Vasile Popovici: „Morala e busola absolută”

Vasile Popovici. Foto: Arhivă personală

Este unul dintre oamenii care au luat parte la scrierea Istoriei, în decembrie 1989. Apoi, încă din primele zile ale lui 1990 s-a implicat în coagularea opoziției, în acţiuni civice, la Societatea Timișoara, printre ai cărei fondatori se numără, contribuind și la scrierea Proclamației de la Timișoara, despre care Ana Blandiana spunea că rămâne „nu numai cel mai coerent program politic al României de după ’89, ci și punctul de pornire al unei construcții legislative”. A făcut pasul apoi spre politică, devenind membru fondator și membru în consiliul director al Alianței Civice, membru fondator și vicepreședinte al Partidului Alianței Civice. Mai mult de 25 de ani dedicați politicii şi diplomaţiei.

În preambulul aniversării a 70 de ani, l-am invitat pe Vasile Popovici, universitar, scriitor, diplomat, la un interviu cu privirea și spre trecut, și spre prezent. Vorbește despre efervescența anilor de început ai democrației postdecembriste, dar și despre anii care au precedat căderea comunismului, cu constrângeri, cu lipsa de libertate și de perspectivă. Despre prietenii legate atunci și oameni pe care i-a admirat. Despre piedicile cele mai mari – unele insurmontabile – care au fost puse democrației românești postdecembriste. Despre compromis și morală în viața publică și politică. Despre problemele care afectează scena politică și viața publică de azi și a căror geneză e de găsit în trecut. Și, ca exercițiu de imaginație, despre ce ar fi fost dacă nu ar fi fost așa.

„În comunism, orice avantaj reprezenta un mare pericol: trebuia plătit în cedări”

CV Vasile Popovici

Licențiat în filologie la Facultatea de Filologie a Universității din Timișoara, doctor în Filologie al Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca.

Din 2018 – profesor univ. dr. habil. la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a Universității de Vest din Timișoara. 2011-2016 – ambasadorul României în Portugalia. 2006-2011 – ambasadorul României în Regatul Maroc. 2002-2015 – consilier de comunicare la Ambasada României la Paris. 1998-2002 – consul General al României la Marsilia. 1998 – 2018 – conferenţiar la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a UVT. 1992-1996 – deputat de Timiș din partea Partidului Alianţei Civice. 1992-1998 – lector la Facultatea de Litere, Istorie și Teologie a UVT. 1990-1992 – director al Editurii de Vest din Timișoara. 1990 – inspector teritorial șef al Inspectoratului pentru Cultură Timiș. 1989-1992 – filolog la Filiala Timișoara a Academiei Române. 1980-1989 – profesor la Școala Generală nr. 15 din Timișoara.

Cărți de autor: Este critic literar, eseist, publicist, fiind autor unic al volumelor Marin Preda – timpul dialogului, București, Cartea Românească, 1983, Eu, personajul, Cartea Românească, 1988, Lumea personajului. O sistematică a personajului literar, Echinox, 1997, Rimbaud, Echinox, 1997, apărut în ediție revăzută, la Cartea Românească, în 2006, Six microlectures: le roman français dans la première moitié du XXe siècle, Editura Universităţii de Vest, 2017, şi Punctul sensibil. De la Mihai Eminescu la Mircea Cărtărescu, Editura Cartier, 2021. De asemenea, este coautor în mai multe volume apărute în țară și în străinătate.

Premii ale asociațiilor profesionale de nivel național: Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România pentru volumul Marin Preda – timpul dialogului. Premiul Uniunii Scriitorilor pentru volumul Rimbaud. Premiul revistei „Orizont”, pentru anul 1986.

Distincții internaționale: Marele Cordon al Ordinului Ouissam Al Alaoui al Regatului Marocului, cea mai înalta distincție a regatului, Marea Cruce a Ordinului Meritului a Republicii Portugheze şi Palmes Académiques République Francaise (2020).

