Cristian Mungiu: „Nu ştii când te poţi elibera de o constrângere venită dintr-o nefericire istorică”

Cristian Mungiu. Foto: Terence Baele / Starface / IMAG

Regizorul și scenaristul Cristian Mungiu a publicat de curând biografia basarabeană a bunicii sale materne, Tania Ionașcu, o victimă, una dintre mult prea multele, ale marii istorii. Viața ei și familiei sale s-a schimbat definitiv, în mod dramatic, în 28 iunie 1940, atunci când Basarabia natală, alături de Bucovina de Nord și Ținutul Herței, intrau sub ocupație sovietică. E o carte răvășitoare despre război, refugiu, destine frânte sub greutatea marii istorii.

L-am invitat pe Cristian Mungiu la un dialog despre lecțiile de viață și de mare istorie pe care le oferă povestea bunicii Tania Ionașcu, dar și a bunicului său, Petre Ionașcu, fost ofițer în Armata regală, despre viața lor în comunism și noua dramă în care i-a împins, despre modul în care această perioadă se reflectă în filmele sale, dar și în cinematografia mondială, despre intenția de a realiza o cronică tv a primilor 50 de ani ai secolului XX, dar și despre ce este de făcut când trăiești într-o țară a unor catastrofe înlănțuite.

 

Mă interesa foarte mult raportul dintre marea istorie şi micile noastre vieţi”

CV Cristian Mungiu

S-a născut la Iași, pe 27 aprilie 1968, într-o familie de profesori (mama, Maria, era profesoară de română la liceu, iar tatăl, Ostin-Costel, profesor de farmacologie la Facultatea de Medicină).

A urmat cursurile Facultăţii de Litere din Iași, perioadă în care a scris la Opinia studenţească și a lucrat la diverse publicaţii, la radio și televiziune. În 1998 a absolvit Academia de Teatru și Film din București.

Pe parcursul studiilor universitare și după aceea, a realizat mai multe filme de scurtmetraj. Ca autor de lungmetraj, a debutat în 2002 cu Occident, care a avut premiera la Cannes. În 2003 a publicat la Editura Liternet volumul de scenarii literare 7 povestiri. Cristian Mungiu a scris scenariile tuturor filmelor sale, fiind recompensat cu numeroase premii și distincţii, printre care, la Cannes, cu Premiul pentru cel mai bun scenariu (După dealuri, 2012), cea mai bună regie (Bacalaureat, 2016) și Palme d’Or (4 luni, 3 săptămâni și 2 zile, 2007). S-a dedicat universului cinematografiei, ca scenarist, regizor, producător, organizator de festivaluri și tutore, continuând să publice ocazional articole, note de călătorie, pagini de jurnal, scenarii.

(Sursă CV: Editura Humanitas)

Pentru cititor, mai ales pentru cel care nu cunoaşte foarte bine istoria recentă, această carte este ca o lecţie de istorie, dar în acelaşi timp şi o lecţie de viaţă. Dumneavoastră, domnule Cristian Mungiu, ce aţi învăţat din povestea de viaţă bunicii Tania Ionaşcu, ce aţi învăţat din lecţia de „istorie mare” pe care o implică?

La început am ascultat povestea aceasta din dragoste şi cred că multă vreme am continuat să o ascult în felul acesta, iar atunci când faci ceva din dragoste, din afecţiune pentru cineva, nu înveţi ceva anume. Cred că, deşi are un miez din care poţi să înveţi multe lucruri, principala ei funcţiune este să fie o dovadă de dragoste. Dacă e ceva ce mi-aş dori cel mai mult să ia cititorii cu ei, acasă, este acest îndemn de a ne arăta afecţiunea pentru cei la care ţinem atâta vreme cât ei sunt încă în viaţă, pentru că avem în noi tendinţa aceasta delăsătoare de a crede că mai e timp. Or, afecţiunea e bine să ţi-o exprimi atunci când o simţi, să nu amâni, s-ar putea să ai surpriza că nu mai ai timp.

Când ascultam relatarea aceasta în copilărie, nu ştiu dacă înţelegeam prea multe din ea. Apoi, încetul cu încetul, prima ei latură care m-a atins a fost mai degrabă povestea aceasta de viaţă. Construcţia istorică am recuperat-o mai târziu, dar povestea de viaţă m-a impresionat foarte mult şi asta pentru că este mai simplu de înţeles; încetul cu încetul am înţeles că e o poveste despre valorile în care investeşti în viaţa ta. Uneori, avem tendinţa să credem că o decizie se ia pe loc, sub impulsul momentului or, ascultând povestea bunicii mele, mi-am dat seama că această decizie majoră a vieţii lor, să se salveze fugind şi lăsând totul în urmă, sau nu, se luase deja.

