Gabriela Adameșteanu: „Decembrie 1989 nu s-a terminat”

Meserii nerecomandate femeilor (Polirom, 2025) este titlul celui mai recent volum memorialistic al Gabrielei Adameșteanu, despre care spune că „a devenit şi o carte despre părinții mei, despre memoria neştiută a lumii dispărute în care ei au trăit.” Informațiile pe care le-a găsit în arhivele CNSAS, care dezvăluie o apropiere a unora dintre membrii familiei sale de Mișcarea Legionară, și modul în care o rătăcire de tinerețe și-a pus amprenta definitiv pe destinele lor sunt punctul de pornire al acestui dialog.

Gabriela Adameșteanu, remarcabilă scriitoare, jurnalistă și traducătoare, vorbește în interviu nu doar despre familia sa, prezentată prin lentila amintirilor personale și a informațiilor aflate din arhivele fostei Securități, ci și despre reminiscențele legionarismului și comunismului resimțite până în zilele noastre și despre unele similitudini între anii 90, pe care îi numește „anii romantici”, și ceea ce trăim în ultima perioadă.

Interviul este transcrierea – editată – a unui dialog pe care l-am avut în cadrul podcastului „Dialoguri la Puterea a Cincea”, zilele trecute.

 

„Cărțile sunt și rezultatul vieții, care intervine deseori într-un mod neașteptat în viața autorilor”

CV Gabriela Adameșteanu

Este scriitoare, jurnalistă și traducătoare.

A absolvit Facultatea de Limba și Literatura Română, din cadrul Universității București.

A fost redactor la Editura Enciclopedică (1965‑1984) și lector la Editura Cartea Românească (1985‑1989).

A condus revista 22 a Grupului pentru Dialog Social (1991‑2005) și apoi suplimentul ei literar, Bucureștiul Cultural (2005‑2013).

Este membră a echipei internaționale de jurnaliste „Women’s Edition“ (1998-2001), organizată de Population Reference Bureau, SUA.

Este vicepreședinte (2000‑2004) și președinte (2004‑2006) al Centrului PEN Român.

A primit Premiul Hellman‑Hammett pentru curaj în jurnalism atribuit de Human Rights Watch (2002) și titlul Chevalier de L’Ordre des Arts et des Lettres (2013) acordat de Guvernul francez.

Este autoarea mai multor volume, atât de ficțiune, cât și de nonficțiune, dintre care amintesc romanele: Drumul egal al fiecărei zile; Dimineaţă pierdută (roman-cult, scris în 1984, care a primit Premiul pentru proză al Uniunii Scriitorilor și care fost pus în scenă de regizoarea Cătălina Buzoianu, într-un spectacol jucat la Naționalul bucureștean în anii 1986-1991); Întâlnirea; Provizorat; Fontana di Trevi. Volume de proză scurtă: Dăruieşte‑ţi o zi de vacanţă; Vară‑primăvară. Volume de nonficțiune: Obsesia politicii; Cele două Românii; Anii romantici; Meserii nerecomandate femeilor, volum finalist la Premiul „Romulus Rusan” pentru cartea de literatură a memoriei, ediția 2026, oferit de Fundația „Ana Blandiana & Romulus Rusan” și Fundația „Spandugino”.

Cărțile ei, constant reeditate, au fost distinse cu cele mai importante premii naționale, traduse în 18 limbi și publicate la edituri străine prestigioase0  (Gallimard, Acantilado, Penguin Random House, Aufbau), primind cronici elogioase în mari publicații internaționale (Frankfurter Allgemeine Zeitung, Le Monde, El País).

(Sursă CV: Polirom)

Doamnă Gabriela Adameșteanu, cel mai recent volum al dumneavoastră, Meserii  nerecomandate femeilor, este o carte de memorialistică, remarcabilă. Spuneți despre ea că „nu este o carte de bilanț, chiar dacă se referă mai mult la experiențele mele şi mai puțin la ale altora. Încerc doar să arăt cum am ajuns să-mi asum meseria de scriitoare, nedorind-o, deşi pare-se că era singura potrivită mie. Dar, la fel ca mai toate cărțile mele, şi aceasta «mi-a scăpat din mână», revărsându-se peste marginile planului inițial. Meserii nerecomandate femeilor a devenit şi o carte despre părinții mei, despre memoria neştiută a lumii dispărute în care ei au trăit.” Cum s-a născut ideea scrierii acestui volum, care vine cumva în continuarea unui alt volum memorialistic, Anii romantici?

