Artist vizual Elisabeth Ochsenfeld:  “Am renăscut. Liberă, independentă şi puternică”


Foto: Institutul Cultural Român din Budapesta

Debordează de optimism și de energie, iar privirea îi este mereu îndreptată înainte. Provenind dintr-o familie de refugiaţi și deportați care au pierdut tot, a învăţat că trebuie să mergi mai departe fără să te agăţi de trecut. „Este o formă de supravieţuire şi o şansă pe care ţi-o oferi”, spune Elisabeth Ochsenfeld, o artistă vizuală originară din Timișoara, stabilită la Heidelberg, cunoscută și apreciată în multe state din Europa, din SUA, din Orientul Mijlociu și chiar din Asia. 

Am întâlnit-o zilele trecute la Timișoara, unde revine constant pentru a-și reîntâlni prietenii. Și am vorbit despre ce înseamnă „acasă”, despre familia ei și drama prin care a trecut – povești de viață de o tristețe sfâșietoare. Despre aniversarea vârstei de zece ani, împliniți într-un tren care o purta prin albul nesfârșit al zăpezii și al pădurilor de mesteceni siberiene, în căutarea familiei – o experiență care a marcat-o pentru totdeauna, regăsindu-se și într-o serie de lucrări artistice ale sale. Despre anii timișoreni, alături de prietenii ei de la Phoenix. Despre casa cu porți albastre de la Gărâna, deschisă pentru artiști și prieteni, și al său pod care pare să-i fi adunat pe „toți prietenii și dragii mei, cunoscuți și necunoscuți” veniți să aibă grijă de ea. Despre „călătoria albă” pe care o pregătește. 

 

“Am învăţat că trebuie să mergi mai departe, fără să te agăţi de trecut”

CV Elisabeth Ochsenfeld

1973 – Absolventă a Facultăţii de Arte Plastice din cadrul Universităţii e Vest din Timişoara, la clasa profesorului Leon Vreme

2003 – Absolventă a Cursului de instalaţii în cadrul Academiei de Vară Salzburg

1974-1980 – Conduce Cenaclul de Artă Filiala Atelier 35 Timişoara

Din 1973 până în prezent a avut expoziţii de pictură, desen, tehnici mixte, fotografie, ilustraţie, în galerii, muzee şi colecţii din Anglia, Austria, Belgia, Canada, Coreea de Sud, Franţa, Finlanda, Germania, Grecia, Israel, Italia, Olanda, Pakistan, Suedia, România, Ucraina, Ungaria, USA. A fost, totodată, curatoarea multor expoziţii şi evenimente artistice.

A coordonat rezidenţe artistice şi simpozionae internaţionale în Austria – Burg Strechau şi Graz, Egipt – Sahl Hasheesh, Germania – Stutgart, Italia – Verbania şi Cheglio, Portugalia – Convento Mertola şi Redondo, România – Carei, Sibiu, Bucureşti, Aiud, Gărâna, Rudăria, Mraconia-Dubova, USA – Boston.

1987-2012 – A fost grafician al proiectului Academiei de Ştiinţe din Heidelberg, numit Pietroglife şi inscripţii în masivul Karakorum.

Este fondatoare a Arthouse Wolsberg Gărână şi a Scholarship /Residency Award şi membră a Asociaţiei Artiştilor Plastici Profesionişti din Germania, a Federaţiei Internaţionale Culturale Feminine şi a Freeinterartists.

Elisabeth Ochsenfeld, te-ai reîntors la Timişoara. Unde este “cel mai” acasă pentru tine? La Heidelberg, la Timişoara, la Gărâna?

La această întrebare am putea acum adăuga şi Cincșor, ca loc aparţinând împărţirilor geografice din existenţa mea. Şi totuşi… Am trăit o jumătate de viaţă la Timișoara, iar cealaltă, la Heidelberg şi la Frankfurt. Anii de formare iniţială i-am petrecut în Timişoara, în familie, şcoală, facultate, prietenii, însă drumul maturităţii mele personale a început la 35 ani, după emigrare, în Heidelberg. Casa minunată în care locuiesc se afla paralel cu pietonala oraşului, aşezată între casele în care au locuit Jaspers şi Hegel. Iubesc atmosfera acestui oraş şi mă emoţionez de fiecare dată când mă întorc din călătorii. Deci cel mai acasă mă simt în Heidelberg, unde trăiesc din 1986.

