Zaporojie… Zaporojie…

Mărturia scrisă pe care mi-a trimis-o, la cererea mea, Mariana M., alias Maria Rothe, fosta mea colegă de liceu, m-a impresionat din mai multe puncte de vedere. Mai întâi pentru că mi-a arătat ce puține și superficiale lucruri știam despre colegii noștri în anii ’60, când parcurgeam anii adolescenței și ne pregăteam pentru a încheia liceul. O perioadă de trecere de la stalinismul dur din epoca Dej spre scurta deschidere din anii ’68-’69, când noi încheiam liceul ca primă serie cu 12 ani de studiu. Lucrurile evocate în povestea de viață a Mariei Rothe rămâneau de nespus. Mult mai târziu, în anii ’90, când am început să fac interviuri de istorie orală cu foști deportați, refugiați, exilați, aveam să descopăr cât de dramatic era să fii născut în anii ’50, în imediata apropiere a celui de al Doilea Război Mondial, în perioada de ocupare de către sovietici a României și a căderii ei în captivitatea URSS și a unui regim comunist de tip totalitar.

 

O familie în mai multe rânduri distrusă sau risipită sub loviturile neașteptate ale istoriei

Mariana era verișoară cu o altă colegă a noastră, de care eram mai apropiată, Rodica D. Ambele trăiesc de mulți ani în Germania. Prin Rodica D., căreia i-am trimis în 2021 Germanii din Banat prin povestirile lor, apărută la Polirom în 2018, în coordonarea mea, am aflat că Mariana M. era verișoară primară și cu Puiu Stan, al cărui interviu, luat de Gabriela Panu, a fost publicat în ediția a doua a cărții mai sus pomenite. Coincidența, descoperită printr-o întâmplare, mi s-a părut o oportunitate pentru a avea și mărturia fetei Mariei, pe lângă a băiatului Tereziei. Tabloul din primul interviu se completează cu nuanțe tragice suplimentare, cu detalii care ne ajută să reconstituim întregul, atât cât mai poate fi el recuperat prin mărturii secundare.

Soarta celor două surori, Maria și Terezia Prakesh, deportate în 1945, împreună, în Donbas, chiar în locul pentru care se poartă azi lupte grele, între invadatorii ruși și ucraineni, Zaporojie, capătă alt contur, dacă o privim în relație cu cea a copiilor lor. O familie în mai multe rânduri distrusă sau risipită sub loviturile neașteptate ale istoriei, cum vedem din nou sub ochii noștri azi în imediata apropiere a frontierelor României. O familie care ar putea fi una ca a Mariei Rothe. O mărturie a unui copil născut în prigoana războiului, printre moarte, violență și pierdere, lagăre și deportări, al cărui destin necunoscut încă va fi la fel de necrezut, de surprinzător pentru cei care nu au trecut prin încercările lui.

A trecut un an de când Rusia a atacat Ucraina. Când am trimis la revista Memoria mărturia de mai jos, mi se părea că e mult un an de așteptare. Dar, așa cum se întâmplă uneori, repetarea istoriei o face cu atât mai absurd tragică din perspectiva omului care e victima ei colaterală.

Mulțumim, Maria Rothe, că ai avut tăria să împărtășești cu noi aceste grozăvii. Cred că știi, intuiești, că memoria poate transforma un copil al nimănui, cum spui la un moment dat, într-o pildă de demnă supraviețuire. (Smaranda Vultur, fragment din mărturia Mariei Rothe despre deportarea etnicilor germani în URSS, în 1945, Copilul tuturor și al nimănui, text care urmează să apară, integral, în revista Memoria nr. 122 / 2023)

Maria Rothe: „Și apoi, deodată, liniște de moarte. Doar roțile trenului… taca, taca, taca…”

Maria Rothe, născută în februarie 1950, în Timișoara, fiica lui Iosef Kronenberger și Maria (născută Prakesch), nepoata lui Iosef Kronenberger și nepoata sorei mamei mele, Terezia Prakesch(1). 

De ce menționez această listă a rudelor mele? Toți au fost deportați după terminarea celui de-al Doilea Război Mondial, timp de cinci ani, ca etnici germani, la muncă „voluntară” de reconstrucție a URSS.

