Lia Perjovschi: „Sunt un fel de Mary Poppins care vine cu un geamantan din care «cresc» anumite lucruri”


Foto: Nasher Museum of Art at Duke University 

Este fondator şi coordonator al Arhivei de Artă Contemporană şi al Muzeului Cunoaşterii, muzeu din care ia tot felul de lucruri şi le duce prin toată lumea. „Sunt un fel de Mary Poppins care vine cu un geamantan din care «cresc» anumite lucruri”, spune, despre ea însăşi, Lia Perjovschi. Un artist plastic foarte apreciat şi în Europa, şi în SUA.

Alergând, în această perioadă, între expoziţii  la Madrid, Bucureşti, Sibiu, Moscova, Bruxelles, Timişoara, şi-a luat răgaz pentru un interviu. În care mi-a povestit despre proiectele sale emblematice, despre câteva dintre expoziţiile de dată recentă, despre începurile carierei sale, despre refuzul facultăţilor de artă din România de a colabora cu ea, despre implicarea civică, dar şi despre felul în care îşi gestionează proiectele şi ideile un cuplu de artişti contemporani recunoscuţi internaţional, care bat mare parte din an lumea în lung şi în lat, cuplu pe care îl formează cu Dan Perjovschi.

 

„În 1990 mi-am dat seama că aveam de recuperat 50 de ani de artă şi cultură contemporană”

Doamnă Lia Perjovschi, proiectul dumneavoastră cel mai cunoscut publicului, Muzeul Cunoaşterii, împlineşte anul acesta 20 de ani. Cum s-a născut ideea?

În 1990 am ieşit pentru prima dată în Occident şi mi-am dat seama că aveam de recuperat 50 de ani de artă şi cultură contemporană. După 90 nu am mai putut să citesc ficţiune, doar nonficţiune, voiam să am perspectiva, să înţeleg tot, să recuperez ce nu am învăţat. Mi-a luat câţiva ani să găsesc cărţile importante, apoi să structurez cercetarea. Am început cu arta contemporană, dar în paralel, am urmărit muzeele de ştiinţă, de ştiinţe naturale, ştiinţe ale corpului. Aşa am ajuns să construiesc o arhivă de artă şi cultură contemporană, prima mea „instituţie”.

Muzeul Cunoaşterii este a doua mea „instituţie”, un proiect interdisciplinar, în care reciclez alte proiecte, un fel de „muzeu imaginar”, un termen împrumutat de la Andre Malraux. E un fel de walking Google, de enciclopedie desfăşurată. Include obiecte cumpărate din magazinele muzeelor, a căror selecţie a fost dictată cumva de cărţile citite, imagini şi texte de pe internet, notiţe, diagrame, mind maps, cronologii de cultură generală (din cărţi, reviste, ziare, Wikipedia, Facebook). Suntem cumva în postproducţie (un concept propus de Nicolas Bourriaud); tot mai des găsesc în texte de teorie idea de post – un timp de regândire, reciclare, revizitare. Trebuie să fim informaţi dacă vrem să fim stăpâni pe viaţa noastră, dar mulţi nu au timp, aşa că încerc să fac rezumate pentru ceilalţi, să împart cu ceilalţi ce ştiu. Tehnologia ne-a oferit acces la multă informaţie, cunoaştere. Mă consider norocoasă că sunt un om curios, că am avut şansa să învăţ, mulţi nu o au. Când eşti tânăr, nimeni nu-ţi spune nimic din ce-i important, că viitorul este şi al tău, ca totul e să fi pregătit, să ai ce să spui, că, în mare, viaţa e ce faci pentru a face o diferenţă în contextul în care trăieşti…

 

Pe unde aţi plimbat, în aceşti 20 de ani de la înfiinţare, Muzeul Cunoaşterii?

În Europa, în America, puţin prin Asia, Africa, Orientul Mijlociu – nu am fost încă în China şi în India –, dar cel mai mult, în zona vest-europeană. În restul Europei este cam ca şi România şi este real să vorbim despre Europa cu mai multe viteze, la fel, despre o Românie cu mai multe viteze, o lume cu mai multe viteze.

M-am dus unde am fost invitată, unde organizatorii au avut bani şi interes faţă de arta contemporană. În ţară nu avem instituţii care să înţeleagă, să susţină şi să prezinte arta contemporană, cu foarte puţine excepţii, pe care le-am bifat… Până în 2007, când ne-am integrat în Uniunea Europeană exista un buget european pentru estici. După integrare, ICR a trebuit să devină partener ca toate celelalte instituţii de cultură din Franţa, Germania, Anglia. Perioada 2008 – 2012 a reprezentat cea mai coerentă şi europeană implicare.

 

Înţeleg că veţi aduce o parte din acest Muzeu al cunoaşterii la Timişoara, în cadrul Bienalei ArtEncounters.

Da, depinde de ce spaţiu voi avea. Voi veni cu o mică parte din muzeul pe care îl am acasă, în cutii, vin cu un kit, fac o mică selecţie. Va fi o mică demonstraţie de cultură generală, de lucruri care, sper, îi pot face pe oameni să analizeze, să lege elementele şi să înţeleagă, să aibă perspectivă asupra lumii. Sunt un fel de Mary Poppins care va veni cu un geamantan din care „cresc” anumite lucruri. Sau voi avea ceva doar ca un semnal, pentru promovarea proiectului.