 

Prin ataşarea de valori materiale?

Da, în toţi acei ani în care dăduseră sens vieţii lor în primul şi în primul rând prin obiecte, prin acumulări palpabile. Şi atunci, în clipa în care s-a pus foarte abrupt problema, de azi pe mâine, la ce să renunţe, au preferat să rişte un viitor imprecis, incert decât să lase totul în urmă şi să fugă. E uşor, însă, să îi judecăm astăzi, pentru că avem contextul istoric şi distanţa pe care ei nu le aveau. La fel de rău am judecat şi noi acum aproape doi ani, când a început războiul în Ucraina. Ne-am speriat în primele zile, după care, vedeţi, ne-am obişnuit să trăim alături de un război care are loc lângă noi şi ne-am obişnuit, cum se întâmplă din păcate cu o grămadă de atrocităţi: încercăm să nu ne gândim la ele, pentru a putea trăi pe mai departe.

Din punct de vedere istoric, ce mă interesa pe mine foarte mult e raportul dintre marea istorie şi micile noastre vieţi, felul acesta în care, undeva, departe, se lucrează la nişte hotărâri care ne vor influenţa viaţa foarte mult, dar noi nici nu ştim, nici nu suntem conştienţi şi nici nu avem ce să facem, noi doar trebuie să ne urmăm pasul vieţii noastre de şoricel. Aşa a fost şi în cazul lor. Îşi duceau viaţa liniştiţi, într-un mediu un pic vitregit, plasat într-o provincie foarte marginală, de graniţă cu un mare imperiu, până când undeva s-au luat nişte hotărâri şi fiecare le-a făcut faţă cum a ştiut mai bine. Mă amuză să mă uit uneori la harta Europei dată în Time-laps foarte rapid, cum a arătat continentul ăsta de acum două mii de ani până în zilele noastre: vezi acolo liniile graniţelor ca pe nişte furnici care se mişcă, s-au mutat mereu în stânga şi-n dreapta fără să îi pese cuiva câtuşi de puţin că acolo trăiau nişte oameni care, deşi continuau să locuiască în acelaşi loc, în aceeaşi casă, se trezeau de azi pe mâine că luptă în tabere diferite. Cred că aceasta e lecţia legată de marea istorie: trebuie să vezi în ce măsură eşti capabil să-ţi influneţezi tu viaţa, cu deciziile tale, şi în ce măsură trebuie să vezi cum reacţionezi. Marii istorii nu-i pasă câtuşi de puţin de viaţa ta personală.

 

Povestea bunicii Tania Ionaşcu aţi pus-o pe hârtie din anii ’90. De ce abia acum aţi încredinţat-o unei edituri? A influenţat şi războiul din Ucraina decizia publicării ei?

Sunt mai multe lucruri care au făcut ca povestea asta să apară abia acum. În anii ’90 nu ştiu dacă aş fi putut să o public. Oricât de caraghios pare, destinul meu public, cinematografic a ajutat la comunicarea publică a acestei poveşti. Iniţial mi-am dorit ca, dacă reuşesc să o fac publică, să am doar un rol de consemnator, dar până la urmă a fost nevoie şi de prezenţa mea ca autor, în mai mare măsură decât mi-aş fi dorit. Dar dacă asta e condiţia ca povestea să ajungă la cei care pot să fie emoţionaţi de ea, mi-am asumat-o. Deci a fost nevoie ca întâi să am eu o carieră de cineast în spate ca să o pot publica.

A mai fost un aspect legat de faptul că unele lucruri m-au stânjenit, pentru că povestea asta este foarte intimă, e o poveste de familie, în care lucrurile sunt consemnate aşa cum au ajuns la mine şi eu a trebuit să folosesc un meşteşug de a le aşterne pe hârtie. Dar nu a trebuit să inventez nimic, e o biografie cât se poate de adevărată şi destinată iniţial familiei.

Un alt aspect care a influenţat apariţia cărţii este faptul că, încet-încet, am devenit generaţia cea mai vârstnică din familie. S-au prăpădit bunicii mei, s-au dus şi părinţii, iar acum povestea are un altfel de miez: o scriu din perspectiva cuiva care a recuperat-o când se putea recupera şi o oferă acum, când ea poate să devină şi ficţională pentru alţii.