Familia mamei mele, Johann Prakesch (născut la 11 martie 1886, în Viena) și Elisabetha Prakesch, (născuta la 9.09.1885, în Timișoara) locuia în Timișoara, în cartierul Elisabetin. Împreună cu cei patru copii:

Prakesch Johann, soldat în armata germană. În 1942 a cunoscut o tânără dintr-o familie de evrei refugiați din Basarabia. În anul 1944 familia a fost deportată în Germania, în lagărul de exterminare a evreilor de la Buchenwald. Unchiul meu a dezertat din armata germană și și-a urmat soția și familia ei în Germania. Cum au scăpat de exterminare, este o altă istorie.

Prakesch Terezia, sora mai mare a mamei mele, care a fost și ea deportată în lagărul de muncă din URSS.

Prakesch Anton, marinar în flota de pe Marea Neagră, luat prizonier și deportat undeva în Munții Ural, de unde nu s-a mai întors. Bunica mea l-a așteptat până la moartea ei, deși unul din camarazii lui, care a supraviețuit, i-a spus ca Toni a murit în urma epuizării, foamei și frigului. Pur și simplu a înghețat. Nu a putut fi nici măcar îngropat, deoarece și solul era înghețat.

Prakesch Maria, mama mea.

În timpul războiului au fost obligați să ieie în „qurtier” soldați germani, iar spre sfârșitul războiului, când armata germană a fost alungată, soldați ruși.

În iarna anului 1945, unul dintre soldații ruși i-a informat pe bunicii mei că va avea loc o razie și că etnicii germani vor fi ridicați și deportați în URSS. Cum batalionul lui trebuia să se transfere pentru 10-14 zile în Ungaria, a propus bunicilor mei să își lase fetele, Maria și Terezia Prakesch, să meargă cu trupa în Ungaria, până va trece razia. Bunicii mei s-au opus categoric să își lase fetele pe mâna rușilor, deși pe tot intervalul de timp cât au locuit la ei, nu au fost nici un fel de probleme. O soră a bunicii mele, care avea un fiu în armata SS germană, de teamă să nu i se întâmple ceva fiicei ei, Anna, a lăsat-o să plece cu rușii în Ungaria. După 10 zile, fiica ei a revenit vie și nevătămată acasă. La câteva zile după plecarea rușilor în Ungaria, mama mea și mătușa mea, au fost ridicate de pe stradă și transportate la o destinație necunoscută.

Bunicii mei, văzând că fetele nu mai vin acasă, au pornit în căutarea lor. În curând s-a răspândit vestea că toți cei ridicați de pe stradă ar fi undeva în gara de sud sau gara de vest din Timișoara, închiși în vagoane marfare, și că vor fi deportați în URSS. Bunica a mai apucat să împacheteze câteva haine călduroase, o pătură și ceva de mâncare. În gară a convins un soldat rus să le caute pe fete și să le dea lucrurile. Din fericire, soldatul le-a găsit și așa au putut, mama și sora ei, supraviețui transportului lung, în vagoane de transportat animale, fără căldură și hrană, la temperaturi de minus grade, săptămâni de zile. Și așa, au rămas bunicii mei singuri, fără să știe nimic despre soarta celor patru copii ai lor. Mama îmi povestea că în timpul transportului mulți dintre cei deportați au murit de frig și foame.

Într-o noapte trenul s-a oprit undeva în pustie, iar cei din vagoane au fost duși în niște barăci din lemn, dărăpănate, unde se aflau priciuri din lemn, iar într-un colț un morman de paie umede. Acesta era prevăzut să fie domiciliul lor pentru un timp necunoscut. Noul „domiciliu” era lagărul de muncă de lângă localitatea Zaporojie, pe malul Niprului.

Și apoi a început adevăratul coșmar. Mama, sora ei, viitorul meu tată și bunicul meu, împreună cu alți deportați au fost repartizați să lucreze la o fabrică de cărămizi. Cărămizile erau arse în cuptor și, așa fierbinți, trebuiau scoase și stivuite, și toate acestea fără mănuși. Până au găsit soluții de protecție (își bandajau mâinile cu zdrențe) aveau mâinile pline de bășici, răni, infecții. Zdrențele le adunau de la camarazii lor decedați. La fel și încălțămintea.

