Theodor Paleologu: „Șefu, adică Tata, Alexandru Paleologu”


Foto: Arhivă personală Theodor Paleologu

În data de 15 martie a acestui an, Alexandru Paleologu ar fi împlinit, dacă ar mai fi trăit, exact un secol. Un emoționant și luminos remember al unuia dintre cei mai străluciți eseiști și scriitori români din ultimele decenii, mai jos, în evocarea fiului acestuia, diplomatul, scriitorul și fostul Ministru al Culturii, Theodor Paleologu.

 

Cine era Șefu și de ce?

Tatăl meu. Așa-i ziceam în glumă. Văd că citești scrisorile către tatăl meu pe care le postez la fiecare sfârșit de săptămînă pe site-ul fundației. Era o glumă între noi. În orice caz, era foarte amuzat când îi spuneam așa. Era poate o manieră ironică și jucăușă de a-mi afirma loialitatea.

 

Și mai cum era Alexandru Paleologu?

Nu era deloc „șef”, nu avea atitudine și comportament de șef. Cel mai adesea îi spuneam, desigur, „Tata”. Dar „Șefu” era doar o glumă. El nu avea boala șefiei, atât de răspândită la noi. Poate că tocmai de aia îi spuneam așa.

 

Dar ce natură avea?

Era o natură foarte îngăduitoare, tolerantă, poate prea tolerantă. Și avea foarte mult umor. În orice caz, nu era un mic „Ceaușescu”, așa cum sunt atât de mulți șefi și tați.

 

Cum l-ai cunoscut pe Alexandru Paleologu?

(Râde.) Păi, încă de mic copil. Am unele amintiri timpurii. Îl țin minte stând la masa de scris. El scria, iar eu veneam să fac farse, să mă joc cu el. Nu mai știu, veneam să îl gâdil cu o pană sau îl trăgeam de halat. Îl țin minte scriind adesea. Bănuiesc că scria cartea despre Sadoveanu; cronologic, cam pe atunci trebuie să fi fost. Sau îl țin minte cum stătea pe canapea, eu eram acolo, lângă el, și el îmi citea. Acestea sunt, probabil, primele amintiri limpezi pe care le am cu tata. Doi ani, trei ani, poate patru ani să fi avut. A-ha, mai țin minte ceva: am făcut o prostioară și el m-a întrebat dacă a fost intenționat sau din greșeală. Eu nu știam care era diferența dintre cele două, dar mi se părea că „intenționat” suna mai bine și atunci am spus că o făcusem intenționat. A fost scandalizat de răspunsul meu, căci nu și-a imaginat că eu nu știam ce înseamnă „intenționat”.

 

Au fost mai multe „trepte de cunoaștere” a lui Alexandru Paleologu?

Nici nu avea cum să fie altfel. Sigur că da. Copilul crește și își dă seama mai bine cine sunt părinții lui. În copilăria primă e vorba, adesea, de jocuri, de faptul că mă ducea în cârcă, de faptul că ne duelam, că mergeam împreună la cinema. Am multe amintiri de acest gen – din seria de „joacă” cu tata. Din parc, din Cișmigiu sau din Herăstrău, unde ne plimbam cu barca – lucruri din astea, banale, firești. Țin minte că vorbea cu prietenii lui, cu Sergiu Al George, cu Steinhardt, cu Noica, cu Toto Enescu – am amintiri și cu ei, de foarte devreme. Uite, țin minte un Crăciun, de exemplu. Dar ce țin minte? Îmi e foarte clară în memorie o amintire despre pantofii lui Noica, nu ce vorbeau. Avea ghetre, ceea ce nu mai purta nimeni pe atunci, în afară de el; dar, în aceste amintiri, e stocată lumea văzută de jos, de un copil. Eu eram de-a bușilea, mă jucam cu mașinuțele sau ce o fi fost  – și țin minte ghetrele lui Constantin Noica. Țin minte că stătea picior peste picior. Altă dată, tot foarte mic eram, am fost acasă la Noica și țin minte că a lăsat geamul deschis și m-au devorat tânțarii – era plin de țânțari la bloc, în Drumul Taberei.

 

Cum vă duelați? Cum te duelai cu Alexandru Paleologu?