Şi, sigur, în ultimă instanţă este războiul din Ucraina, care a accelerat această mutare înspre public a poveştii. Mi s-a părut că înţeleg mai bine şi mă simt mai aproape de ziua aia de 28 iunie 1940 în care au trebuit ei să hotărască dacă rămân sau pleacă.

 

„După război, au pierdut iarăşi totul, un anume fel de viitor”

Aţi auzit toată copilăria, toată adolescenţa vorbindu-se acasă despre Basarabia, aţi ascultat poveştile „despre timpurile dinainte”, cum le numiţi, despre război, refugiu, destine frânte. Când vi s-a spus explicit sau când aţi înţeles fără dubii că de tragedia trăită de bunicii dumneavoastră și de familiile lor responsabili erau chiar exponenţii regimului comunist sub care trăiau, sub care trăiaţi atunci?

Mi s-a spus, dar nu cu aceste vorbe atât de precise. În anii ’70, când am crescut eu, şi la noi era aceeaşi atmosferă ca în foarte multe case de atunci, şi anume să nu te pui în pericol pe tine, să nu pui în pericol familia rostind în public genul acesta de adevăruri. Având povestea asta din familie, de multe ori am fost îndemnat să am grijă cum mă raportez la ea în public. Încetul cu încetul am înţeles că marea dezamăgire a bunicilor mei era că, după ce au trebuit să treacă prin perioada aia foarte complicată şi să supravieţuiască unui război, adevărata piatră de moară de gâtul lor a venit când, după război, au pierdut iarăşi totul, au pierdut un anume fel de viitor, pentru că cei care au decis atunci lucrurile acelea în Basarabia au decis şi ce se întâmplă în România, după război. Iar acela, cred, a fost lucrul cel mai greu de îndurat pentru că nu mai era vorba despre un eveniment, cum a fost prizonieratul bunicului meu, din care, cu un pic de curaj, a reuşit să fugă, ci era un eveniment care urma să marcheze destinul lor şi al multor generaţii fără să i se poată ştii sfârşitul. Cu  apăsarea că această condiţie va fi fără sfârşit au trăi şi ei, şi părinţii noştri şi noi, pentru că nu ştii când te poţi elibera de o constrângere venită dintr-o nefericire istorică.

 

„Şi-au dus destinul până la capăt, dar nu a fost uşor să treacă peste decizia ei din iunie 1940”

Mama bunicii dumneavoastră a fost şi ea o victimă a regimului comunist sovietic – desproprietărită şi trimisă opt ani într-un lagăr din Kazahstan –, supravieţuitoare, totuşi, spre deosebire de soţul şi fiul său. Ce s-a întâmplat cu ea după eliberare? Aţi întâlnit-o?

Nu, eu sunt născut în 1968, ea s-a întors din lagăr la începutul anilor ’60, nu am cunoscut-o personal. Tot ce am putut să recuperez despre ea este tot prin intermediul bunicilor mei. Sunt în carte câteva frânturi despre povestea asta. A fost posibil ca refugiaţii să fie identificaţi şi găsiţi prin Crucea Roşie undeva în anii 50’, când lucrurile s-au mai destins un pic şi li s-a permis să se întoarcă acasă, dar regimul sovietic a avut grijă ca, atunci când le-a permis să se întoarcă acasă, să-i ducă întâi pe la Moscova, într-o călătorie să zicem iniţiatică, la trupul îmbălsămat al lui Lenin. Deci după atâţia ani de stat în lagăr, au trebuit să treacă pe acolo, să vadă marile realizări ale imperiului sovietic, înainte de a fi trimişi acasă… Din poveştile bunicii am aflat că mama ei a supravieţuit pentru că a avut norocul să fie repartizată la bucătărie. Avusese câţiva ani pe care i-a trăit într-un frig colosal, mai aproape de Siberia, când iarna se ţineau de funii ca să poată ajunge dintr-un loc în altul şi când femeile mai vârstnice îi spuneau: „Dacă vrei să supravieţuieşti, fură pâine uscată şi bea ulei”. Sigur că aceste poveşti, odată ce ajungeau la mine prin intermediul altcuiva, se comprimau la o zonă destul de lipsită de detalii.