Apoi era veșnica foame, lipsa de igienă elementară, păduchi, boli, paraziți, frigul, lipsa de perspectivă de viitor. Mama mea avea un păr splendid, lung, negru, bogat (care iarna îi ținea și de frig). Ca să nu facă păduchi, își ținea părul strâns legat într-un batic. Când aveau liber, mergea pe un teren viran, acolo își dădea jos baticul, își despletea părul și sora ei o freca cu petrol. Pielea capului îi ardea ca focul, dar așa a fost ferită de păduchi. Vă puteți imagina, cinci ani de zile să nu te poți spăla pe cap?

Când aveau ocazia, mama și sora ei se strecurau afară din lagăr și mergeau în satul vecin să cerșească sau să fure câinii, pe care îi mâncau împreună cu camarazii lor. La una din aceste acțiuni, câinele mare al unei rusoaice s-a opus și a mușcat-o pe mătușa mea de picior. După peste 30 de ani, a venit „nota de plată”: pe cand era internată la Spitalul Județean din Timișoara, în urma unui tratament cu anticoagulante, s-a desprins un cheag din cicatricea mușcăturii câinelui, și mătușa mea a decedat în urma unei embolii pulmonare.

În lagăr s-au cunoscut și s-au îndrăgostit mama și tatăl meu. De căsătorit nu au avut posibilitatea, dar un alt tânăr din lagăr, prieten cu tatăl meu, Ignatz Fischer(2), care voia să devină preot, i-a „căsătorit”. O mică paranteză: în 1990, pe când eram în clădirea Forumului Germanilor din Timișoara, mi-a ieșit în cale un domn mai în vârstă(3) m-a privit, apoi m-a luat în brațe: Tu eşti Marichen, fructul dragostei dintre Maris și Sepp. Semeni leit cu tatăl tău! Era Ignatz Fischer. Apoi a venit un alt domn în vârstă care, uitându-se la mine, a spus: Nu seamănă cu Sepp, este leită Maris.

O dată, dar numai o dată, mama mi-a spus că înaintea mea a mai avut doi băieți gemeni. Comandantul lagărului de atunci, nacealnicul, a ordonat ca băieții să fie omorâți, și anume îngropați de vii. Mama îmi spunea că și după atâția ani plini de întâmplări de neimaginat, mai aude strigătele bebelașilor care erau acoperiți cu pământ, de vii.

Când mama a rămas însărcinată cu mine, își făcea mari griji în privința sănătății mele. Ca să am destul calciu, mergea pe câmp, aduna oase de animale sau oameni, le pisa mărunt, le amesteca cu apă și a băut acest amestec în speranța că mă voi naște sănătoasă. Cu toate acestea, am avut toată viața probleme cu dereglarea metabolismului calciului și a asimilării calciului.

Într-o zi, la sfârșitul lui noiembrie 1945, mama a părăsit pe furiș lagărul și a pornit spre sat la cerșit. Era însărcinată cu mine în luna a opta, era flămândă și slăbită. Din nefericire a fost prinsă, adusă înapoi în lagăr și pedepsită: a fost închisă într-o pivniță, legată de un stâlp. Era noiembrie, frig, iar peste noapte s-a revărsat fluviul Nipru care curgea la 100-150 metri de lagăr. Apa, rece ca gheața, a inundat pivnița, iar mama nu putea să întreprindă nimic, fiind legată. Tata a auzit ce s-a întâmplat și a pornit în căutarea ei, a găsit-o în pivnița cu apă până deasupra pieptului, a dezlegat-o și a încercat, împreună cu alți camarazi să o readucă la viață. Mama s-a ales cu o aprindere de plămâni gravă. Și acum încă o paranteză: urmarea acestei întâmplări, am trăit-o pe propria piele toată viața mea. Nu am putut să intru într-o apă mai mare sau bazin de înot. Ori de câte ori eram în apă, și apa îmi ajungea până deasupra pieptului, (ca și mamei mele în acea noapte) nu mai puteam să respir. Medicii au diagnosticat o labilitate/distonie neurovegetativă, care a impregnat toata viața mea: stări de panică, frică, emoții ieșite din comun.