În joacă. Tata făcuse scrimă în tinerețe. În plus, făcuse armata cu sabie – văzusem poze cu el ca ofițer cu sabie și, de asemenea, auzisem de la el că executase șarje cu lancea, la Școala de Ofițeri, la începutul anilor 1940. Mi se părea grozav, era ca și cum avea o aură de cavaler. Noi treceam mereu pe lângă Academia Militară și tot vedeam ofițeri burtoși, asudați, cu serviete și eu, odată, am spus: tata meu a făcut armata cu sabia, nu cu servieta. Și ofițerii din autobuz au spus „poate bunicul”. Iar tata a zis: „Nu, nu, chiar eu”. Da, îl rugam să ne duelăm, ne jucam frumos. Țin minte că făceam și skanderberg și se lăsa învins de mine, ca să îmi facă plăcere.

 

Și cum vă mai jucați? Vă jucați mult, de fapt?

Nu foarte mult, dar nici puțin. Se lăsa de regulă „exploatat” de mine. Mă urcam în spatele lui, vroiam să mă ducă să mă plimbe cu barca. Mai e ceva: era pensionar, avea, deci, timp. Pentru mine, asta a fost foarte important: că avea timp și că am copilărit cu el acasă.

 

De ce ai început să îi trimiți scrisori, de la începutul acestui an, tatălui tău?

Nu a fost ideea mea, ci a unei prietene. Eu mă gândeam să scriu o carte despre tata, dar ea a avut o idee foarte bună cu scrisorile și a început să îmi placă, mă amuză.

 

Ok. Reiau întrebarea: de ce îi scrii lui Alexandru Paleologu?

Pentru că mi-e dor de el și pentru că îmi face plăcere. E ca un dialog cu el și permite o exprimare mult mai liberă, permite jonglerii, glume, o notă foarte personală. De asemenea, permite abordarea unor teme serioase: Tucidide, Aristofan, parabola fiului risipitor. Altele sunt șugubețe, ludice – cum e cea în care îl compar pe Vasile Blaga cu un „baba au rhum”. O asemenea comparație nu știu dacă mi-aș permite-o într-o declarație oficială; fiind vorba despre o scrisoare către tata în care îi spun ce dezastre s-au mai întâmplat de când a murit el, ea merge foarte bine.

 

Aștepți răspuns la aceste scrisori? Cum vine răspunsul? Cum îl simți că vine?

(Tace puțin). Nu vine. Din păcate, nu are cum să vină. Când dispare cineva drag, de la care vrei să afli ceva pe care el ți-l putea clarifica, partea proastă e că nu mai poate vorbi, că nu mai poate răspunde. Sunt întrebări pe care aș vrea să i le pun neapărat, lucruri la care m-am gândit de când nu mai e printre noi și nu am răspuns. Detalii, despre oamenii din familia noastră, cărora aș vrea să le știu mai bine provestea – el probabil o știa – și acele răspunsuri nu vin, nu mai au cum să vină. Uite, și la noi, o familie în care s-a transmis destul de bine memoria generațiilor, mai sunt încă goluri.

 

E și povestea ta asta, a fiului risipitor?

Nu. Eu sunt fiul cuminte. Întotdeauna am avut mai multă înțelegere pentru fiul cuminte care e scandalizat că vine hahalera înapoi. Partea frumoasă cu fiul risipitor e că el nu pretinde nimic. În schimb, am oroare de „fiii risipitori” care, revenind, pretind ceva și consideră că totul li se cuvine.

 

Ce e în biografia tatălui tău cel mai problematic sau, mai degrabă, cel mai provocator pentru tine?

Mă contrariază faptul că nu a plecat din România după 1944. Și nu e doar el în situația asta. Optimismul ăsta pe care l-au avut oamenii generației lui mă consternează. De ce Dumnezeu nu a plecat? Că era evident! Cum au putut să fie atât de fraieri, de naivi?

 

Dar era „evident” și pentru ei?

Pentru unii, da. În măsura în care unii și-au dat seama, cei care nu și-au dat seama înseamnă că au fost de un optimism nesănătos. Și au pățit-o. Și el, și alții. Eu, în locul lui, m-aș fi cărat demult. Mai e o diferență: eu, probabil, aș fi studiat în Franța sau în Italia. El avea 20 de ani în 1939. Pe mine acest an m-ar fi prins probabil la Paris. Spre deosebire de el, eu sunt un mare tocilar. Asta probabil că ar fi rămas o divergență între noi: de ce la 18 ani nu te-ai dus, tata, pe picioarele tale să studiezi în Franța sau în Italia? Pe mine, sigur, m-ar fi prins războiul la Paris…

 

Dar, dacă tatăl tău ar fi făcut așa, nu te mai nășteai tu…

Ei…Mare pagubă! Se năștea altcineva.