În 2014, la Polirom, editura mea de suflet, unde public din 2003, a apărut Anii romantici, o carte bine primită de critică și de public, reeditată în 2024. Dar la momentul apariției, mai mulți jurnaliști, văzând că am omis anumite episoade din experiența mea de redactor-șef al Revistei 22, m-au întrebat dacă am de gând să revin la ele într-o carte ulterioară. Le evitasem nu doar fiindcă dat fiind că fuseseră intense și dureroase, nu luasem distanța necesară față de ele, ci și fiindcă n-am vrut să fac dintr-o carte de memorii ocazia „de a-mi plăti polițele” și de a face portrete negative unor personalități publice. Am ținut ca Anii romantici să fie o carte a trecutului privit cu neutralitate, nu cu încrâncenare. Și cea mai bună soluție era să evit cu grație momentele cele mai tensionate din trecutul meu de șefă de revistă.  Am promis însă că voi reveni asupra lor într-o altă carte, Meserii nerecomandate femeilor, în care am încercat să aduc numai lucruri noi față de ceea ce se găsește în Anii romantici.

Nu am făcut o descriere clasică a locului unde m-am născut, a copilăriei, a școlii, a părinților, a vieții și așa mai departe. Am  scris, din când în când, fragmente pe care pe urmă le-am ordonat într-un montaj tematic. Ambele cărți utilizează memorie involuntară, binecunoscuta metodă proustiană.

Meserii nerecomandate femeilor a intrat în discuțiile despre capacitățile intelectuale ale femeilor și felul în care sunt crescute (sau mai ales au fost crescute) fetele. Nu am vrut să evit faptul că meseria de scriitoare aduce nu numai cu responsabilități, dar și dificultăți specifice, poate mai mari decât pentru un scriitor. Această temă s-a configurat scriind, deși eu vroiam să continui Anii romantici. Conform planului meu, urma să ajung la așa numita „parte jurnalistică”, din anii 1990 până în 2005, când mi s-a întâmplat ceva neașteptat. Cărțile sunt și rezultatul vieții, care intervine deseori într-un mod neașteptat în viața autorilor. Verificându-mi documentația, am ajuns și la CNSAS, iar acolo am descoperit un dosar al tatălui meu. În Meserii nerecomandate femeilor, pe lângă „tema scriitoarei”, a intrat și „tema urmăririi de către”, partea finală a cărții.

 

„În comunism, tata avea să fie urmărit până la moarte – și chiar și după”

Aceasta este, într-adevăr, o parte consistentă a cărții, o lectură tulburătoare. Familia e prezentată prin lentila amintirilor personale, dar și a informațiilor pe care le-ați aflat din arhivele CNSAS. Oameni pe care i-ați iubit, care v-au fost modele, tatăl

dumneavoastră, profesorul de istorie Mircea Adameșteanu, frați ai tatălui dumneavoastră – Dinu Adameșteanu, un apreciat arheolog în Italia, Ion Adameșteanu, unul dintre creatorii școlii românești de patologie medicală veterinară, chirurgul Cornel Adameșteanu – destine cărora, spuneți, „mişcările violente ale istoriei le-au măturat viața.” Ați aflat târziu că unii au făcut greșeli de tinerețe, susținând, fie și pe termen foarte scurt, Mișcarea Legionară. Scrieți: „Începutul clarificării mele s-a petrecut la Frankfurt, probabil în ’87, când l-am întâlnit, singura dată după ce emigrase, pe unchiul Nicolae, fermecătorul frate al tatei din adolescența mea. Nu mai avea deloc carisma jucăuşă din tinerețe, în schimb vorbea, fireşte, mult mai liber decât în țară. Iar eu l-am contrazis vehement atunci când mi-a spus că toți frații Adameşteni au fost apropiați de legionari, că tineretul universitar era acolo, iar eu nu vreau să cred fiindcă sunt educată de comunişti. Mai bine tăceam şi ascultam, fiindcă era mult adevăr în ceea ce spunea.(…) Tata şi unchii mei au urmat şcoli şi facultăți într-o atmosferă de cult pentru Mussolini şi fascismul italian, întreținut cu entuziasm de o parte a elitei interbelice –Nicolae Iorga, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, Cezar Petrescu, Nichifor Crainic, nume pe care le-am tot auzit în copilărie de la ei. (…) Fără să fac din asta o obsesie chinuitoare  ori să mă simt vinovată de orbirea lor, m-am străduit ani de zile să înțeleg cum de oameni cu remarcabile calități umane şi intelectuale au putut fi atraşi de o direcție politică extremistă.” Ați știut când ați intrat în arhivele CNSAS despre acest lucru sau ați vrut să verificați doar dosarul tatălui dumneavoastră care a fost urmărit, hăituit de Securitate ani și ani de zile?

