Cum sesizăm ieșirea?

Avem o lâncezeală plângăcioasă despre „soarta neamului” care devine un mod de a fi, de a supraviețui. Suntem „blestemați” de soartă, avem dușmani și nu putem depăși obstacole și apăsări dintre cele mai complicate. Oare?

La nivel instituțional, structural și public. O întrebare obsesivă în intervale critice, cu expunere majoră la risc pe multiple planuri și cu costuri extreme. Ieșirea din ce? Ar fi o oportunitate și sursă de diagnostic preliminar pentru o abordare corectă a stării de fapt.

Ieșirea spre ce? Temă obsesivă, la ordinea zilei. Pentru cine? Ieșire ratată. Costuri, capcane, păgubiți pe scena publică, individuală, colectivă. Deci, o obsesie justificată pentru viața curentă. Adesea ignorată.

Cine o dorește? Cui îi trebuie pentru a reveni la normal, pentru a se relansa într-o direcție aleasă obsesiv, pentru a ieși din impas? Mai ales din impas.

O gramatică complexă și contradictorie pentru a răspunde la sfidări contradictorii, presante, adesea greu de limpezit la prima vedere. Dar există cu adevărat o motivație a ieșirii din impas? Avem o lâncezeală plângăcioasă despre „soarta neamului” care devine un mod de a fi, de a supraviețui în postări, roluri, asocieri, devenite pe cât de incomode, pe atât de persistente. Suntem „blestemați” de soartă, avem dușmani și nu putem depăși obstacole și apăsări dintre cele mai complicate. Oare?

Împăcarea cu impasul prelungit și larg răspândit poate deveni și o ipoteză comodă, chiar confortabilă în paranoia colectivă. Devenită tradiție. O sursă de legitimare pentru guvernări păguboase, la nivel colectiv, dar avantajoasă pentru impostori. Dar dacă, totuși, refuzăm rutina publică, „tradiția”, și există în jur așteptări, presiuni și susținere pentru o altă abordare, cum ne mișcăm? Pe ce și pe cine ne băgăm? Cum alegem și distribuim opțiunile, soluțiile sursele?

Greu de răspuns. Atât de greu, încât adesea, a amâna, a abandona, a-i lăsa pe alții, devine o opțiune curentă pentru cei aflați în poziții decizionale-cheie. De fapt, iluzorii.

Conecțiunea colectivă în impas devine o stare generală, pe cât de larg acceptată, pe atât de legitimată în contextele publice. Nimeni nu se mai plânge. Nimeni nu mai are și nu mai oferă o alternativă. Nimeni nu mai rămâne o sursă de ieșire din impas. Cât de „orbi” putem deveni în căutarea unei ieșiri? Cât de împăcați cu „orbirea” și inerția asumată?

Și totuși, cine acoperă costurile inerției? Ale renunțării, prin amânare, la ieșirea din impas? Ne acuză cineva? Ne ia la rost? Avem o răspundere colectivă, identitară, legală pentru a suporta, a ne raporta la eșec? La eșecul prin amânare?… Dacă ne comparăm cu alții, din jur, din „sistem”, de pe piața internațională, cum ieșim la bilanț? Există cineva care să ne ia la rost? Să ne compare, să ne pună în clasamente, să ne scoată din competiție?

De cine ne temem? Avem de cine? Instituții, norme, populație?

Presa de scandal ce zice? Cui îi pasă? Cine plătește la nivel public, instituțional, doctrinar? Există riscul de a fi considerați învinși, ratați și chiar eliminați din clasamente? Cine am fi după înfrângere? Sau e doar o „bârfă”? Deci, cui îi pasă? Și cât de importantă ar putea fi această apăsare?

Ce fac alții? Din regiune, din trecutul apropiat, din tradiție? Câți sunt ca noi și ne justificăm în comun lenea, eșecul? Câți sunt diferiți? Diferiți prin ce? Prin atittudine, prin alegere, prin resurse? Desigur, printr-o posibilă abordare, pe cât de creativă, pe atât de curajoasă prin expunerea la risc.

Deci, se poate? De ce nu? Dar cine se înscrie pe o astfel de listă a celor care se desprind de trecut, de colecția de eșecuri, la renunțare la un altfel de viitor, pentru a se confrunta cu noua agendă? Cine elaborează agenda, cine o pune pe „masa decizională”, cine alege? Cine va pune „nărodul” la treabă? Dacă nu va reuși, unde va fi ascuns, aruncat? Căci există o tensiune între starea de risc recunoscută, asumată ca ambiție, curaj, asociere și asumarea unui posibil eșec, foarte probabil în raport cu noile sfidări. Deci, cine se bagă?

Dar dacă reușim? Cum va intra succesul pe o agendă încărcată de dificultăți contradictorii care este deja consacrată? Cine se va îndoi de valoarea faptului împlinit, de beneficii și urmări posibile, în contexte rămase contradictorii, adesea toxice și consumatoare de bucurie și încredere că și în țara asta se poate reuși?

Vom gestiona noile realizări din perspective diferențiate, cu asumarea responsabilă a consecințelor favorabile și vom testa noi proceduri și căi de abordare. Pe seamă că și aici se poate?

Nu de puține ori, gestiunea și valorificarea reușitei, a succesului individual și colectiv devine o treabă de „weekend”. Vor fi și nenumărați amatori, chiar „profesioniști” de abordări critice și cinice în raport cu o lume românească, deja prea instalați în prim-planul comunicării curente, pentru a ieși la „bătaie” folosind colecția de eșecuri și îndoieli acumulate anterior.

Deci, cum „împachetăm” o ieșire benefică pentru lumea în care trăim, astfel încât oamenii simpli, comunitățile locale, mediul de afaceri și desigur „leadership-ul” curent să iasă la lumină? Ar fi o ocazie…

Articol publicat şi în Insectar politic.

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News