 

„Făceam performance art din anii 80, fără să-i ştiu istoria şi denumirea”

Celălalt mare proiect de-al dumneavoastră, şi el cunoscut şi apreciat, Arhiva de Artă Contemporană, are o poveste, care o implică şi pe cea a lui Max Păcurar, foarte interesantă…

(Râde.) Pe Max Păcurar l-am creat în 1995, pentru jurizarea unui proiect în care am dorit să-mi ascund identitaea. Am aplicat atunci doar pentru a verifica cum se face jurizarea, să ştiu dacă unii au ceva cu mine, cum aveam impresia, sau e doar un fix al meu. Cumva, atunci, mi s-a confirmat că nu contează numai lucrarea, ci şi numele.

A fost nevoia de a recupera cei 50 de ani de către o instituţie profesionistă, de a vorbi de la acelaşi nivel cu profesioniştii din Occident care ne vizitau, de a avea în spate o instituţie şi nişte dovezi, fie ele cărţi, idei sau teorii. Da, cumva este şi o altă identitate, se leagă de Max Păcurar, nu eram doar un artist, vorbeam în numele unei instituţii şi, prin acest proiect, chiar am putut ajuta colegi.

 

Cum aţi construit-o? După un plan anume sau din mers?

Din 1990 am văzut în Occident lucrări asemănătoare experimentelor mele, dar care aveau alte denumiri. De exemplu, performance art, instalaţii, video/media. Ulterior am găsit cărţi de teorie despre genul acela de artă, aşa că am început să studiez, să am un plan teoretic despre educaţie artistică, critică, teorie de artă, noile tendinţe contemporane, management, curatorie şi altele.

 

Performance art este un gen pe care l-aţi făcut şi dumneavoastră în anii 80.

Da, din 1987, dar fără să-i ştiu istoria şi denumirea. Ceea ce a fost şi bine şi rău: am avut senzaţia că am inventat masa, una rudimentară. În Occident masa avea deja o istorie, o evoluţie în design. Eu m-am bucurat, atunci, de masa mea, dar a fost păcat că nu am ştiut, altfel, poate că lucrurile ar fi stat diferit. Mi-a luat 14 ani să alcătuiesc o istorie a artei din modernism până azi, să înţeleg ce, cum şi de ce s-a schimbat artă din modernism până azi. Apoi am pus totul în contextul generalâ şi am înţeles că nimic nu-i întâmplător. Da, arta răspunde provocărilor timpului în care este făcută.

 

În ţară am avut invitaţii să mergem în spaţii coordonate de artişti, doar în străinătate”

Aceste proiecte de cercetare foarte apreciate în lumea artistică internaţională v-au adus invitaţii de a susţine cursuri în facultăţile de artă din România?

În România nu, în Europa şi în SUA, da, ceea ce ne-a convenit mai mult şi mie, şi lui Dan pentru că erau cursuri scurte şi intense. Cel mai lung a fost de un semestru, în America, dar în rest au fost de două-trei luni, chiar şi de o săptămână. Acasă, în ţară, am avut invitaţii să mergem în spaţii coordonate de artişti, să vorbim despre ceea ce facem, dar la universităţi, nu. Oamenilor de acolo le e frică, pentru că îi putem contrazice pe anumite idei. Cred că ar trebui să se trezească, să fie mai la zi. La noi, se intră la facultate cu aceeaşi metodă de acum 30 de ani. În Occident nu se pune atâta accent pe studiul academic, pe antrenarea mâinii, cât pe expresivitate, pe idei. E trist, nu e o chestie de competiţie, mi-am dat seama că, până şi în ştiinţe, nimeni nu inventează ceva de la zero, înainte e un lanţ de alte contribuţii, totul este relativ şi complex, fiecare vede, simte altceva.

 

„ICR nu ne-a organizat expoziţii, noi am luat ICR în instituţiile în care am fost invitaţi”

Într-o vreme aţi avut mai multe expoziţii organizate de Institutul Cultural Român; era perioada în care institutul fusese conduse de  Horia-Roman Patapievici, Mircea Mihăieş şi Tania Radu. Când a fost ultima expoziţie în colaborare cu ICR?

Pentru că am fost acuzaţi de Marga că ne-am înfruptat de la ICR, vreau să precizez că ICR nu ne-a organizat expoziţii, noi am luat ICR în instituţiile în care am fost invitaţi. Am acceptat colaborarea, deşi, de obicei, am stat deoparte de instituţii oficiale, pentru că, atunci, era o echipă de profesionişti cu care lucrasem şi înainte. Din păcate, instituţia a fost ucisă…

Revenind la ce m-aţi întrebat, ultima colaborare personală cu ICR a fost în 2012 când echipa menţionată şi-a dat demisia. Dar în expoziţii de grup nu am cum să evit, aşa că voi fi în două proiecte în Belgia, în care ICR este implicat.