Apoi mai era teama ca nu cumva să observe comandantul de lagăr că este însărcinată. Din fericire, în toamna 1945 a venit un nou comandant de lagăr, maiorul Muhin, care i-a spus că nu trebuie să își facă griji, căci în curând vor fi eliberați.

În decembrie 1945, noaptea, pe un frig năprasnic, au fost din nou încărcați în vagoane destinate transportului de animale, cu destinația ACASĂ. Mama era însărcinata cu mine în luna a noua. Nu putea să se așeze pe ceva deoarece nu existau bănci, iar nici pe podeaua vagonului nu putea să se întindă, deoarece era foarte rece și era mereu zdruncinată. Tot timpul transportului a stat în picioare, iar când adormea, o susținea când sora ei, când tata, când bunicul. Fiecare își punea capul pe umărul celuilalt, și încercau să doarmă, așa cum dorm caii pe câmp. Când în sfârșit au ajuns acasă, au trebuit să îi taie cizmele și zdrențele cu care erau învelite picioarele mamei mele, așa erau de umflate.

Dar calvarul nu s-a sfârșit aici. Când au fost deportate, au lăsat acasă doi părinți îngrijorați, dar încă în puteri. Când s-au întors, au găsit doi oameni bătrâni, distruși fizic și psihic. Bunicii mei nu au putut accepta faptul că una dintre fiicele lor s-a întors însărcinată acasă. Pentru o familie strict catolică, era o rușine ireparabilă. Deși părinții mei s-au cununat pe data de 11 februarie 1950, la primărie și în biserica catolică din Giarmata, iar eu m-am născut în seara aceleiași zile, deci o Kronenberger, am rămas pentru toți, rude, vecini, cunoștințe, rușinea familiei.

După nașterea mea, mama a fost internată în spital. Avea TBC pulmonar, caverne pe plămâni, plămânii parțial calcifiați, inima și ficatul afectate. Trei ani de zile a petrecut prin spitale și sanatorii, la Marila și la Poiana Mărului. Eu am rămas la bunicii mei, în Timișoara. Copilul tuturor și al nimănui.

 

Ronald Wiest (n. 1928, Timișoara): „La primul care a murit, au făcut o cruce, de la al patrulea, nu s-a mai putut…”

(…) În data de 31 ianuarie am ajuns la o destinație.

Cum se numea?

Zaporoje, e în Ucraina. Noi am fost în spate, în primul pachet de vagoane ce urmau a fi decuplate, locomotiva a fost în față. Ăștia ne-au decuplat, și noi, cam o mie două sute, o mie trei sute, am rămas aicea, ceilalți tot cam atâția au plecat mai departe spre Donbas. Atunci toată lumea a coborât din vagoane. Vai ce-a fost… au fost câteva mii. Noi n-am ajuns la Donbas, la minele de cărbuni. Într-o privință, pot să spun că am ajuns mai bine decât unii care au fost jos în mină de cinci sute, șase sute de metri sub pământ. Și au stat în apă. Habar n-aveau cum e să muncești într-o mină. Beznă jos în mină, apă, trebuia să te pui pe burtă câteodată, au povestit ăștia. Noi am ajuns la șes – să lucrăm la suprafață. Dar n-am știut unde ne vor duce, într-o fabrică sau la munca câmpului. Ne-a luat și am mers prin noroi, prin zăpadă, cu valize. Au avut acolo o mașină la gară și au spus: „Cine nu poate să ducă valiza sau așa …”, mai ales femeile, femeile au avut multe bagaje și n-au putut să le ducă. Și au luat foarte mult. După aia ne-am dus prin mocirlă și zăpadă. Destul de greu am mers cu valizele. Atunci am văzut într-o periferie rusească niște cocioabe, în stânga și dreapta. Aveau gemulețe, erau copii dezbrăcați cu burta mare afară de foame. (…) Că Zaporoje de fapt au fost două Zaporoje: Zaporoje-ul Nou din timpul lui Stalin și Zaporoje-ul vechi din timpul țarului. Și legătura dintre ele a fost cu tramvaiul. Aici la Stalin a fost cu blocuri noi și dincolo, în Zaporoje-ul vechi, acolo au fost blocuri mai mici, așa cum avem noi când mergi în cartierul Fabric sau Iosefin. Acolo au fost și niște biserici, dar toate au fost închise.