 

Ce e, din unghiul tău de vedere, în biografia tatălui tău, foarte luminos, la limită, cel mai luminos?

Uite, acum îmi trece prin cap: un moment foarte frumos, a fost o zi în care dimineața ne-am certat groaznic, ca niciodată. Noi eram foarte buni prieteni, dar el atunci a fost complet nedrept. L-am contrazis cu ceva, s-a enervat și a fost complet deplasat. Eu mi-am văzut de programul meu, m-am dus la Biblioteca Academiei, unde stăteam toată ziua, iar pe la ora prânzului l-am văzut venind la sala de lectură, ceea ce nu era în obiceiul lui. Mi-a adus un pachețel cu mâncare de acasă, dar partea frumoasă e că înăuntru se afla o scrisoare în care își cerea scuze. M-a impresionat foarte tare. E ceva din același registru cu faimoasa lui mărturisire din 1990 – de fapt, din 88-89 – privind angajamentul semnat în penitenciarul Botoșani spre sfîrșitul perioadei lui de detenție. Cine a mai făcut un asemenea gest? Din păcate, mai nimeni.

 

Ați fost mereu prieteni?

Da. Tata a fost cel mai bun prieten al meu. Nu e totdeauna evident între tați și fii. E, cred, foarte rar, dar eu am fost un privilegiat. E rară o asemenea relație de încredere. Asta nu înseamnă că ne spuneam tot. Nu! El avea uneori o anumită teamă de ce o să gândesc eu. Era foarte preocupat de aprobarea mea. Ne spuneam foarte multe. Au fost însă peste 13 ani în care el era aici, iar eu în străinătate.

 

Cum era Alexandru Paleologu așa cum, în genere, nu îl știu oamenii care au o anumită imagine publică despre domnia sa?

În primul rând, foarte cumsecade. Imaginea publică e făcută și din tot felul de mituri. Multă lume credea, spre exemplu, că era un Don Juan. Nu era deloc așa. E adevărat că era foarte arătos, foarte șarmant și e adevărat că avea succes. Dar nu profita de succesul acesta. Nu avea, ca să zic așa, o problemă cu fermoarul. Sigur că au fost perioade când nu era căsătorit, când nu era într-o relație – și atunci, și-o fi făcut de cap. Dar asta e altceva. O altă proiecție despre el, care mă enervează, este asocierea lui prea puternică cu politica și cu PNL. Cu PNL, nu cu liberalismul. Cu PNL-ul nu e chiar așa, pentru că el, să nu uităm, a fost membru și în Partidul Social Democrat, în 1944, la social-democrații anticomuniști, e adevărat. Abia în 1945 a trecut la PNL. Și a fost și membru în PAC. E adevărat că are o ascendență liberală importantă în familie. Cel mai important om politic liberal din familia noastră este unchiul lui, George Mârzescu, numărul doi din Guvernul Brătianu, în 1918. Era o figură foarte importantă în partid, era numărul doi și ar fi fost succesorul lui Brătianu, dacă nu ar fi murit atât de tânăr. Dar pentru tata politica nu e atât de importantă; e pe planul doi sau trei. El e în primul rând scriitor. Pe mine asta mă enervează – că prea mult e asociat cu lucruri care sunt, desigur, importante pentru el, dar nu esențiale. Politica sau boieria. Mă enervează formula „ultimul boier”. În primul rând, nu are cum să fie ultimul, dacă are un fiu; apoi, mai erau și alții, Neagu Djuvara, Radu Miclescu, Mihail Sturdza. Așadar, la el, în primul rând, cred că definitorie este opera literară – excelentă, tata e un stilist admirabil.

 

Cum trăiește Alexandru Paleologu la 100 de ani? (n.m., C.P.: în 15 martie 2019 s-a împlinit exact un secol de la  nașterea sa)