 

„Din artist, m-am trezit şi curator, şi arhivist, şi teoretician”

Alături de Dan Perjovschi formaţi un cuplu de artişti contemporani recunoscuţi internaţional, amândoi cu sute de expoziţii în toată lumea, amândoi plecaţi prin lume o bună parte a anului. Nu e obositor stilul acesta de viaţă?

Este şi am ajuns să mă protejez un pic. Aşa că, dacă pot, trimit lucrările. Încerc să-mi pun cam un proiect pe lună, majoritatea expoziţiilor fiind în străinătate. În ţară avem prezentări, întâlniri, pentru că nu avem instituţii capabile să creeze condiţii decente. Nici nu le mai aşteptăm…

 

Aveţi şi proiecte comune?

Nu, fiecare cu proiectul lui. Doar că uneori suntem invitaţi amândoi şi negociem spaţiul.

 

În perioada asta ce proiecte aveţi şi unde pot fi văzute expoziţiile?

Am fost la ARCO Madrid (Târgul de artă din Madrid), cu Galeria Ivan. A fost un minishow, semnalat de organizatori, fundaţia a şi achiziţionat cinci piese, aşa că a fost foarte bine. Am avut ceva în Bucureşti, Sibiu, acum în Timişoara, urmează expoziţii la Bratislava, la spaţiul Garaj, din Moscova, la Muzeul de Artă din Bruxelles, două proiecte, la Bienala Art Encounter din Timişoara, alt proiect în Belgia, şi pot să mai apară peste noapte altele. Era să uit, la Biblioteca Astra din Sibiu am amenajat în corpul B, la etajul 5, jumătate în mansarda sălii de lectură Spaţiul telescopic al cunoaşterii, un kit din Muzeul cunoaşterii, un spaţiu de acumulare.

 

Sunteţi firi asemănătoare sau complementare?

Şi, şi. Eu sunt nonconformistă. Şi Dan este, dar are o oarecare diplomaţie să vorbească şi în situaţii dificile. Mie, însă, nu-mi reuşeşte.

 

Înainte de a porni un nou proiect vă consultaţi reciproc său fiecare este pe cont propriu, pentru ca la finalul proiectului celălalt să fie primul vizitator şi, eventual critic?

Depinde dacă avem timp discutăm. Dacă nu, fiecare-şi vede de treabă. În cazul în care trebuie să alegem din mai multe variante, nu avem întotdeauna aceeaşi viziune. În cultura noastră, poziţia femeii a fost mai dificilă, Dan nu a prea avut probleme, nu o să-i placă să audă asta (Râde. ) Pentru mine, ca femeie, a fost puţin mai greu, dar în orice rău e şi un bine: am creat instituţiile, platformele de care am avut nevoie şi, din artist, m-am trezit şi curator, şi arhivist, şi teoretician. Aşa a fost mai interesant, mai provocator, mai proaspăt; nu-mi place rutina. Dan nu a avut nevoie de toate astea, şi-a dezvoltat desenul, a fost apreciat în diverse medii, a ajuns în zona activistă. De altfel, amândoi suntem implicaţi social, politic, eu mai mult social, el şi politic, prin Revista 22.

 

Iar acum şi la Radio Europa Liberă România.

Da, acum şi acolo, un post iarăşi foarte necesar în România, la demenţa pe care ne e dat să o trăim, care ne ţine în alertă de doi ani…

 

„Suntem aproape să repetăm o dictatură?”

Pentru că aţi amintit de implicarea în zona civic-politică… Aveţi contact cu mulţi oameni din străinătate. Cum se văd convulsiile ultimilor doi ani din România, generate de Putere?

Totul se vede clar. Noi trebuie să le mulţumim celor care sunt activi, care sunt în piaţă, la proteste, în ţară sau în străinătate, pentru că ei dau semnalul că noi, câţiva măcar, suntem normali, pentru că altfel am fi fost o societate pierdută în timp, alterată definitiv. Avem valori, nu mai contează trecutul, contează ce faci acum, ce instituţii, ce preocupări, ce performanţe avem. Ne descriem în tot ce facem, în cele mai mici detalii. Dacă vrem să vedem cum ne percep ceilalţi, trebuie doar să ne distanţăm un pic până ne vedem în ansamblu. Cei care călătoresc văd imediat ce nu-i în regulă cu noi: delăsarea, indiferenţa, lenea, sunt multe.

 

Radio România Cultural v-a decernat, foarte recent, premiul România Europeană? Cum arată sau ar trebui să arate România europeană în concepţia dumneavoastră?

O Românie cu bun-simţ, normală. Nu trebuie să fim sofisticaţi, trebuie să fim cu bun-simţ, curaţi, sinceri, să ştim ce vrem, să facem ce promitem, să fim corecţi, să nu ne dăm mari. E multă confuzie, nervozitate, nu o văd numai la români; în tot Estul unde istoria a fost înreruptă încă se vede linia fostului bloc comunist.. Cine ar fi crezut, după 30 de ani, să nu ştim ce vrem, să nu ştim ce a fost, de ce. Suntem aproape să repetăm o dictatură?

 


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.