 

Lagărul în care Zaporoje era?

Lagărul a fost în Zaporoje-ul Nou. Când am avut de lucru pe Nipru, în port, atunci am trecut prin Zaporoje-ul Nou, apoi Vechi și la Nipru în port. Acolo am descărcat bauxită. (…)

Prostia cea mai mare au făcut-o ăștia care au fost mari fumători, au lăsat pâinea și au luat mahorcă. Acolo au rămas foarte mulți.

 

Au murit?

Au murit acolo din cauza fumatului și a lipsei de hrană. Asta așa a fost, pâinea asta ce am primit-o era ceva hrănitor, în rest n-a fost nimic.

 

Dădeau pâinea pe mahorcă?

Da.

 

Doar din cauza asta mureau?

Nu, a fost frigul și foametea asta. Că oamenii au fost obișnuiți, mai ales ăștia de la țară, să mănânce clisă, șuncă, cârnați. Și au slăbit din zi în zi. Și după aia o dată nu au mai putut. Au primit diaree cu sânge și nu au mai putut, că dacă s-au dus la WC – am avut așa o scândură, turcește așa – și când s-au pus jos, nu au mai putut să se scoale. A trebuit să îi ridici, nu au mai avut putere. Te-au rugat: „Ajută-mă să mă ridic”.

 

Au murit mulți acolo?

Da, douăzeci, treizeci la sută, au rămas acolo.

 

Ce se întâmpla cu ei? Îi înmormânta cineva?

La primul care a murit, Fischer a fost chiar preotul care l-a dus afară în cimitir, unde a fost în apropiere, un lagăr de prizonieri, cred că zece mii de prizonieri nemți. A fost acolo, nu departe de noi, la vreo zece kilometri. Sus aveau ei un cimitir. Ai noștri au făcut un coșciug, la primul care a murit, au făcut o cruce pe care au scris frumos. Și Fischer s-a dus cu el acolo afară să-l înmormânteze. La fel a fost și al doilea, dar de la al treilea, al patrulea, nu s-a mai putut. Câteodată au murit patru, cinci într-o zi, mai ales iarna.

 

Cine-i înmormânta?

Noi, numai noaptea. Noi, în timpul zilei a trebuit să facem gropi.

 

În cimitirul acela?

Nu, nu, lângă lagăr, la o sută de metri. La o sută cincizeci de metri era Niprul.

 

S-a făcut cimitirul lagărului?

Da. Așa că între Nipru și lagărul nostru am făcut noi, cât am putut, un cimitir. Când a fost vară am mai putut să facem gropi de jumătate de metru și să mai punem deasupra. Dar numai noaptea am lucrat.

 

Iarna ce făceați?

N-am mai putut face nimic. Pământul era ca sticla. Când ai lucrat cu târnăcopul, a trebuit să te legi, că atunci când te-a lovit o bucată de pământ, parcă a fost o schijă. Ți-a făcut semn. Ai dat cu târnăcopul și celălalt cu lopata nu a putut să ia mult. Pământul a fost înghețat un metru. Era noapte, am făcut puțin și după aia l-am pus înăuntru și deasupra am pus zăpadă. După aia a venit primăvara, s-a topit și atunci a trebuit… A venit câinele, a început să miroasă și el s-a dus să mănânce de acolo. L-am îngropat pe mort dezbrăcat, gol goluț a fost. Când a avut pantof de mărimea patruzeci și cinci și tu ai avut patruzeci și doi, ai luat pe ăsta de patruzeci și cinci, numai să ai un pantof. Atunci am făcut o groapă adâncă, mare. Am lucrat și înainte de masă. Ăștia care au fost în schimbul doi, au trebuit să facă groapa dimineața înainte de a merge la lucru. După aia au venit alții.

 

Erau aruncați în groapa?