Prin cărți, în primul rând. Din păcate, și prin mituri și stereotipuri cu care, uneori, mă lupt. E ceva tipic, deranjant, dar tipic românesc: utilizarea tatălui împotriva fiului. Indiferent ce spun sau scriu sau fac, se trezește câte un imbecil sau ticălos să spună: tatăl său se răsucește în mormânt.Cred că asta ține, în cea mai mare măsură, de ura de clasă; e o consecință a comunismului. E o formă derivată a urii de clasă. Sunt oameni care mă detestă pentru că ei nu au avut un tată cum am avut eu. Și nu e vorba doar de omul Alexandru Paleologu, nu e vorba numai de asta, ci de tot ce înseamnă figura tatălui. Pentru mine genul acesta de atacuri reprezintă și un turnesol al josniciei. Tata, ca să revin, trăiește prin cărțile lui, trăiește prin cursurile pe care le fac – Casa Paleologu e un loc foarte viu în care, în fiecare săptămână, intră cam o sută de oameni. Intră, deci, în atmosfera în care a trăit tata. Pentru că aici sunt aceleași lucruri de pe vremea lui, aceleași tablouri, aceleași cărți. Și altele, în plus, dar ce era pe vremea lui e tot aici. Și nu doar el trăiește așa – ci și tatăl lui, și bunicul lui, și tot neamul lui cel adormit.

Cărțile lui Alexandru Paleologu…

Le scoatem noi, în regie proprie, începând cu acest an. Vreau să încerc, să văd dacă merge. Am adunat deja o mică sumă din sponsorizări. Primul volum îl scoatem pe socoteala noastră. E vorba de Bunul simț ca paradox. Și e și un motiv foarte personal aici: pe lângă faptul că e o carte care, întotdeauna, s-a vândut foarte bine, consider că e și „fratele meu mai mare”. E cartea care a apărut înaintea nașterii mele și e cartea pe care tata i-a făcut-o cadou mamei, când îi făcea curte, în vara anului 1972. Iar „fratele meu mai mic” e Simțul practic. Eu sunt născut între două cărți – între bunul simț și simțul practic.

 

Dacă ar fi trăit azi, ar fi avut cont de Facebook? Dar de Twitter șamd?

Nu. Clar, nu. Era anti-tehnologie și i s-ar fi părut că Facebook-ul este un formidabil instrument de imbecilizare. Țin minte o împrejurare în care l-am luat și l-am obligat fizic să citească ceva pe computer. Rezistența sa a fost foarte mare. Chiar și el râdea de propria sa rezistență. El, de altfel, nu folosea nici telefonul mobil. I se părea o dezonoare să vorbești la telefon pe stradă. Ar fi fost oripilat să vadă cum oamenii nu mai vorbesc între ei, ci butonează fiecare pe telefon.

 

Dar, dacă ar fi acum în viață, ce și-ar fi dorit și de ce s-ar fi bucurat din ceea ce acum e trendy?

Ei, dar pe noi ne cheamă cu „Paleologu”; avem „paleos” în nume. El e era un om vechi; vechi, în sens bun. Îi plăceau lucrurile simple. Un Paleologu „trendy” e aproape o contradicție în termeni.

 

Ok. Nu trendy, dar dandy?

Da, dar cu moderație. Că dacă ești „prea dandy”, iarăși nu e bine. Și gusturile lui literare erau clasice, conservatoare. Pe de altă parte, el a avut faza lui, care mie nu îmi place, în care a fost sedus de curentul „hippie”. Chiar îl înțepam uneori, spunându-i că e un intelectual de stânga. De altminteri, în anii 1960, i-a scris Steinhardt o scrisoare din care citez următoarea frază: „Distanța dintre un mare boier moldovean și un mic burghez evreu este mai mică decât distanța dintre un intelectual progresist și un contabil reacționar”. Superb! Îl tachinam cu formula aceasta – „intelectual progresist”, chiar și când devenise mai conservator.

 

Cum era în realitate, de stânga, de dreapta?

Nu era o ființă foarte ideologică. Eu am fost de când mă știu de dreapta. Tata, nu. Era un om mai fluctuant, mai capricios. Dar în ultima parte a vieții a fost constant și coerent de dreapta.

 

Ar fi fost corect-politic sau incorect-politic?

Întotdeauna, incorect politic! Pe el îl revolta însăși noțiunea de corectitudine politică. I se părea ceva abominabil, domnia inchizitorilor, a activiștilor de partid și a comisarilor ideologici.

 

„Lucrurile cu adevărat importante” despre care scria tatăl tău au rămas și astăzi așa cum spunea dumnealui?

Cum să nu? Pentru că sunt temele fundamentale: prietenie, iubire, moarte, îmbătrânire. Astea sunt cu adevărat importante – cele care au o dimensiune existențială. Și nu au cum să devină mai puțin importante odată cu trecerea vremii.

 

Ce nu ai putut să înveți de la Alexandru Paleologu și ai fi vrut neapărat să înveți?