Celălalt lucru trist pe care l-am aflat despre străbunica  este că îşi pierduse cumva minţile în această experienţă. Când se întorsese întreba de ai ei pe care îi pierduse, dar întreba şi despre toate aceste bunuri pe care le lăsase în urmă, avea sentimentul că lucrurile pe care le vedea în casele altora parcă i-ar fi aparţinut şi le-ar fi pierdut. Mie mi se pare boală, dar ei percepeau ca fiind o reacţie omenească a cuiva traumatizat de o astfel de experienţă. Mi-e ruşine să recunosc, dar sentimentul meu este că a fost o uşurare când s-au despărţit de ea. Şi-au dus destinul până la capăt, să o caute, să o recupereze, să o îngrijească la bătrâneţe, dar nu a fost uşor să treacă peste decizia ei din iunie 1940 care a făcut familia praf: de pe urma ei s-au pierdut un tată şi un frate. Străbunica a murit în anii ’60, este îngropată la Iaşi, fiind cel mai de jos nume de pe crucea familiei, cu ea s-a început acel mormânt.

 

„Ai mei trăiau încă cu frică”

În timpul comunismului, bunicul, Petre Ionaşcu, dat afară din Armată pentru că fusese ofiţer în cea regală, a devenit profesor de istorie. A vorbit vreodată în casă desre discrepanţa dintre istoria prezentată în manualele şcolare şi realitate, despre manipularea şi propaganda care se făceau implicit sau mai cu seamnă prin cărţile de istorie?

Într-o măsură eram conştient de lucrurile astea, dar noi, copiii, eram destul de protejaţi, ţinuţi departe de genul acesta de realitate, din teamă. Am crescut cu îndemnul de a nu vorbi prea mult la şcoală şi cu străinii despre unele lucruri. Ai mei trăiau încă cu frică. Generaţia părinţilor mei încă avusese colegi care fuseseră arestaţi pentru foarte puţin, pentru că au cântat imnul regal sau pentru alte lucruri de felul acesta.

Dar altfel bunicul meu era un mare cititor de cărţi de istorie, deşi nu vorbea foarte mult despre lucrurile astea. Mai mult cu tata povestea despre lucrurile astea, pentru că asculta Europa Liberă în fiecare seară şi el era cumva însărcinat să ne facă o orientare socio-politico-geografică şi ştiam care e diferenţa. Este o poveste interesantă în raport cu tatăl meu: ai mei s-au căsătorit de pe urma faptului că tatăl meu a fost cel mai bun elev la istorie din clasă, căreia i-a fost profesor bunicul meu. Mama, deopotrivă, încerca să ne ţină la curent şi să facă diferenţa între adevărul care răzbătea de la şcoală, din manual, şi cel istoric.

 

Bunicul nu a mai apucat căderea comunismului.

Nu, a murit în 1984.

 

Bunica dumneavoastră ce a spus în decembrie 1989? Ce aşteptări avea atunci?

Avea şi ea la fel de multe speranţe cum am avut noi, toţi, în perioada respectivă. Dacă vă amintiţi, nu puteai decât să speri că lucrurile se vor schimba cu toatele în bine, inclusiv că va veni un fel de prosperitate – care a venit ultima –, că va veni un fel de justeţe, de dreptate. După momentul acela, au urmat vreo 10-15 ani de procese ca să îşi poată recupera o bucată de teren confiscată de comunişti. În acelaşi timp, a primit un ajutor de pensie de veteran de război, destul de jignitoare, iar atunci speranţele au început să se adapteze la felul în care se schimbaseră lucrurile. Dar în 1989, ne-am făcut toţi o cruce mare – bunica, prima –, că nu ne aşteptam deloc la o viaţă post-comunism, iar ei personal i-a dat ocazia să se întoarcă să-şi vadă casa din Basarabia. Îmi amintesc că în copilărie bunicii m-au dus într-un loc de unde se puteau cumpăra copaci şi nu pentru a cumpăra copaci, ci pentru că era alături de pământul pe care îl pierduseră ei…

 

Cel de pe dealul din apropierea Iaşiului?

Da, pe care bunica l-a recuperat ulterior şi care este un loc de poveste: sunt două coline pe care au fost vii, iar acum sunt tufe printre care cresc vulpi şi fazani. Nu ai vecini, poţi să stai în pădurea ta proprie, să nu auzi niciun telefon. E atât de multă tihnă. Din păcate, nu mai am altă viaţă, să trăiesc acolo.

„Mi-aş dori este să mă las inspirat de carte pentru o cronică a primilor 50 de ani ai secolului XX”

Spuneţi că, înainte de a da spre publicare la Humanitas acest volum, Tania Ionașcu, bunica mea. O biografie basarabeană, aţi scris un scenariu care are la bază povestea bunicii, intenţionând să realizaţi nu doar un film biografic, ci o serie tv care să fie o poveste a primilor 50 de ani ai secolului XX. Este, totuşi, un proiect sub semnul întrebării? Aveţi în faţă piedici cer par insurmontabile?