Da. După ce i-am scos în primăvară afară când au venit câinii ăștia, i-am luat… Să scoți un mort pe care l-ai cunoscut… „Uite ăsta a fost ăla cu care ai lucrat..”, „Uite ăsta…” A fost… Capul, fața, am recunoscut, așa… „Uite și femeia asta, uite și fata asta care a fost cu noi e aicea”. Atunci i-am luat așa cum am putut și i-am pus în groapa asta. Atunci am pus un strat cu praf de var și apoi am pus alții, straturi peste straturi.

 

Se mai făcea slujbă?

Nu, nimic. Primii, care au fost jos de tot, i-am aruncat înăuntru.

 

Cine erau mai rezistenți, femeile sau bărbații?

Femeile au fost mai rezistente. Mult mai rezistente. Bărbații mai repede mureau. Din cauză că au și fumat, au fost unii bolnavi de-acasă cu plămânii sau stomacul. (…)

 

Erați afectat în momentul când primăvara trebuiau dezgropați morții și reîngropați.

Da, într-adevăr. Am fost șocat, când am văzut: „Uite, pe ăsta l-am cunoscut, vecin din cartierul nostru și uite acum…” A fost greu, să scoți afară un mort așa, groaznic. I-am luat și i-am pus în groapa comună acolo înăuntru. Ce-a mai rămas din el. Am avut noi mănuși, dar nu de la ruși am primit mănușile. Au fost mănuși cu care am lucrat afară la locul de muncă. Câteodată am avut și bandaj la nas și gură, mirosea urât. Mai mult am lucrat seara, ca să nu vadă populația care a fost împrejur…, să nu vadă. Noaptea, schimbul trei era. (…)

(Fragment din interviul realizat de Adrian Onica, la Timișoara, în 24 iunie și 22 iulie 2017, interviu publicat integral în volumul coordonat de Smaranda Vultur, „Germanii din Banat prin povestirile lor”, Polirom)

 

Ignaz Bernhard Fischer (n. 1926, Bacova, Timiș): „Se închidea groapa şi se punea o tăbliţă cu un număr: I, II, III după anul de la deportare”

(…) Câţi oameni erau în acest tren?

La noi în tren cel puţin trei mii de oameni.

 

Toţi veneau din Timişoara?

Nu, din Timişoara, Giarmata, Freidorf, aceştia erau majoritatea, deci din imediata apropiere a Timişorii. Pe ceilalţi i-au adus aşa, au urmat şi alte transporturi, dar eu vorbesc despre acesta. La graniţă am fost descărcaţi şi urcaţi în vagoane ruseşti pentru că acolo erau şinele mai late, deci distanţa dintre roţile de tren era mai mare. Atunci am fost de trei ori mai mulţi oameni într-un vagon decât în vagoanele româneşti. Erau acolo femei şi bărbaţi toţi la un loc. Şi am pornit. Ni s-a dat ceva pâine şi ceva carne uscată de oaie, pentru că oamenii aveau încă provizii de acasă au aruncat carnea şi pâinea afară şi am văzut atunci cum le ridicau ruşii. Cineva a zis atunci: „Aveţi grijă, uitaţi-vă ce urmează, vedeţi cum ridică ei astăzi ceea ce noi aruncăm acum? Şi noi vom păţi la fel în Rusia!” Şi mulţi au aruncat atunci carnea de oaie, care nu le-a plăcut, în cuptor pentru a se încălzi. Pe urmă, când am ajuns în Rusia şi a început marea foame le-a părut rău. Mai ştiu că prietenul meu Kumher Franzi, care este acum profesor universitar în Hildesheim, el mai păstrase acea bucată de carne şi am mâncat-o împreună acolo în Rusia, dintr-o dată ni s-a părut excelentă la gust. Asta arată încă o dată că foamea este cel mai bun bucătar.