În copilărie, în adolescență am știut ceva foarte vag. E greu de explicat celor de azi că școala, facultatea stăteau atunci sub semnul nesiguranței, al provizoratului, din cauza unor povești de familie de care deseori copilul n-avea habar. Părinții nu le spuneau copiilor tot ceea ce le putea reproșa regimul comunist, dar îi învățau cum să pareze unele lucruri din trecutul părinților și bunicilor. Acum, când suntem la distanță de acea perioadă, trebuie să vă spun că aproape toți oamenii aveau ceva de ascuns. În primul rând, apartenența la partide politice dinaintea de 1944, Mișcarea Legionară fiind una dintre formele politice largi. Cred că nu se recunoaște destul, nu se asumă că Mișcarea legionară a fost o mișcare de masă, poate cea mai numeroasă din istoria României. N-a inclus doar intelectuali de frunte (Cioran, Eliade sau Noica), ci și multă studențime și intelectualitatea satului, preoți și dascăli. Foarte tare a pătruns legionarismul în preoțime, în Biserica Ortodoxă: se simt urmele până azi. Exista și o grupare puternică de muncitori legionari, iar micii negustorii erau dirijați de legionari spre rivalii lor, comercianții evrei: antisemitismul făcea ravagii, și nu doar la noi, ci în toată Europa. Multă lume a fost atinsă de virusul periculos al legionarismului, de-a lungul a aproape trei decenii când a funcționat, sub diverse forme. Dar fiindcă din cauza asasinatelor politice s-a pus o stigmă (meritată, de altfel) peste această mișcare și fiindcă membrii și simpatizanții ei au fost opresați în comunism, toată lumea ascundea, cât putea, orice legătură cu ea.

Mi-a trebuit și mie un efort ca să intru în această poveste, știind, de la un moment dat, din ce în ce mai mult și neștiind niciodată destul. Ceea ce aflasem însă despre tatăl meu era aproape tot ceea ce am găsit în dosar. El fusese, între frații săi, cel mai palid simpatizant al legionarilor și, după uciderea lui Iorga în toamna lui 1941, a fost foarte decepționat de legionari – e confirmat chiar în dosar. Poate simpatia față de ei fusese și un mic oportunism de supraviețuire, era director de gimnaziu, iar politicienii presează chiar și azi cadrele didactice să adopte politicile lor. Tatăl meu își pierduse iluziile în privința legionarilor, dar asta nu i-a servit la nimic, în comunism avea să fie urmărit până la moarte – și chiar și după. O poveste care pe mine m-a tulburat foarte tare, și care se pare că trece și la cititori. Știți că dosarele de la CNSAS nu îți vin bine ordonate, cronologizate, ci vin vraiște. Eu am citit dosarul de trei ore până să înțeleg că deși tatăl meu murise, a fost considerat autorul unor manifeste contra regimului făcute în anii1953-1956. Atunci ar fi fost un motiv de condamnare, chiar foarte gravă. Acum ar putea fi un motiv de mândrie dacă am spune că el a fost un rezistent. Dar eu nu cred această versiune a Securității care, probabil, a vrut să închidă dosarul unei investigații ratate.

Cornel Adameșteanu, reputatul chirurg specializat la Paris, Viena, Bologna, este singurul care a făcut închisoare politică – fără proces –, murind în penitenciar. A murit așteptându-i pe americani, cum au așteptat majoritatea celor peste care tăvălugul istoriei a venit și i-a aruncat sub comunism. Cum a ajuns în pușcărie, singurul din familie?

A fost ultimul val de mare arestări este spre sfârșitul anilor 1950, în jurul Revoluției din Ungaria. Atunci au fost arestați „pe cote” atâția țărani pentru rezistența față de colectivizare, atâția intelectuali presupus ostili regimului, și așa mai departe. A fost o încercare de intimidare, de terorizare.

Cornel era chirurg, a fost și la Dobrița și la Târgu Jiu. Era personalitatea medicală a orașului. Avea o fire diferită de a tatălui meu, un om prudent, ușor anxios și foarte corect. Cornel din povești – pentru că eu l-am zărit doar odată, când eram adolescentă și nu am vorbit niciodată cu el – era un mit între cei șapte frați ai tatei, o comunitate de băieți care se iubeau foarte tare între ei. Erau solidari, nu numai în bine, presupun că prostia legionară a trecut de la unul la altul, la unii a fost mai marcată, la unii mai puțin. La Cornel a existat un episod mai marcat, mai ales că Huși, unde a profesat un timp, era localitatea de baștină a lui Corneliu Codreanu. El se depărtase de opțiunea de tinerețe, dar în regimul comunist toți cei ce fuseseră apropiați de un partid politic interbelic, mai ales de Mișcarea Legionară, erau „luați la ochi”. Cornel, unchiul meu, era o autoritate chiar și între frații lui. Inteligent și independent, slobod la gură, spunea exact ce gândea, nu se ducea la ședințele de partid, și, ca mulți oameni din perioada aceea, era convins de apropiatul sfârșit al comunismului.