Ești unul dintre oamenii care au luat parte la scrierea Istoriei, în decembrie 1989. „După ’89 am simţit că nu pot da înapoi de la construcţia civică”, îmi spuneai într-un interviu, în urmă cu câțiva ani. Încă din primele zile ale lui 1990 te-ai implicat în coagularea opoziției, în acţiuni civice, la Societatea Timișoara formându-se nucleul poate cel mai activ civic la nivel naţional. Te numeri printre fondatorii Societății Timișoara, pe care ai și condus-o o vreme, și printre fondatorii ziarului Timișoara. Ai contribuit la scrierea Proclamației de la Timișoara. Ai făcut pasul apoi spre politică, devenind membru fondator și membru în consiliul director al Alianței Civice, membru fondator și vicepreședinte al Partidului Alianței Civice. Cine erai tu, Bazil, înainte de 1989, de unde veneai cu atâta efervescență, cu atâta dorință a schimba lumea în bine?

N-am făcut nimic deosebit. Șansa mea și a multora ca mine a fost să fiu timișorean. Spun șansă, fiindcă asta mi-a dat posibilitatea, măcar în propriii mei ochi, să mă spăl de păcatele anterioare, cele pe care le comite și cel mai neimplicat politic om într-un regim totalitar. Își ține gura când ar trebui să vorbească răspicat, vorbește când ar trebui să tacă, respiră aerul, e parte dintre martori, zi de zi, zi de zi. Pur și simplu, nu există să nu te murdărești în totalitarism, adică într-un regim militar, chiar dacă rămâi doar simplu soldat pentru a evita să te bagi cu totul în vălău. Cazul meu, cred, sper. Ca toți din micul meu cerc de prieteni și mentori, Livius Ciocârlie, cei doi Vighi (Daniel și Lia – n.a.), cei doi Mihăieși (Mircea și Ilona – n.a.), cei doi Marineasa (Viorel și Petronela – n.a.), Adriana Babeți, Svetlana Stoian (Iavorovski), Brîndușa Armanca, Smaranda Vultur, Mircea Pora, aveam grijă mare pe unde călcăm și ce facem. Nu fiindcă ne închipuiam noi că într-o bună zi vom da socoteală cuiva – fiindcă eu, de pildă, ca să vorbesc doar în numele meu, nu credeam că vom mai scapa vreodată de comunism, într-atât era de deprinsă lumea toată cu sclavia și umilința. Însă n-aș fi putut trăi cu mine și n-aș fi putut da ochi cu oamenii enumerați mai sus dacă aș fi renunțat la o minima igienă de viață. M-am ferit cât am putut eu mai bine și m-am abținut să-mi doresc avantaje. Orice avantaj reprezenta un mare pericol: trebuia plătit în cedări.

Ca toată lumea, am avut și eu lotul meu de umilințe. Am terminat cu media generală zece pe toți anii de studiu (universitar – n.a.), dar n-am fost șef de promoție. Am lucrat din 1980 până în1989 la o modestă și salvatoare școală generală dintr-un cartier sărac al Timișoarei (mulțumesc Cerului că am prins acea academie de colegi liberi). A fost imposibil să mă înscriu la doctorat până după 1990. Am trăit sub Ceaușescu, cea mai mare și mai usturătoare umilință, am dat și eu, chiar dacă rar și numai întâmplător, de activiști de partid. Am avut de-a face cu inspectori școlari precum siniștrii Vasile Bolog (bătut bine la Revoluție și dilit), Pavel Petroman, câte un activist mârlan la Universitate. Copil și adolescent, am fost vită de povară în satul natal complet distrus de comunism până la ultimele case rămase în picioare, între care și a noastră. Pe scurt, am mâncat pâinea amară a țării mele.