Pe scurt, pe 31 ianuarie, spre seară trenul s-a oprit, am ajuns la Zaporoje, era gara de marfă, nu cea de călători, mai în afara localităţii. Jumătate din vagoane au fost deschise, oamenii coborâţi, jumătate din tren s-a dat jos acolo, cealaltă jumătate a plecat mai departe până în zona Donetsk. Atunci  au venit camioanele pe care s-au încărcat bagajele noastre, noi trebuit să mergem pe jos șase-șapte kilometri. Am ajuns la Zaporoje Nou, acolo se construiau primele blocuri, bineînţeles că nu erau moderne aşa cum le cunoaştem noi, ci nişte clădiri de patru-cinci etaje de jur împrejur ca un pătrat, în mijloc se afla lada comună de gunoi şi WC-ul mare comun, nu era un WC modern cu apă, numai aşa, ca la ţară, pe o parte bărbaţii, pe alta femeile. Vă puteţi imagina ce însemna asta să cobori noaptea să mergi la toaletă. Era destul de primitiv. Am văzut locuri în care era distrus blocul şi unde se vedea că a fost cândva şi instalaţie de apă. S-au adus repede nişte paturi de lemn, în apropiere era o fabrică de cherestea, de acolo trebuia să le aducem. Fiind multă lume acolo în sala aceea destul de mare n-a fost prea rece, dar după o săptămână dintr-o dată noaptea ni s-a ordonat să adunăm bagajul şi să plecăm mai departe. Doi kilometri am făcut, fiecare şi-a luat bagajul şi am mărşăluit noaptea până am ajuns la un lagăr cam la o sută de  metri de Nipru. Locul era împrejmuit de gard ghimpat, la mijloc erau corturile. Înăuntru erau priciuri de lemn, scândurile erau verzi de brumă. Aşa a trebuit să ne culcăm pe ele. La mijloc erau două cuptoare pe cărbune, cortul era pentru câteva sute de oameni, acolo a trebuit să ne petrecem noaptea. A doua zi am primit saci umpluţi cu paie, câte trei oameni primeau doi saci, trebuiau să îi împartă, asta a fost tot ce am primit pentru dormit. Cine a avut o pătură a avut, cine nu, nu, era treaba lui. După câteva zile am început să mergem la lucru. La o distanţă de aproximativ o jumătate de kilometru de lagăr, era o fabrică de aluminiu pe care aveam misiunea să o reconstruim, era complet distrusă, nu mai producea aluminiu. Şi am lucrat. Era o fabrică de ciment, unii lucrau la un cuptor de var, alţii în altă parte. Erau brigăzi de femei, de bărbaţi, pentru meseriaşi a fost mai bine decât pentru noi, un lăcătuş putea să lucreze în meseria lui, un strungar de asemenea, la fel şi mecanicul şi instalatorul, dar noi am făcut munca grea, munci de zilier, munca grea fizică, iarna trebuia să săpăm de exemplu etc. Cât despre mâncare: dimineaţa primeam doi deți de ceai, nimic mai mult. Uneori era un pic dulce, altădată deloc. Noi îl foloseam atunci pentru a ne spăla pe faţă cu apă caldă. Aşa mergeam la lucru. La prânz primeam o supă din ceva varză acră, gogonele, vreo patru morcovi, aşa ceva. Mai mult era apă, foarte puţină consistenţă avea, grăsime nu era deasupra, dacă au dat ceva vreodată atunci la zece oameni revenea o linguriţă de ulei care se punea în supă. Au folosit uleiul atât de economicos de parcă le era frică să nu ne otrăvească cu el. Seara ne dădeau șapte sute de grame de pâine şi iarăşi supă. Bucătăria rusească, aşa cum am cunoscut-o eu atunci, nu avea decât o singură pagină în cartea de bucate: supă de varză şi iarăşi supă de varză. Câteodată, vara, mai conţinea şi vreo patru morcovi, foarte rar cartofi sau arpacaş. Al doilea fel de mâncare nu s-a servit la noi în lagăr. Care a fost urmarea, bineînţeles, după ce oamenii au terminat ce au adus de acasă a început marea foame, toţi am slăbit teribil şi din cauza lucrului şi a frigului, era foarte frig, mai era război încă, mai mult ne târam spre lucru decât să mergem. În curând am avut primii morţi, nu aveam încă un cimitir al nostru, aşa că i-am înmormântat în cimitirul soldaţilor germani. Acolo au fost trei lagăre de prizonieri, germani, maghiari şi  români, dar mai ales germani. Şi am dus morţii acolo.

 

În ce lună se întâmpla asta?