Poate te întrebi de ce mă despart atât de uşor de trecut… Provin dintr-o familie de refugiaţi avuţi din Basarabia, care au pierdut absolut tot. Am învăţat că trebuie să mergi mai departe, fără să te agăţi de trecut, fără să te laşi prada tristeţilor cronice. Este o formă de supravieţuire şi o şansă pe care ţi-o oferi.

 

Revii periodic în Timişoara. Ce mai are în comun Timişoara de azi cu cea a adolescenţei şi ai primei tale tinereţi?

Timişoara înseamnă pentru mine prietenii mei. Sunt un prieten loial şi cine mă are mă are pe viaţă, dacă relaţia îşi face veacul în decenţă şi onestă reciprocitate. Am prietene şi prieteni din toate etapele vieţii mele, iar unii, chiar de la începuturile capacităţii de a înţelege o relaţie. Deci din clasa întâi. Am oameni preţioşi în viaţa mea. Deci Timișoara egal prieteni.

 

„Alături de Phoenix, a fost ca şi cum aş fi trăit un pic de Vest în Est”

De anii aceia te leagă şi colaborarea cu Phoenix căreia i-ai realizat, în 1975, grafica albumului Cantafabule. Cum ai ajuns să colaborezi cu ei?

Primul meu soţ, Valeriu Sepi, este cel care a avut ideea compoziţională şi a făcut schiţa proiectului. Eu am făcut desenele, în totalitate. Cine ne priveşte cu atenţie stilul în desen, poate face cu uşurinţă distincţia între acribia mea şi tuşa lui largă. Anul în care am făcut desenul a fost un an special. Ne căsătorisem, apoi rămăsesem însărcinată, am primit un atelier şi am avut prima expoziție după absolvire, la Muzeul Banatului, la Secţia de Artă. Sepi ieşise din ciclul turneelor şi lucra cu Peter Jecza.

Dar prietenia mea cu trupa Phoenix începuse cu ani mulţi în urmă. Moni Bordeanu avea un coleg de clasă, vecinul meu de etaj şi balcon, pe care îl vizita des. În plus, când percuţionistul lor a devenit Dorel Vintilă, care venea de la trupa Cometele, din Bucureşti, relaţia s-a intensificat, fiindcă locuia la familia mea şi între noi era o bună prietenie, cu tentă de iubire platonică. A fost o perioadă frumoasă, deosebită, cu viaţă de scenă intensă, cu turnee, la un moment dat le făcusem şi corespondenţa cu fanii lor. Trai şi viaţă, pentru acea vârstă şi acele vremuri! Am avut parte de multe experienţe inedite atunci. Era ca şi cum aş fi trăit un pic de Vest în Est.

 

Cum era atmosfera la concertele lor, în anii 70-80?

Furtunoasă, extatică, liberă, cu săli suprapline. Erau zei! În afara scenei, viaţa în acest cerc se petrecea la repetiţii şi pe la casele noastre, cu cărţi, muzică, casete video, program TV la sârbi, poveşti, idile şi chefuri, cu poveşti multe. Trăiam, supravieţuiam – cu siguranţă, însă, într-o formă mult mai fericită decât mulţi alţi tineri din ţară.

 

„Am plecat din ţară de bună-voie. Toţi tânjeam la o şansă de emigrare”

Foto: Arhiva personală Elisabeth Ochsenfeld

Ai plecat din România, definitiv, la mijlocul anilor 80. A fost o plecare forţată? Provii din ceea ce regimul comunist considera a fi o familie de chiaburi, care a fost deportată din Basarabia.

Nu aş spune chiaburi, are o conotaţie negativă. Au fost oameni buni, chiar dacă au fost avuţi. Familia mamei trăia într-un conac şi aveau vii, iar familia tatălui avea o fabrică de cherestea. Bunicul şi bunica din partea tatălui, un rus şi o armeancă, iar din partea mamei, un neamţ şi o bulgăroaică. Bunicii au murit înainte de vreme, bunicile, femei puternice, luptătoare, au fost pierdute în tumultul deportărilor. Bunica paternă, Liza, şi-a găsit fiul, pe tatăl meu, surprins de refugiu, la Târgovişte, unde îşi făcea armata. Sonia, bunica maternă, o văduvă cu patru copii, trei fii şi o fiică, era bine organizată, tăcută, observatoare şi cugetată. Când a aflat că vor intra ruşii în Basarabia, şi-a trimis fata la Timişoara, unde se afla sora ei, iar ea a rămas cu băieţii, să îşi apere avutul. Ruşii au venit, au confiscat totul, ei au devenit slugi pe propriile domenii şi, în cele din urmă, au fost deportaţi în Siberia de sud, în Kazahstan. Mama mea şi-a căutat familia timp de 15 ani, prin Crucea Roşie, până a găsit-o.