Revoluția m-a înălțat și m-a răcorit. A fost cel mai important moment al vieții mele publice. Normal ar fi fost ca după decembie 89 să-mi fi văzut de ale mele. Dar nu se mai putea, fiindcă totul, presa, puterea politică, industria, pământurile, nedreptatea și dreptatea au rămas tot în mâinilor celor împotriva cărora ieșiserăm în stradă cei ce am ieșit. Cum să te oprești ? M-am lăsat purtat de propria inerție și mă tem că nu mi-a venit de tot mintea la cap nici azi, necum atunci.

Au existat, înainte de 1989, tentative ale Securității de a te racola?

Da. De două ori. Le-am povestit acum vreo zece ani într-un interviu, provocat de Cristin Pătrășconiu, precum și cu alte ocazii. Prima dată s-a întâmplat într-o împrejurare total neobișnuită. Cum spuneam mai sus, am termicat cu zece, dar n-am fost cel mai bun, fiindcă secretarul de partid a aranjat ca fata lui să termine cu zece cincizeci – pentru muncă la partid, desigur. Am reclamat la rectorul Popa și am fost invitat în biroul lui împreună cu tartorul în chestiune, cu încă un șef de la partid și cu o persoană necunoscută mie. În timp ce îmi executam profesorul-activist așa cum știam eu mai bine, persoana necunoscută dădea afirmativ din cap. Nimic nu se îndreptase, dar măcar l-am porcăit pe cel cu care dădusem deja câteva examene și aveam să mai dau la toate sesiunile de grad didactic. Pe coridor am fost ajuns din urmă de omul ce mă aprobase fără să scoată un cuvânt. Era ofițerul de Securitate al Universității, Lup Țepelea. Repet, asta era în vara lui 1980, la absolvire. Mi-a spus că știe că am origine modestă, deh, fiu de țăran, că nu am rude în străinătate, țăranii sunt legați de glie, și m-a întrebat dacă nu vreau să intru în diplomație. Cine n-ar fi vrut ? L-am întrebat ce presupune asta. Presupunea, mi-a explicat el, că urma să merg șase luni la școala noastră de la Băneasa. Aha! Am cerut timp de gândire și am plecat crezând că lucrurile vor muri acolo. Ei bine, nu, după vreo lună, pe când mergeam după cărți la biblioteca universității m-am revăzut cu Lup Țepelea. Ei, m-am gândit? Da, mă gândisem să aleg să fiu scriitor, ceea ce credeam că e vocația mea. I-am fost recunoscător că nu făcut nici cea mai mică presiune și că nu mi-a reproșat nimic. După nouă ani, în vara lui 1989, l-am reîntâlnit pe ofițer pe aleea ce leagă universitatea de Podul Michelangelo. Am schimbat două cuvinte de politețe și l-am întrebat cum îi merge uluit de furia lui incredibilă, ce semăna a provocare (nefiind totuși) : „Merge pe p… mamii lor, că nu mai scăpăm de ăștia”. Nici atunci și nici după aceea, n-am luat asta ca un semn că instituția în care lucra el intrase în disidență. Omul era, pare-se, altfel.

A doua oară când am fost contactat de un securist a fost prin 1986 sau 1987. Am fost convocat la armată la Grăniceri, în Calea Lipovei, unde-mi făcusem stagiul militar cu termen redus și unde mă mai prezentasem o dată după facultate. De data asta însă, surpriză, era tot la Grăniceri, dar la Contrainformațiile Armatei. Erau acolo nu vechii mei colegi de armată, ci floarea tuturor facultăților, vreo douăzeci de persoane, între care și impostorul de mine, nedemn să fiu șef de promoție. Colonelul se numea Păsculescu, prenumele nu-l știu. Ideea era, în discuții, cam ce-mi dorește sufletul. Îmi doream să merg la congresul mondial de la Urbino – Italia, unde fusesem invitat trei ani la rând, dar nu aveam șanse să primesc pașaport de la Securitate. „A, dar domnule Popovici, poate el să aranjeze asta”. Exact ce nu voiam eu. În al doilea an, am primit o nouă invitație să mă prezint la Contrainformații la Grăniceri, cu soldat la ușa apartamentului, cu semnătură de luare la cunoștință. Am semnat și nu m-am prezentat. Și nu s-a întâmplat nimic. Tot pe tăcute, am fost transferat la unitatea de nu mai știu ce, tancuri sau infanterie, de pe strada Chișodei din Timișoara. Și cu asta s-a încheiat povestea mea cu Securitatea. Ce spun aici e valabil și pentru urechile porcine ale unui ziarist din Timișoara adorator de turnători. Ce mizerie! A, da, și a mai fost o întâlnire – ratată – cu un anumit Radu Tinu, mie complet necunoscut, ca să mă aresteze în zilele Revoluției, desigur înainte de 20 decembrie 1989, când devenise prea târziu.