Era deja pe la începutul lui martie, de fapt primul mort a fost deja pe 12 februarie. Am făcut o groapă, dar pământul era îngheţat bocnă şi cu uneltele pe care le aveam nu am putut săpa prea adânc, nu puteam face nimic, ne-am muncit patru ore acolo şi nu am reuşit să săpăm prea adânc. Ce să facem? Vântul bătea. Am scos mortul din sicriu, l-am aşezat în groapă, am închis groapa, încă se vedeau vârfurile de la pantofi. Cu următorul mort, două zile mai târziu, am procedat la fel, am scos primul mort, pământul nu mai era atât de îngheţat, am putut săpa mai uşor, i-am culcat unul peste altul şi am acoperit din nou. Sicriul nu avea voie să rămână acolo, el a rămas pentru transportul morţilor. Abia în aprilie, lângă lagăr, ni s-a dat voie să ne facem lângă malul Niprului un aşa-zis cimitir propriu. Era o groapă de jumătate de metru lăţime, un metru adâncime, şi am săpat ca să rămână mereu de rezervă nişte morminte. Se aducea mortul pe o targă şi îl dezbrăcau la piele, hainele mai puteau fi folosite de altcineva. Noaptea ce să facem, nu aveam nici o funie, unul l-a luat de mâini, altul de picioare, am numărat până la trei şi i-am dat drumul în groapă, altfel nu era posibil. Eu am rostit Tatăl nostru, se închidea groapa şi acolo se punea o tăbliţă din tinichea cu un număr, era scris cu cifre romane I, II, III după anul în care s-a întâmplat de la deportare.

Şi eu am lucrat acolo la sortat fierul, la săpat. La 1 apilie era Paştele nostru. M-am gândit eu – nu aveam decât optsprezece ani – dar, cum să nu ţin nici o slujbă, trebuie să încerc. Am vorbit cu câţiva bărbaţi. „Cum să te duci la ruşi, au spus  ei, nu ştii că ăştia sunt toţi atei, suntem în plin război, cum poţi spune aşa ceva?!” Comandantul lagărului a auzit despre ce era vorba. M-a chemat la el, bineînţeles că nu vorbeam ruseşte, era cineva acolo care a tradus. I-am spus ce vrem să facem, dintr-o dată m-a întrebat: „Cum vreţi să faceţi asta?” I-am explicat. A zis: „Bine, aveţi voie, dar rugaţi-vă să câştige ruşii războiul!” Eu i-am zis atunci că ne vom ruga pentru o pace dreaptă. Cum s-a uitat la mine!! În faţa unui cort al femeilor am aşezat o masă, erau câţiva mâţişori, multe femei veneau din Giarmata şi au adus cu ele cărţile de rugăciune diocezane, au mai exersat cântece de Paşti şi am făcut un Paşte cu cântece şi tot, acolo mi-am ţinut prima predică. Nu am spus multe acolo, ce poate un băiat de optsprezece ani să spună, dar nu asta fost important, ci faptul că a fost posibil să serbăm Paştele în ţara inamică. (…)

(Fragment din interviul realizat de Ştefana Ciortea-Neamţiu, la Timişoara, în 22 şi 23 noiembrie 2000,
continuarea interviului fiind făcută de Adrian Onica, la Timișoara, în 2 iunie 2017,
interviu publicat integral în volumul coordonat de Smaranda Vultur, „Germanii din Banat prin povestirile lor”, Polirom)

 

(1) Un interviu cu Puiu Stan, fiul Terezia Prakesch, deportată la Zaporojie, Donbas, poate fi lecturat în volumul Smaranda Vultur, Germanii din Banat prin povestirile lor, ediția a II-a revăzută și adăugită, Editura Polirom, Iași, 2018, pp. 126-131.

(2) Vezi şi mărturia lui Ignatz Bernhard Fischer în Smaranda Vultur (coord.), op. cit., p. 88-103.)

(3) Ronald Wiest. Vezi şi mărturia acestuia în Smaranda Vultur (coord.), op. cit., p. 104-125.

 

Sugestii de lectură: 

• Antropolog Smaranda Vultur: „Ar trebui luat, ca într-o arcă a lui Noe, ce a mai rămas din lumea germanilor din Banat”
• Hartwig Ochsenfeld: „Perversitatea istoriei face ca deportarea în URSS să fie evenimentul responsabil că exist…”

---

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News

---