Plecarea mea din ţară nu a fost forţată, ci de bună-voie. Toţi tânjeam la o şansă de emigrare. Şi când spun toţi, mă refer la cei din cercul meu de prieteni şi cunoscuţi. Era o temă obişnuită în dialogurile prietenilor mei. Toţi căutam soluţii… Date fiind dispariţiile din familiile părinţilor mei, această dilatare a dimensiunilor geografice m-a însoţit de când eram mică.

 

„Împlinisem zece ani în drum spre Siberia”

Aveai zece când aţi luat drumul Siberiei…

Da, împlinisem zece ani în acea călătorie. Am călătorit cu un tren foarte frumos, de la Ungheni încolo, într-un compartiment albastru, cu difuzor, cu miros de ceai. O săptămână încolo şi tot atât timp înapoi. În acel tren s-a petrecut o viaţă, filmată cu încetinitorul. Viaţa lor, viaţa mea, viaţa celor din tren şi a celor din gări. Filmul acelei călătorii îl pot derula, oricând, cu o uşurinţă şi bogăţie de detalii. Poate fiindcă, încă, sub calota mea există materie cenuşie proaspătă, pregătită să îşi ia rolul de sugativă. Îmi amintesc de pădurile de mesteceni, de zăpadă… Era iarnă, o iarnă albă, groasă, lungă şi nemărginită.

 

Deci mestecenii din Siberia sunt cei care ți-au inspirat, ani şi ani mai târziu, o serie de lucrări…

Da, e o revenire sentimentală periodică… Privită de la fereastra compartimentului albastru, cald, doar al nostru, era o iarnă tare frumoasă. Mintea mea plutea cu acel tren, prin nămeţii sovietici… În noaptea Anului Nou am trecut prin gara unui oraş luminat feeric, Ufa. Stăteam cu nasul lipit de geam, fascinată de bradul imens şi feeric colorat. Am în urechi şi acum cântecul de Anul Nou, răsunând din difuzor: “Anul Nou vine cu urare de An Nou şi cu fericire nouă…” Mulţi ani mai târziu, citisem biografia lui Nureev, idolul meu de pe marile scene ale coregrafiei clasice, şi am aflat că în acel moment se afla acolo, în Ufa.

Întâlnirea cu familia mamei a fost însă mai mult decât răvăşitoare. În zorii încă neiviţi ai noului an am ajuns în gară la Karaganda. Când am coborât din tren, ne-a îngheţat respiraţia, era îngrozitor de frig. Era semiîntuneric, iar peronul era gol, slab luminat prin ceaţa dimineţii. Mama îşi fixase ochii pe o pată care, apropiindu-se, începea să prindă contur… Eu, în toată mirarea mea îngheţată, mă uitam când la ea, când la “pata” care se apropia. Şi deodată am auzit chemarea mamei: George (Jorj!” Îşi recunoscuse după mers fratele mai mare. Trecuseră 15 ani de când nu-l mai văzuse.

Bunica, Sonia, ne aştepta în uşa casei. Un frate se pierduse în timpul deportării. S-a plâns atunci, dar nu de vreun necaz, ci de regăsire şi de continuă bucurie. Ei trăiau mai bine decât noi în acei ani 1960-1961. Aveau casa lor, maşină, televizor, magnetofon, grădină, pivniţă şi un pod plin de bunătăţuri. Dar erau complet rusificaţi, am înţeles asta mai târziu…

 

Atât de repede?