Piedica primă este legată de faptul că în România încă nu există nicio formulă de finanţare structurată pentru serii de film. Nu poţi să le finanţezi decât dacă ar interesa un streamer de tip HBO sau Netflix or, momentan, ei au altă zonă de interes, fac nişte lucruri cu un potenţial financiar mult mai sigur şi nu ştiu dacă voi primi sprijin din zona aia.

Nu-mi pare rău că am scris scenariul de film de lung-metraj pentru că mi-am dat seama de ceva scriindu-l, şi anume că întâi trebuie să apară cartea pentru că, fiind biografică, prima mea datorie este să o las mai departe copiilor mei exact aşa cum a fost. Or, când scrii scenariul pentru un film, ai alte nevoi, ai nevoie de ficţionalizare. Ceea ce mi-aş dori este să mă las inspirat de carte pentru o cronică mai amplă a celor 50 de ani, care să nu aibă datoria să fie legată doar de povestea bunicii. De când am început să prezint cartea, la lansări, mi s-au povestit atâtea lucruri, sunt atâţia oameni care au genul acesta de biografie, sunt atât de multe detalii mărunt-uman relevante încât cred că o cronică pe o durată mai îndelungată, pe care o dă o serie de film, ar fi mai potrivită.

 

„Cred foarte mult într-un cinema bazat pe experienţa personală”

Aţi realizat filme despre comunism, dar despre comunismul ceauşist, nu şi despre comunismul din perioada 1946 -1963, cu tot iadul pe care îl dezlănţuise asupra ţării: de la arestări şi procese înscenate, la crime, gulaguri, deportări. Cum de nu aţi abordat într-un film şi această perioadă?

Dintr-un motiv foarte simplu: cred foarte mult într-un cinema bazat pe experienţa personală. Cred că cele mai bune filme sunt cele în care descrii lucruri pe care le-ai văzut sau pe care le cunoşti tu însuţi. Pentru mine, 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile şi Amintiri de Epoca de Aur, care recuperează perioada aia, sunt filme despre o epocă pe care am cunoscut-o,  pot să descriu fiecare detaliu al acelei perioade. 4,3,2 e un film despre atmosfera din comunism, nu despre date factuale şi cred că asta e cea mai mare calitate a lui. Prin intermediul lui, un tânăr poate simţi genul de apăsare care rezulta dintr-un fel de teroare instituţionalizată,poate vedea cât de abuzivi devenau oamenii cu ceilalţi ca un fel de răzbunare a faptului că sistemul era abuziv cu ei, şi să simtă în ce măsură, azi, s-au schimbat raporturile dintre oameni.

Despre Gulag nu pot decât să citesc cărţi, dar nu îndrăznesc să povestesc pentru că mi se pare că există riscul de a propaga un fel de stereotip, întrucât nu am cunoscut perioada aceea personal. Încercând să ai acces la materiale de arhivă, de memorialistică, de amintiri, poţi să speri că povesteşti în cunoştinţă de cauză. Acesta e motivul pentru care, deocamdată, nu m-am apropiat istoric de nicio altă perioadă decât de cele pe care am putut să le evoc prin cunoştinţe directe.

 

Sunt o serie de figuri exemplare ale acelor vremuri, la ale căror memorii avem acces, de la Aniţa Nandriş-Cudla, Elisabeta Rizea la Alice Voinescu, Annie Bentoiu, să iau doar câteva nume dintr-un şir lung, care merită să le fie ecranizată povestea de viaţă.

Fără îndoială că ar merita şi ar merita o recuperare genul acesta de istorie care nu a fost deloc ecranizată. Din păcate, vorbim într-un moment în care gustul spectatorilor pentru personaje de tipul acesta a scăzut foarte mult. După 15-20 de ani de când ne-am pierdut sălile de cinema, e greu să faci un film despre partizani şi rezistenţa din munţi care să aibă mult succes. Eu am distribuit un film de tipul ăsta. Constantin Popescu a avut curajul să facă un film de tipul acesta, o trilogie despre rezistenţa anticomunistă din munţi (Portretul luptătorului la tinereţe – n.r.), a început cu Ogoranu – l-am ajutat cât am putut la distribuţie – şi am constatat că, deşi filmul era bun, avea o frustreţe anume, el nu a produs impactul pe care l-ar fi meritat, pe de o parte pentru că ştiu personajele acestea nu au multă notorietate, iar pe de alta pentru că simpatia pentru un gen de film care vine cu ideea că te şi educă a scăzut mult. Generaţiile tinere preferă foarte mult cinematografia tip entertainment, nu vor să fie încărcaţi cu niciun fel de povaţă, ci doar să se relaxeze. De aceea scriem cărţi, facem filme, festivaluri şi încercăm să păstrăm o cumpănă pentru că, totuşi, şi prin cinema, şi prin cărţi recuperezi un anume spirit critic, care lipseşte mult azi.