Vasile Popovici. Foto: Arhivă personală

„Odată cu lansarea Proclamației de la Timișoara, a început jihadul împotriva noastră”

Începând cu martie 1990, au început să circule în spațiul public tot felul de narațiuni care maculau Proclamația, care maculau ideile acesteia și vă maculau pe voi, cei care ați redactat-o. „Legătura mea cu Proclamația nu mi-a fost iertată niciodată. Nu-mi este iertată nici azi”, spuneai într-un interviu. Cine și de ce nu-ți iartă acest lucru?

Din martie 1990, odată cu lansarea Proclamației de la Timișoara, a început jihadul împotriva noastră. Dacă nu eram din Timișoara, care era fortăreața noastră, am fi pățit-o rău. Am și fost avertizați direct de generalul șef de garnizoană, un oltean micuț de statură, cu mustață neagră, om de treabă de altminteri. Sunt convins că unii își mai amintesc numele lui. Ne-a chemat la el, pe George Șerban și pe mine, să ne spună că a primit ordin să ne aresteze, lăsând să se înțeleagă că n-ar prea dori s-o facă. Nu știu ce a vrut să spună cu asta, fiindcă Societatea Timișoara și-a continuat protestele ca până atunci, la fel activitatea civică și publicistică, exact ca înainte. Evident, presa ne-a făcut pe toți în fel și chip, eu am fost tratat de gândac de bucătărie, securistul Vadim ne-a umplut de invective și acuzații, dar eu, cel puțin, am primit toate astea ca pe un elogiu. Grav ar fi fost să mă laude. Nici toată Dunărea nu mă mai spăla.

Oricum, ca să răspund până la capăt, am tot plătit implicarea mea civică. Am fost rechemat înainte de termen de la Marsilia după ce Iliescu a revenit la Cotroceni. Cât timp am fost în diplomație, adică 17 ani, în afara celor două mandate ale lui Traian Băsescu, m-am simțit vulnerabil. Am fost atât de prost să cred că Iohannis e liberal. El era doar al doilea candidat al PSD, iar eu mă pronunțasem vehement în discuția cu el și apoi cu consilierul lui Andrei Muraru împotriva PSD-ului. Ghinion și prostie cu carul din partea mea.

Vasile Popovici, în perioada mandatului diplomatic în Maroc. Foto: Arhivă personală

„După șapte ani epuizanți de activitate civică și politică, nu mi-am dorit decât să revin la citit și la scris”

Ai co-fondat Alianța Civică, ai fost parlamentar pentru un mandat, între anii 1992-1996. De ce nu ai rămas în politică? A fost mai ofertantă cariera de diplomat, a cărei ușă se deschisese, sau ai avut alte motive?

