe care îl bănuiesc că te-a inspirat – să-și scrie o carte științifică în penitenciar…

Şapte ore nici măcar nu par atât de puţine, dacă te gândeşti că una dintre cărţi are 95% fotografii, cu un rând sau două dedesubt. Da, uite o potriveală de care nu ştiam. Şapticemie trebuia să fie într-adevăr titlul volumului şi al primei povestiri, dar am revenit (am fost făcut să revin) asupra deciziei. Motivul? Cine arunca o privire grăbită peste titlu risca să citească „septicemie”, ceea ce n-ar fi fost un titlu pe care să ţi-l doreşti neapărat în bibliotecă. Aşa că m-am reorientat spre Omul care mută norii, titlul celei de-a doua povestiri, tocmai cu intenţia de-a furniza o pistă falsă. Un asemenea titlu te poate împinge spre înaripări şi elanuri romanţioase, spre febra unui amorez, spre felul cum te simţi invincibil şi gata de orice ispravă fiindcă ai cucerit reduta sub flamura iubirii. În realitate, Omul care mută norii e povestea unui impostor care a făcut multe drumuri (şi) prin România, fie prin spectacole la limita plauzibilului, fie prin apariţii televizate în faţa cărora simţeai nevoia să te pişti. Într-un fel, textul ăsta se leagă de Cartea râsului şi a cercetării – mai precis, de acea secţiune în care mă ocup de şarlatani şi de felul cum fructifică ei naivitatea şi disperarea unora. Pe bani buni şi fără să li se întâmple nimic.

 

Dacă – aș spune, cu șanse infinitezimale – acest personaj ar citi cartea și s-ar recunoaște în Varnali, iar asemenea lui Petre Daea ţi-ar cere un autograf, ce i-ai scrie?

Când spui „şanse infinitezimale”, eşti de un optimism dezlănţuit. Omul a explicat public: „Cărţi nu citesc fiindcă mă ustură ochii, m-ai înţeles?” Aşa că nu pot să iau în calcul scenariul pe care mi-l propui. Oricât aş vrea să intru pe tărâmul închipuirii, cutezanţa mea se inhibă. În realitate, e la fel de puţin probabil ca el să-mi ceară un autograf cum ar fi să-i cer eu lui să-mi scrie o prefaţă. Dacă-l ustură ochii la citit, îţi dai seama ce suportă analizatorul lui vizual la scris. M-ai înţeles?

 

În acest volum nu este doar umor, e și melancolie și duioșie. În Speranța cântă trash. Fata bolnavă de progerie, care asculta Sepultura, a existat în realitate, ai cunoscut-o?

Melancolie şi duioşie există şi în Un nas şi o gură, pe care am inclus-o în volum ca să nu uit ce idee frumoasă a avut Dan C. Mihăilescu în ziua când ne-a propus mai multor prieteni să scriem „Cartea simţurilor”. În Speranţa cântă trash e şi multă dramă. Şi durere. Fizică şi sufletească. Şi emoţie. Şi candoare. Şi impresia că lumea ţi se face ţăndări sub ochi. Am avut o prietenă bolnavă de progerie, care a murit în timp ce ne împrieteneam stângaci şi cu un fel de sfială pe care mi-o aduc aminte şi astăzi. N-o chema Speranţa şi nu avea o claie de păr (copiii bolnavi de progerie chelesc în primele luni de viaţă – nu ştiu dacă toţi, dar majoritatea). În schimb, da, asculta Sepultura şi avea un fel de-a fi care mă punea mai mereu pe picior greşit. Era mai mică, însă mai matură decât mine. Pesemne că boala o maturizase şi într-un fel neştiut o înăsprise, ceea ce candidului care eram pe atunci nu avea cum să-i treacă prin cap. Acum, par contre, aproape că-mi pare rău că m-am vindecat de candori.

 

Ne-ai plimbat pe un traseu „cu o serie de opriri la cerere: stupoare, veselie, tandreţe, deznădejde şi speranţă”, cum spui. Trebuie să recunosc că eu am zăbovit în „regatul lui Fabien”, fascinată fiind de lista de dulciuri fabricate acolo. Tu chiar ai mâncat din toate minunăţiile alea despre care scrii?

Dacă mâncam din toate, dialogul ăsta nu mai avea loc. Poate nu ştiai, poate ai uitat, dar sunt diabetic. Trebuie spus totuşi că paginile despre dulciuri nu sunt o răzbunare pe cei care au voie să le mănânce – în fond, nu e vina lor că eu am fost inconştient timp de câteva decenii. Recunosc, am răsfoit câteva cărţi de bucate (secţiunea deserturi şi patiserie), însă grosul vine din imaginaţie. Am recitit ce-a făcut Fabien cel din Un nas şi o gură şi cred că a fost un bun conducător de pofte şi energii salivare. Unul ca el i-ar învinge azi cu o mână la spate pe toţi participanţii la concursurile culinare, ba chiar şi pe membrii juriului. Sigur, e un personaj fictiv, însă ştim cu toţii câţi asemenea patiseri există în Franţa, şi nu doar la Paris sau Lyon.