Da, atât de repede, fiindcă au rămas în viaţă doar datorită ajutorului pe care l-au primit de la ruşi, care i-au hrănit prin gard cu pâine şi cartofi. Altfel de ruşi, nu cei care au dat buzna în conacul lor…

 

Deci, mama ta s-a reîntors fără ei la Timişoara…

Desigur. Noi ne-am întors la casa noastră, apartamentul nostru din Lahovary. Lor li se oferise înapoierea unei părţi a ceea ce avuseseră în Basarabia, dar au refuzat. Era un capitol încheiat. Își încheiaseră radical o parte din viaţă. Bunica şi unul dintre fraţi (erau doi rămaşi în viaţă) ne-au vizitat pe rând, însă s-au grăbit să se întoarcă. Existenţa lor, a bărbaţilor, era acolo, departe, unde au rămas în viaţă, salvaţi de cele care deveniseră soţiile lor. Se formase o altă comunitate de familie, iar mama mea nu mai făcea parte din ea.

 

Ce dramă! O iarnă siberiană instalată şi în suflete…

Da, o dramă. Mama a trecut peste ea datorită familiei şi prietenilor săi din Timişoara, unde se afla o comunitate basarabeană mare, aveau întâlniri dese, viaţă culturală. Nici corespondenţa cu siberienii ei nu a fost una intensă. A fost doar una de confirmare: existăm, o ducem bine și cam atât…  Capitolul siberian cuprinde povestiri sfâşietoare de viaţă. Dar ele există în fiecare familie trecută prin războaie, prin experienţa deportărilor şi a lagărelor.

 

“Mă întreb de multe ori câtă putere, câtă capacitate de suportare a durerii există în oameni?

Elisabeth şi Hartwig Ochsenfeld. Foto: Arhiva personală Elisabeth Ochsenfeld

Capitolul siberian, să-i spun aşa, s-a mai inserat, totuşi, în viaţa ta. Soţul tău, Hartwig Ochsenfeld, a fost născut într-un lagăr… Rănile acestea se mai vindecă vreodată?

De fapt, nu siberian, ci doar al deportărilor. Hartwig este născut în Enakievo/Doneţk, într-un lagăr. Mama lui, de etnie germană, a fost deportată şi, în timpul transportului, în vagoane animaliere, a realizat că este însărcinată cu al treilea copil. Lăsase acasă două fetiţe. Hartwig a avut marele noroc că fost purtat în pântecul acestei femei curajoase, suverane, puternice. Doar aşa a supravieţuit molimelor şi sărăciei. El s-a născut în 30 septembrie, acolo, şi poartă în actele sale de identitate acea localitate, care acum se află din nou în atenţia ochiului istoric.

Eva, mama lui, ne povestea că a fost ajutată de ruşi şi niciodată nu a avut o vorbă de ocară, când se vorbea despre ei. Dimpotrivă. Pentru că au ajutat-o, tot prin gard, cu lapte, alimente, cârpe. Erau la fel de săraci şi unii, şi alţii. Mamele cu nou-născuţi şi cei bolnavi au fost însă trimişi mai repede acasă. Aşa că la începutul iernii, în aceleaşi vagoane animaliere, au fost puşi pe drumul spre România. Ajunşi la Sighetul Marmaţiei, în toiul iernii, au fost încărcaţi în camioane deschise şi trimişi spre Oradea. La coborâre, câţiva copilaşi nu mai erau în viaţă. Născuţi în deportare, aduşi înapoi spre posibila casă, îngheţaseră în camion. Cumplite tragedii… Mă întreb de multe ori câtă putere, câtă capacitate de suportare a durerii există în oameni? Mă întreb şi gonesc gândul, fiindcă nu doresc să ştiu, şi mă uimesc cu dorinţa de a nu vrea să aflu vreodată.

 

„Sunt omul bucuriilor mici”

Ce îţi aduce linişte sufletească?

Cred ca echilibrul pe care l-am dobândit de-a lungul anilor este o consecinţă a divorţului, fiindcă de abia de atunci am avut spaţiu şi timp să mă cunosc şi să devin ce sunt astăzi. Cum veneam dintr-un sistem patriarhal care se repeta, nu am fost conştientă de cine sunt, de capacităţile mele. Era şi o formă dificilă de educaţie în care un părinte trebuie să decidă care e frontiera între încrederea pe care o dă copilului şi dominaţia pe care o are asupra lui.

 

Cu ce îţi alimentezi energia artistică? Ce te inspiră?