După șapte ani epuizanți de activitate civică și politică, nu mi-am dorit decât să revin la ale mele, la citit și la scris. Am considerat că dădusem destul. Tot timpul am crezut asta și tot timpul am simțit că, orice aș face, nu pot asista nepăsător la ce văd. E natura mea nenorocită, ce altceva pot spune? Nimic bun nu-mi aduce natura asta, de când mă știu. În politică n-aș mai fi vrut, îmi ajunsese. Diplomat cred că mi s-a potrivit, dar în 2016 voiam neapărat înapoi la universitate. Detestabilul Lazăr Comănescu, diplomat de pe vremea lui Ceaușescu, mi-a propus în vara lui 2015, din poziția sa de consilier prezidențial, să accept funcția de secretar de stat în MAE. Adică eu, secretar de stat în Guvernul Ponta! Să fiu crezut (sau să nu fiu crezut, că mi-e totuna), m-am ridicat imediat și am plecat din birou, riscând să fac figură de nebun. Frumos mi-ar fi stat să accept. Acum toată lumea la care țin m-ar fi disprețuit, și pe bună dreptate.

Vasile-Popovici, în timpul mandatului de ambasadr în Portugalia, alături de Anibal Covaco Silva, președinte al Portugaliei. Foto: Arhivă personală Vasile Popovici

„Nomenclatura, securiștii și oportuniștii aveau de furat cât s-a putut”

Privind retrospectiv la anii aceia, la visurile cu care majoritatea românilor ieșiseră din comunism, la spulberarea unora dintre ele pe parcurs, care au fost piedicile cele mai mari – unele insurmontabile – care au fost puse democrației românești postdecembriste?

Frâna a fost politică (Iliescu și partidul lui) și economică. Nomenclatura, securiștii și oportuniștii aveau de furat cât s-a putut. Culmea e că în capul omului simplu hoții sunt occidentalii, care le-au pus lor economia pe butuci, nu ai noștri. Chiar printre timișoreni auzi asemenea prostii. Iar când îi pui să dea exemple de mari întreprinderi românești distruse de occidentali, ajung la frații Cristescu pe post de occidentali hapsâni.

Au fost și greșeli făcute – poate din lipsă de experiență, poate din orgolii mărunte – de societatea civilă, de Opoziția din zorii anilor 90?

Cred și acum că greșeala majoră a fost renașterea partidelor istorice, construirea tranziției politice pe această bază. România e singura țară care a luat calea asta teribilă impunând societății o sarcină cvasi-imposibilă, să aleagă oameni de vârsta senectuții. În plus, tocmai aceste partide martirizate au fost infiltrate. Membrii lor au trecut prin pușcării și au fost obligați să semneze angajamente îngrozitoare. Greu a fost. Parcă nici nu vreau să-mi mai amintesc.

„Cel mai tare l-am admirat pe Nicolae Manolescu”

A fost vreun politician pe care l-ai admirat, în care ai crezut, care te-a inspirat, care te-a motivat să faci în politică, atunci în primii ani ai democrației postdecembriste? Cine și de ce?

Cel mai tare l-am admirat pe Nicolae Manolescu, pe care mulți l-am obligat la o sarcină ce nu i se potrivea. Am admirat multă lume – din politică și din societatea civilă. Pe Ana Blandiana, pe Ticu Dumitrescu (nespus), pe Andrei Pleșu (cel mai strălucit), nu mai spun de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca (părinții fondatori, ca să zic așa), Vladimir Tismăneanu, dragul de Mihnea Berindei. Constat însă că sunt mai mult oameni din societatea civică decât din partidele politice.

Vasile-Popovici. Sursă foto: Universitatea de Vest din Timișoara

„Morala trebuie să ne conducă viața publică, politică”

Spuneai într-un interviu că morala nu se poate despărți de politică. Uneori – cred – este, totuși, nevoie de mici compromisuri. Unde ar trebui să se oprească, în opinia ta, un compromis făcut de un om politic sau de un partid și ce le compromite definitiv?