 

Aveţi dreptate. Aceeaşi situaţie, aceeaşi justificare pentru o abordare a unui anumit tip de subiecte se întâlneşte şi într-o mult prea mare parte a mass-media. Cinematografia are, totuşi, o posibilitate mai mare de a ajunge la public, mai cu seamă la cel tânăr. Nu aţi încercat, ca reprezentanţi ai industriei cinematogafice, să discutaţi cu autorităţile, cu Ministerul Culturii să aloce fonduri pentru realizarea unor astfel de filme, pentru recuperarea memoriei?

Nu se prea pune problema aşa, din păcate. Ştiţi că, întotdeauna când există perioada de austeritate bugetară, primele zone din care se taie sunt Cultura şi Educaţia, iar Cultura e prima. Pentru că, din punctul de vedere al autorităţilor, este absolut dispensabilă. Iar atunci consideră – să mă ierte că mă pun în postura lor, dar aşa mi se pare mie că se văd lucrurile – că se face suficient efort asigurând acel fond cinematografic. E mai puţin interesat statul de ideea că din banii ăia nu poţi face un film de epocă decât în maniera lui Radu Jude care, spre  cinstea lui, a găsit o formulă prin care să recupereze un trecut istoric destul de neglorios, dar într-un fel în care nu are cum să aibă o adresabilitate foarte mare pentru că e un mod foarte sofisticat, postmodern de a pune problema. Or, cinema-ul românesc a fost popular câtă vreme a fost foarte simplu, foarte îndreptat spre mase, vedeai cu ochii tăi povestea pe care nu aveai răbdare să o citeşti la şcoală.

Ar fi bine dacă statul ar reuşi să investească într-un proiect de genul acesta. Au fost nişte încercări, acum nişte ani, dar îngrozitor de manipulate naţionalist, de a reface nişte filme despre daci şi romani. Cred că mai degrabă de la 1800 ar trebui să începem această recuperare. Nu avem însă foarte multe speranţe că în condiţiile financiare de astăzi va exista acest demers, iar filmul trebuie făcut cu multă grijă pentru că, dacă intrăm într-o zonă informativ-patriotardă, nu am făcut nimic.

 

Industria cinematografică mondială a dat multe filme, unele foarte bune, despre Holocaust. Nu-mi amintesc să existe filme făcute de mari case de producţie care să vorbească despre drama prin care au trecut alte milioane de oameni din cauza ororilor celuilalt regim criminal al secolului XX, comunismului. V-aţi întrebat de ce?

Eu nu am percepţia asta. Eu am sentimentul că s-au făcut filmele astea, dar că nu ajung la noi dintr-o fractură a felului în care comunicăm noi cu cinematograful de autor al ţărilor din blocul estic. Câte filme din blocul estic mai vedeţi dumneavoastră la cinematograf? Există filme ruseşti, filme est-germane, ceheşti, poloneze, maghiare pe temele astea, dar nu ajung la noi. Există şi filme româneşti, nu ştiu cu cât talent făcute. Vă dau un exemplu de film foarte bun, despre Revoluţia română, filmul lui Radu Muntean, care se cheamă Hârtia va fi albastră, un film extraordinar din punctul meu de vedere, despre felul în care poţi să recuperezi istoria trăită şi poţi să vorbeşti din perspectiva asta a cuiva care a trăit un eveniment mai mare decât el. Dacă am avea ceva mai multe resurse, înainte să facem alte filme ar trebui în primul rând să le recuperăm pe cele pe care le-am făcut şi să le vedem.

Am încercat să aduc acum la festival pe Svetlana Drakulić, din Croaţia, şi să iniţiem un dialog care să vorbească despre raportul ăsta stereotipal pe care îl avem noi cu Occidentul. Primii 10-20 de ani după căderea comunismului au fost foarte multe filme pe tema asta, dar nu foarte bine realizate, au fost făcute cu multă patimă. Cred că acum există o mică distanţă şi putem să încercăm să facem genul acesta de filme, dacă va mai exista şi un public care să dorească să le vadă, pentru că şi asta este o problemă.