Energia artistică ia naştere din viaţa mea. Sunt omul bucuriilor mici. Dimineaţa hotăresc să am o zi bună. Primordial este să fim sănătoşi. Leon Vreme mi-a fost dascăl, mentor, rudă, om iubit. M-a simţit şi înţeles, delicat cum era, a ştiut cum să activeze în mine exact ce trebuia. M-a format ca artist plastic şi gânditor, simţitor al unei bogate palete cromatice. Îmi este cald şi bine cu amintirea lui, îi sunt profund recunoscătoare.

 

Ai ajuns întâmplător la Arte, familia pregătindu-ți un alt parcurs profesional…

Da, tata ar fi dorit să devin ingineră chimistă, nu ştiu de ce, iar mama trăgea spre Filologie. În ultimul an de liceu, profesoara mea de engleză şi-a luat un lung concediu, fiind însărcinată, şi a fost înlocuită de Dan Manolescu, care ne-a devenit prieten. Ca studentă am fost în trupa lui de teatru. El a fost cel care m-a îndemnat să mă prezint la Arte Plastice şi, în cele din urmă, au cedat şi părinţii mei.

 

Ai un ritual când lucrezi?

Spaţiul nu contează, cu toate că am încăperi în care mă pot desfăşura în largheţe, la Heidelberg, Frankfurt şi Garâna. Peste tot, însă, am nevoie de muzică şi de o anume atmosferă pe care mi-o creez, desigur, de una singură. Sunt o observatoare a lumii mici, a detaliilor din jurul nostru, a fericirii din viaţa imediatei apropieri. Toate au ieşit la suprafaţă, când am hotărât să rămân singură cu fata mea. Am muncit enorm, pentru a echilibra tarele divorţului, mi-am întreţinut părinţii, fata şi pe mine. Cu toate că am avut un angajament pe viaţă la Academia de Ştiinţe din Heidelberg, că graficiană, am avut şi alte slujbe cu care m-am ajutat: am lucrat într-o grădină, într-un bar, am făcut curat şi am reuşit. Toate experienţele acestea mi-au confirmat pozitivismul, energia, capacitatea de a gândi şi a găsi soluţii pentru orice situaţie la care suntem nu rareori supuşi în viaţă. Am renăscut, liberă, independentă şi puternică.

 

Îmi doream o casă a bunicii, pe care eu nu am avut-o niciodată”

Foto: Arhivă personală Elisabeth Ochsenfeld

Care este povestea Arthouse Wolfsberg, casa cu porţi albastre de la Gărâna?

Casele din Garâna, satul de pe coama dealului, avuseseră, toate, faţade albe, iar lemnăria verde, albastră sau gri. Nu alte culori. Satul era o frumuseţe discretă în miezul păşunilor şi al dealurilor înverzite. A mea fiind cu mult albastru, am şi pastrat-o aşa. Prima dată am fost la Garâna în timpul liceului, am revenit în timpul facultăţii, apoi când fiica mea, Zoe, era mică. Îmi doream o casă a bunicii, pe care eu nu am avut-o niciodată. Asta e o altă poveste… Şi îmi doream o astfel de casă pentru Zoe, fiica mea. Era ce mi-am putut permite la acea vreme. Dacă s-ar fi putut atunci, mi-aş fi cumpărat una în Italia, în Franţa sau în Danemarca.

Când cumperi o casă care a fost locuită, este însă nevoie de timp ca ea să devină a ta, pentru că cei care au trăit-o rămân o vreme în ea şi trebuie să te împaci cu această “convieţuire”. O vreme nu am fost în stare să fiu singură în încăperi, până am făcut-o, în sfârşit a mea. Cei care mă cunosc un pic mă recunosc în spaţiile pe care le locuiesc. Şi într-o cameră de hotel îmi creez o mică intimitate personală, fie şi pentru câteva zile.

 

“Casa de la Gărâna şi-a îndeplinit menirea”

Cum s-a născut ideea Taberei Internaţionale de Arte Vizuale de la Gărâna?