 

„Cozonacul e, cred, amintirea iconică a Crăciunului”

Pentru că nu e prima dată când îți inviți cititorii în astfel de incursiuni gurmande – punându-ne la încercare pe aceia dintre noi care avem ghinionul ne placă și altceva decât frunzele de salată și apa cu lămâie –, te-aș întreba despre gustul Crăciunurilor copilăriei tale. Cum era? Ce amintiri ai din timpul acelor sărbători?

Abia când o să mă surprinzi scriind povestiri despre avocado, broccoli sau tofu o să te rog ca, pentru binele tuturor, să soliciţi privarea mea de libertate. Sau măcar de dreptul de-a publica.

Despre amintirile şi gusturile Crăciunului? Dacă bucătăria franceză se laudă cu trei ingrediente principale – du beurre, du beurre et du beurre – , gusturile mele predilecte sunt de cozonac, cozonac şi cozonac. Dar ce spun eu copilărie? Am şi acum poftă de această pâine a Mariei-Antoaneta şi tot ce sper e să nu-mi pierd capul. Cu toate rafinamentele culinare franceze din textele mele, ceea ce mă stârneşte ilar şi papilar la ora asta sunt cozonacul şi pasca. Iar cozonacul e, cred, amintirea iconică a Crăciunului. Alături de piţărăii care veneau la colindat şi primeau covrigi, nucă şi turtă dulce. Am făcut Crăciunul şi la Lugoj (idilic), şi la Bucureşti (mai degrabă funcţional). În Banat exista un ritual al colindatului, o sobrietate caldă a slujbei, o linişte a sufletului care făcea posibilă gălăgia glasurilor. La Bucureşti zgomotul străzii, al trotuarului şi al scării de bloc bruia agresiv ceea ce încercam să luăm drept „tihna sărbătorilor”. Numai tihnă nu era. În schimb, era bine fiindcă îmi aveam părinţii alături. Astăzi nu-i mai am. Şi mi-e dor de ei, iar după tata plâng aproape în fiecare lună.

 

„Dacă tot vorbim de recomandări, câteva sugestii pe care le puteţi găsi în librăriile Humanitas”

Omul care mută norii este pe lista cărților recomandate de Gabriel Liiceanu a fi citite acum, de sărbători: „Pentru că e o carte neîncruntată, care se dăruiește prietenilor în zilele în care sufletul trebuie să ne fie senin.” Tu ce recomandări ai face?

Îi mulţumesc lui Gabriel Liiceanu fiindcă m-a găsit lizibil de sărbători şi fiindcă m-a aşezat într-o atât de bună companie. Recunosc că şi eu am a-i recomanda cartea, tot pentru perioada aceasta, dar nu din datoria reciprocităţii, ci pur şi simplu fiindcă mi se pare o lectură înveselitoare a unor texte ieşite din conturul obişnuit al autorului. Şi dacă tot vorbim de recomandări, reiau aici sugestiile pe care le puteţi găsi în librăriile Humanitas. Ergo:

Matei Călinescu-Ion Vianu – Scrisori din exil (corespondenţă inedită)

Un fascinant ping-pong de idei, cărţi citite, proiecte, iniţiative şi consideraţii pe teme diverse, de la condiţia exilatului la actualitatea politică din ţară şi din lume. O carte infuzată de prietenie, spirit critic, luciditate, şi multă, multă tandreţe. O lectură care deschide ochi, minţi şi suflete. O încântare şi un răsfăţ.

Cătălin Mihuleac – Deborah (am citit recenzia distrugătoare a lui Alexandru Budac din „Orizont”, îmi menţin recomandarea)

Un nou episod din povestea deportărilor evreieşti în Transnistria, scrisă cu mână de maestru de unul dintre romancierii noştri de calibru. O aventură răscolitoare şi, totodată, un pariu: acela de a scrie despre lucruri cumplite mobilizând, printre altele, resursele unui comic de situaţie şi de limbaj greu de găsit în literatura română de azi.

Gabriel Liiceanu – Ludice. Exerciţii de umor criptic

Ocazia de-a cunoaşte un Gabriel Liiceanu în răspărul imaginii (auto)confecţionate până acum. Un Gabriel Liiceanu care îşi abandonează gravitatea şi se arată publicului într-o lumină nouă: glumeţ, uneori contrariant şi surprinzător pentru cei care credeau că exigenţa etică nu se mariază cu umorul. Se mariază şi chiar au o căsnicie fericită.

Cătălin Dorian Florescu – În buricul pământului

Încă o probă de talent din partea unui scriitor capabil să scrie la fel de viu roman şi proză scurtă. Nouă proze despre înstrăinare şi iubire, despre vinovăţie şi năzuinţe, despre primejdii şi limite. O colecţie de bijuterii ale genului scurt, în traducerea plastică şi de înalt nivel a Marianei Bărbulescu.

 

Citiți și: 

 

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.