E ceva ce încerc să imit, dar nu prea îmi iese – o detașare mai mare. Una e să înțelegi, filosofic, importanța detașării și alta e să o practici. Tata avea o mult mai mare capacitate de detașare interioară. Eu am învățat asta de la el, dar nu până la capăt. Pe el nu îl afectau atacurile îndreptate împotriva sa; râdea adesea, era olimpian și sigur la această detașare a contribuit viața sa, închisoarea. Ei, eu sunt mai puțin sensibil decât alții la atacuri, dar mai sensibil decât era tata.

 

Râdeați mult împreună?

Foarte, foarte mult. Râdeam de ne prăpădeam. Și foarte mult îl făceam eu să râdă. De mic îi făceam giumbușlucuri, povești, scenete, tot felul de lucruri. Și el avea foarte mult umor. Avea haz, era un om cu care se putea râde. Și nu numai el avea umor, ci și prietenii lui. Nicu Steinhardt avea foarte mult umor; Sergiu Al George era un om care râdea cu poftă. Cei care au stat cu el în închisoare își aduceau aminte cum răspândea în jurul lui veselie și bună-dispoziție chiar și în cele mai crunte circumstanțe.

Alexandru Paleologu are, crezi, parte de o existență postumă dreaptă, justă?

Da și nu. Românii uită foarte repede. Românii au ceea ce eu numesc exaltare funerară. Țin minte, înmormântarea lui tata a fost un mare moment, aproape de doliu național. Pe de altă parte, memoria românească e cam scurtă. Dar nu am de ce să mă plâng efectiv, pentru că, de fapt, cărțile lui au continuat să se vândă bine, este citat, citit. Și mai e ceva: nu are cum să fie uitat, că sunt eu aici.

 

Are vreo statuie?

Urmează să aibă. La Favorit, în sectorul 6.

 

Cum era dimineața Alexandru Paleologu?

Foarte matinal. Se scula devreme, punea muzică – Mozart, Albinoni, Beethoven. Ascultam muzică dimineața. Asta era ceva ce preluase din eseurile lui Montaigne, care povestește că tatăl lui punea pe niște muzicanți să cânte de dimineața. Era de părere că omul deștept e matinal și că dimineața e momentul lucidității și al activității intelectuale. Citea de dimineața, scria uneori de dimineața.

 

Cum era la mijlocul zilei Alexandru Paleologu?

După masă, făcea adesea o siestă. Își aducea aminte cum bunicul lui se așeza în capul mesei și declara de fiecare dată: „C’est le moment le plus agréable de la journée”. Era destul de mâncăcios, însă mama nu gătește prea grozav. În plus, trăiam în comunism și mâncam mereu același lucru, la prânz și seara: păpăruță. Era ceva destul de auster, ca să nu spun altfel. Când avea ocazia să mănânce lucruri mai grozave, era destul de mâncăcios. Poate că a avut noroc că mama nu era o bucătăreasă extraordinară, căci s-ar fi îngrășat mai mult.

 

Dar seara, cum era?

Locvace. Stăteam la taclale. Înainte de 1989 iarna era frig în casă și stăteam cu toții în bucătărie, stăteam acolo claie peste grămadă și ne distram la bucătărie, pentru că acolo era mai cald. În restul casei, înghețam. Fiind matinal, nu stătea mult seara. Se culca destul de devreme, nu era un noctambul, nu era pasăre de noapte.

 

Cum era Alexandru Paleologu în zilele de sărbătoare?

Nu contau foarte mult pentru el. Ziua lui, spre exemplu, nu conta foarte mult pentru el. Nu serba în mod special. Și era cam plictisit, căci suna prea multă lume, era ca la Gara de Nord. Asta, de altfel, avem în comun. Și de Paști sau de Crăciun nu credea că trebuie să mănânci până la indigestie. I se părea că această abordare a celor două Sărbători creștine este, pe undeva, ne-creștină.

 

Vorbeați des despre Dumnezeu?

Vorbea. Nu mie în mod special. Era un om credincios, religios. Era un om pios, iar pietatea înseamnă ceva mai mult decât simpla credință. În plus, să nu uităm, era prieten cu un sfânt – și anume, cu Nicu Steinhardt. Mai cunoscuse foarte bine pe un alt sfânt, pe Monseniorul Ghyka. Tata era un om care punea în aplicare preceptele creștine în viața lui. Era creștin pe bune. Nu doar declarativ și ideologic. Pentru el a fi creștin însemna un anumit mod de viață, să practici anumite virtuți.

 

Foto: Arhivă personală Theodor Paleologu

 

Interviu publicat și în revista România literară și pe MarginaliaEtc.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.