Pentru Occident am făcut deja prea multe filme despre comunism, şi singurul subiect care îi interesează pe ei din zona asta a noastră este despre comunism or, noi încercăm să le dăm mesajul ăsta că e foarte simplist să explici toată istoria naţională a ţărilor din Est prin prisma comunismului. Sunt o mie şi una circumstanţe foarte complexe ale acestui teritoriu multietnic, multinaţional şi cred că avem, totodată, datoria să arătăm că în prezentul pe care îl trăim azi nu suntem nişte elefanţi cu trei picioare, taraţi de faptul că am trăit în comunism. În urmă cu câţiva ani am avut o discuţie cu un coleg de-al meu de generaţie care încerca să obţină o finanţare din Franţa pentru un film despre divorţul unui cuplu din România. I s-a spus verde în faţă: „Fă un film despre comunism sau despre ceva ce aveţi voi acolo, că divorţuri avem şi noi destule aici.” Nu, nu sunt două divorţuri la fel şi se transmite sentimentul că există şi lucruri contemporane care sunt la fel de interesante ca poveşti.

 

Totuşi, o mare parte a intelectualităţii din Occident s-a raportat greşit la comunism. Refuzau efectiv să vadă, să accepte drama prin care treceau ţările intrate în fostul bloc sovietic.

Se raportează şi azi la fel…

 

Era, este un pronunţat negaţionism de stânga care face ca atrocităţile nazismului şi cele ale comunismului să fie analizate, condamnate, şi azi, cu unităţi de măsură diferite.

Aşa este. Distribuitorul meu din Franţa încă doarme cu cărticica roşie a lui Mao. Altfel, el este un burghez cu o bunăstare colosală, dar nu s-a putut dezbăra de acest romantism revoluţionar de bulevard francez de anii ’70. Mă tem că nu vom reuşi foarte mult să schimbăm percepţia asta doar prin filme şi cărţi. Ca să o schimbi, trebuie ca ei să dorească, să fie deschişi să o schimbe. Or trăiesc aşa de confortabil cu stereotipul ăsta al lor, e aşa de confortabil stângismul ăsta burghez de sorginte franceză, în care duci o viaţă minunată, închipuindu-ţi că comunismul a fost o idee bună, dar aplicată greşit. Avem discuţiile astea destul de des, cu el, cu oameni care mă simpatizează ori care sunt partenerii mei în Franţa. Când am făcut RMN, a trebuit să le explic că nu e mai frig în România decât la Paris, nu trece altă paralelă prin România dcât în Franţa, nu vorbim rusă. Şi cu toată simpatia pentru noi, lipsa de interes, vreme de 50 de ani comunism, faţă de tot ceea ce se întâmpla în est şi toate stereotipurile alea au făcut ca noi să fim percepuţi ca un fel de arhetip al omului din est spălat pe creier dintr-o zonă foarte gri, în care nu ne interesa nimic. Mă bucur foarte mult că, din punct vedere literar, sunt nişte spargeri în acest plafon de nori, că unii scriitori din Est reuşedc să-l nuanţeze un pic, însă din păcate, este şi mult cinism la nivel de cinema, le-am livrat şi noi, în anii ’90, nişte filme despre perioada comunistă foarte încapsulate, ca nişte conserve legate de aşteptările lor. Filmul are această problemă că e foarte greu să capturezi o epocă în două ore, trebuie să prinzi doar un mic moment din epocă. Un film cum ar fi The Lives of Others a produs mai mult rău pentru că, în loc să vorbească despre un raport realist al urmăritului cu torţionarul s-a apucat şi a ficţionalizat într-o zonă din asta în care securiştii rămâneau îndrăgostiţi de muzica pe care o asculta suspectul.

Cristian Mungiu. Foto: David Silpa / UPI / Imago

„Trăim în genul de ţară a unor catastrofe înlănţuite”

În urmă cu peste 20 de ani, când aţi lansat filmul Occident, eraţi una dintre vocile care susţineau apăsat rămânerea în România. După vreo 15 ani, în urma tragediei de la Colectiv, spuneaţi că doar cu greu v-aţi putea uita în ochii unui adolescent spunându-i să rămână aici cu orice preţ. Azi ce credeţi?