Cred că morala trebuie să ne conducă viața publică, politică înainte de toate. Morala e busola absolută. Răul și binele nu le poți amesteca fără să corupi binele. Cine mă cunoaște cât de cât știe că sunt departe de a fi ipocrit, bigot sau moralizator. Viața privată aparține individului și numai lui. Nu de ea vorbesc aici, ci de viața publică. Nu e bine să pornim cu gândul că nu putem evita compromisurile. Dacă ajungem să le facem, trebuie să le recunoaștem și să le explicăm public. Grav e să cerem să fie acceptate ca lucruri normale și să prezentăm răul drept bine.

Te întrebam într-un interviu, în urmă cu câțiva ani, dacă te-ai mai întoarce în politică, dacă ai mai avea energie, motivaţie? Și mi-ai răspuns: „Aş mai avea poate doza de furie la o adică, poate și de maturitate. Şi cred că am şi argumente. Da, cred că aş mai putea, dar ar fi o nebunie s-o mai fac.” Dar azi, la cum arată scena politică, națională, cea internațională, dacă ar fi să te întorci acum în politică, ai mai face pasul acesta?

Azi e deja mult prea târziu să mă gândesc la asta.

„Separarea apelor e ieșirea politică din marea fundătură în care ne-au introdus Crin Antonescu și Victor Ponta”

Aici, în punctul în care suntem azi – cu extremismul readus în Parlament și pe punctul de a intra la guvernare, cu naționalismul-comunist revigorat și prezentat în haine „noi” drept suveranism, cu aproape două milioane de oameni care dau votul unui candidat la Președinție pro-rus, pro-legionar, cu aproape 40 la sută dintre români care consideră că sistemul politic trebuie înlocuit complet și care vor schimbarea acestuia „cu orice mijloace”, adică și nedemocratice – cum crezi am ajuns? Situația prezentă este efectul unor decizii, unor stări de fapt ce vin înlănțuite în ultimii 36 de ani sau este efectul schimbărilor care afectează o mare parte a lumii?

Am ajuns în acest coșmar după ce o serie de șarlatani politici, începând cu Ponta și Crin Antonescu și continuând cu Iohannis, Ciolacu, bietul de Ciucă, Grindeanu și alții de pe marginea șanțului, au creat și perpetuat monstruozitatea politică PSD – PNL convinși că vor guverna o sută de ani. Asta e esența răului. De aici a răsărit extremismul și de aici răsare în continuare impasul. Separarea apelor, adică formarea unui pol USR – PNL, e ieșirea politică din marea fundătură în care ne-au introdus Crin Antonescu și Victor Ponta.

Vasile Popovici. Foto: Constantin Duma

„Nu reușesc să găsesc o soluție care să-mi schimbe viața în gând”

Civismul, politica, diplomația ți-au adus și prietenii de lungă durată?

Mulți, foarte mulți. Prietenii aceștia au fost pentru mine gura de oxigen în anii ăștia grei.

Te-ai întrebat vreodată cum ar fi arătat cariera, viața ta dacă, în 1989, nu s-ar fi produs ieșirea noastră din comunism?

Dacă regimurile comuniste nu s-ar fi prăbușit și cu Nicoleta alături, aș fi plecat probabil și eu din țară într-un târziu, mai ales după ce mi-am pierdut părinții în 2000.

E ceva ce ai schimba în viața ta dacă, ipotetic, ar exista posibilitatea de a o retrăi?

E o întrebare pe care mi-o pun și eu obsesiv și nu reușesc să găsesc o soluție care să-mi schimbe viața în gând, să evit unele alegeri și să rețin altele. Dar să ajung totuși tot la familia și la prietenii mei, adică la oamenii pe care-i iubesc din suflet și fără care nu pot trăi. Asta e ceva foarte greu de imaginat. Oricum îmi rearanjez viața în minte, dau mereu de impasuri dacă nu urmez același parcurs amărât ce m-a adus unde sunt.

Recomandări de lectură: 

• Diplomatul și universitarul Vasile Popovici: „Dacă există vreo durabilitate în vieţile noastre, în cărţi este” 
• Viorel Marineasa: „Am avut doi prieteni redutabili. Unul a fost Daniel Vighi”