De când am cumpărat casa am invitat artişti, colegi şi prieteni, dar prin 2009 mi-am propus să o fac organizat. Fusesem la Boston, în SUA, la o Conferinţă internaţională a posibilităţilor în artă şi acolo am învăţat să am încredere mai multă în mine; mă refer la activităţile curatoriale. Eu condusesem Cenaclul de Tineret, Filiala Atelier 35 din Timişoara, timp de şase ani, aşa că îmi cunoşteam abilităţile de a gestiona grupe de artişti. Îmi trebuia însă, se pare, o confirmare din afara spaţiului cunoscut. După 2009, an în care am fost participant la acea conferinţă de la Boston, la ediţiile următoare am fost invitată ca vorbitor. Deci, se poate! De foarte multe ori ceea ce pare intangibil este mai firesc şi simplu de înfăptuit decât ne-am fi putut imagina.

Cu îndrăzneală şi încredere în sine, fără aroganţă, cu bun-simţ şi cu bucuria preţuirii.

 

Reşedinţa Internaţională de Artă Vizuală de la Cincşor e construită pe acelaşi tipar?

Da, doar că la Cincşor nu sunt singură. Carmen Schuster este organizator, eu curatoriez evenimentele. O împletire bine potrivită între noi două.

 

Dar pentru Arthouse Gărâna, un proiect cunoscut şi apreciat, nu ai solicitat finanţare locală sau naţională?

Ba da. Am solicitat şi în primii doi ani am avut sponsori privaţi. Apoi doi ani am fost susţinută de Consiliul Judeţean Caraş-Severin, iar un an de Farmaciile Catena. Restul ediţiilor le-am finanţat noi. Evenimentul nostru se petrece întotdeauna în sâmbăta Festivalului de jazz, când organizăm o expoziţie şi un microrecital muzical.

Anul acesta, însă, am hotărât să vând casa din Garâna, pe care am creat-o în forma ei actuală, înainte de toate, pentru Zoe. Or, ea şi familia ei s-au mutat definitiv din Europa, aşa că planurile noastre comune creative se îndreaptă spre alte spaţii geografice. Casa de la Gărâna şi-a îndeplinit menirea. Zoe a petrecut vacanţele adolescenţei aici. Pentru Liam, copilul său, România înseamnă Garâna. Zoe şi Danny, soţul ei, s-au logodit pe un deal gărânez. Este, de asemenea, locul unde am creat o platformă internaţională pentru artişti minunaţi, unde s-au legat prietenii şi chiar o mică familie artistică.. Mă declar împăcată, mai ales că am avut multă vreme senzaţia că toţi dispăruţii şi dragii mei cunoscuţi şi necunoscuţi din famile s-au adunat aici în podul casei şi că au mare grijă de mine… Când casa nu o să mai fie a mea, a noastră, îi voi ruga să se mute cu mine la Heidelberg, unde avem un pod şi mai mare…

Prietenii mei din Cincşor s-au oferit să mă ajute să creăm un Arthouse şi acolo.

 

“Mă pregătesc pentru «Călătoria albă»”

Foto: Arhivă personală Elisabeth Ochsenfeld

Expui, de ani şi ani de zile, în toată lumea, în muzee, în colecţii private. Unde pot fi văzute acum lucrările tale?

Lucrările mele se află în foarte multe colecţii private, la prieteni, muzee, în colecţiile reşedinţelor în care m-am aflat, în expoziţii curente şi în atelierele mele. În octombrie îmi veţi putea găsi lucrările la Braşov, la prima Bienală de Artă Plastică din acel oraş. Lucrez împreună cu Sorina şi Andrei Jecza la un proiect pe care o să îl prezentăm în spaţiile lor generoase, în anul 2021. Proiectul se numeşte Călătoria albă.

 

Filonul va avea legătură cu episodul siberian?

Absolut. Elementul interesului meu este cel identitar, o încercare de definire parţială a identităţii, iar invitaţii lui Andrei se vor confrunta în propria manieră cu această temă. Pe de o parte sunt curioasă, pe de altă parte am siguranţa că alegerile lui vor fi cele potrivite temei mele albe. Şi eu m-am luptat cu tumultul de idei care m-au năpădit, când am început să gândesc această expoziţie. Cu timpul, fiindcă mi-am lăsat timp, s-au eliminat unele pe altele şi am ajuns la simplitatea pe are mi-am dorit-o, şi ea o chintesenţă a experienţei mele plastice. Curiozitatea referitoare la finalitate nu mă exclude nici pe mine… Deci, la treabă!

 

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. Ionel spune:

    O biografie impresionantă. Ca și a lui Hartwig…

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.