Nici după Colectiv nu am recomamdat nimănui să plece. Recomand cu tărie să rămână celor care îşi mai găsesc energie să încerce să schimbe ceva. Generaţia mea, am sentimentul că mai degrabă a eşuat decât a reuşit. Am schimbat cât s-a putut – îmi place foarte mult o vorbă a lui Corneliu Porumboiu, e replica mea favorită din filmele româneşti: „Am făcut şi noi revoluţie cum am putut”. Cam aşa se simte acum, 30 şi ceva de ani mai târziu: atâta s-a putut, atâta s-a făcut, dar nu suntem unde ar trebui să fim. Iar astăzi nu mai am naivitate şi fermitatea de acum 20 de ani, pentru că am copii şi nu pot să mă uit în ochii niciunui părinte să-i spun: „Îndeamnă-ţi copiii să rămână aici”. Da, îndeamnă-i să rămână aici dacă îşi mai adună energia să schimbe lucrurile care nu funcţionează. Să rămâi aici şi să tolerezi ca lucrurile să continue în aceeaşi cârdăşie cu genul acesta de compromis instituţionalizat nu e o soluţie. O fi ruşinos să fugi şi fii egoist, să-ţi vezi de viaţa ta, dar până la urmă, când ajungi la o vârstă, îţi dai seama că o viaţă ai şi tu, o viaţă au şi copiii tăi. E frumos să fii revoluţionar când eşti tânăr, după care trebuie să predai ştafeta altora. A venit şi momentul să o predăm şi noi altora, cu mai multă energie, şi, să sperăm, mai eficienţi decât noi.

 

Dacă la prezentarea cărţii despre care vorbim aţi avea în public adolescenţi şi tineri  la început de drum, ce sfat le-aţi dat în privinţa educaţiei politice şi a implicării lor civice? Pentru a-i ajuta să evite repetarea unor greşeli şi implicit a unor tragedii ale istoriei, asemenea celor descrise în carte.

Nu ştiu dacă putem fi foarte eficienţi cu sfaturi faţă de tineri. Ei au o reticenţă funciară la sfaturi. Înţelepciunea este ceva care vine cu vârsta, dar vine din experienţă personală, nu poţi să o încapsulezi şi să o pasezi celor mai tineri, am observat lucrul acesta având copii eu însumi. Mi se pare că trăiesc într-o zonă în care există un oarecare simţ civic şi cred că simţul civic trebuie să vină în mod natural la ei de la oameni din generaţia lor, de la oameni apropiaţi de generaţia lor. Dacă vă uitaţi, motorul ecologic al schimbării, conştientizarea schimbării climatice, de exemplu, vine de la această generaţie, nu de la generaţia noastră. E mai greu să vină şi un motor al implicării civice, dar într-o oarecare măsură vine. Vârsta celor care s-au mobilizat pentru cauze publice în ultimii ani, în România, a fost de multe ori legată de generaţia tânără, să nu le facem un proces de intenţie că nu se mobilizează suficient. Problema e alta: capacitatea de mobilizare ţine de numărul de cauze pentru care poţi să te mobilizezi în societate. Nu o poţi face zilnic. Când ai zilnic un motiv care te îndeamnă să te mobilizezi, intervine un fel de nivelare a stimulilor. Din păcate, trăim în genul de ţară a unor catastrofe înlănţuite, cum o numea Pintilie, încât la un moment dat nu mai ai cum să protestezi la nivelul revoltei pe care ar trebui să o simţi faţă de ceea ce se întâmplă. Sigur că implicarea civică ar trebui să ne salveze pe noi, mă bucur că a existat cât a existat în anii din urmă, dar nu poţi să-i condamni nici pe cei care au abdicat de la misiunea aceasta înainte să încerce măcar să facă ceva. Noi nu trebuie să-i îndemnăm cu sfaturi să aibă simţ civic, trebuie să-i îndemnăm cu un anume fel de atitudine a noastră. În plus, sfaturile nu ajută la nimic dacă tu însuşi ai pactizat cu compromisul, cu regimul şi ai devenit cineva absolut acomodant cu toate lucrurile care se întâmplă alături. Îmi vine în minte cazul recent al filmului lui Alecu Solomon care a fost interzis la Arad. Nu vorbesc despre film, despre calitatea lui, nici nu l-am văzut, dar mă preocupă o lipsă de mobilizare a breslei şi a celor de acolo în sprijnul lui. Am sentimentul că a existat multă laşitate. Iar acesta este ultimul exemplu dintr-un şir foarte lung de abdicări de la radicalismul unor principii ale tale pe care trebuie, indiferent cum, să le respecţi. Nu mai trăim în epoca anilor ’50 să ne temem că vom fi arestaţi pentru părerile noastre. Un pic mai multă probitate ar fi de dorit.

 

Mulțumiri Librăriei La două bufnițe, din Timișoara, pentru găzduirea acestui interviu.

 

Recomandări de lectură: 


Google News icon  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News


Print Friendly, PDF & Email

Alte articole ...

Un comentariu

  1. 30 ianuarie 2024

    […] Cristian Mungiu: „Nu ştii când te poţi elibera de o constrângere venită dintr-o nefericire is… […]

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.