Eu fac parte din a doua generație care, mult timp, a avut altă imagine – și aceea era greșită –, a unui comunism etern sau aproape etern. Știu că mă apropiam de 40 de ani când am început să mă gândesc cu foarte multă tristețe că nici fiul meu nu va trăi în altă orânduire decât cea în care trăiam eu. Tatăl meu, unchii mei au crezut o vreme că va dura puțin. Erau oameni cu instinctul libertății, care până la urmă s-a pierdut, dar cei care temperamental erau mult mai liberi și se manifestau ca atare au plătit cu viața.

„Implicarea legionară a celor din familie o dedusesem treptat, am avut o mare distanță față de ea”

Ca om care, după 1990, a luptat, o viață, pentru democrație, pentru valorile unei societăți deschise, e greu de dus povara unor astfel secrete revelate de arhivele CNSAS? I-ați înțeles, le-ați găsit circumstanțe atenuante, trecute prin filtrul subiectivismului, sau cum vă raportați la acele episoade?

Eu m-am confruntat cu tema legionarismului din familie și asta m-a ajutat și să scriu cărți, și să am o imagine clarificată, inclusiv asupra prezentului. Dacă în adolescență nu eram clarificată în privința a ceea ce se întâmplase în familie, mai târziu, încet, încet, din povești, am conturat ceva, care sigur că în arhive se vede mult mai clar. Dar când am ajuns la arhive, după decenii, eu rezolvasem în mare, pentru mine, problema legionară și aveam deja un tablou al familiei mele. În arhive am avut doar revelația felului în care tatăl meu a suferit pe nedrept, nimic altceva. Implicarea legionară a celor din familie o dedusesem treptat și am avut totdeauna, prin valorile mele bine conturate, o mare distanță față de ea. Se vede și în Provizorat, un roman la care am tot revenit, o documentație foarte solidă despre Mișcarea legionară.

Așa mi-am dat seama de faptul că celor de azi le e greu să înțeleagă de ce Mișcarea Legionară a avut atâția aderenți, atâția simpatizanți. A fost mișcare politică foarte periculoasă, de aceea ar trebui să se vorbească mai mult despre ea. Nu se explică, însă, nu se recunoaște exact cum s-a format, de ce a avut ecou în societate: era criza economică din 1930 care a marcat o lume întreagă, la noi era și corupție în cercurile politice înalte. Tinerii care deveneau șomeri după ce ieșeau din școli au putut fi atrași de o mișcare totalitară care venea cu propaganda justiției sociale, cu valori morale și religioase. Există și acum mișcări antidemocratice primejdioase care capătă multă simpatie și, din nou, una din explicații este corupția politicienilor.

Mișcarea Legionară n-a început doar cu proiecte de asasinate, ci și cu revendicări sociale, promițând, ca și comunismul, alt tip de societate, altă conducere a ei.

„La noi, este un «naționalism de imitație», tricotat de o parte a serviciilor secrete, formate în ceaușism”

Legionarismul este readus, în zilele noastre, în spațiul politic și public, sub numele de „suveranism” – un curent ideologic încurajat de propaganda pro-rusă care se prezintă, în mod fals, drept conservatorism, apărător al tradițiilor, al familiei, al credinței. L-au readus în spațiul public exponenții unor partide care își au filonul ideologic în naționalismul securist-ceaușist. Vedeți vreo legătură între ceea ce se întâmplă azi – o recrudescență a extremismului de tip anii 30, aducerea în spațiul public a unor idei legionare, cultul unor căpetenii legionare –  și modul în care am ieșit din comunism cu o democrație moșită de Securitatea ultranaționalistă, care cultiva relații cu exponenți ai fostei mișcări legionare? Sau această recrudescență a extremismului de tip legionar are alte cauze și trebuie să o punem într-un alt tablou, mai amplu?

Eu nu cred că este o recrudescență a legionarismului, cu antisemitismul și asasinatele politice de atunci. Eu cred că sunt folosite, cu metodă, elemente care au rămas în mentalul colectiv tocmai din cauză că nu e cunoscută de fapt Mișcarea Legionară. Și când se folosesc aceste elemente, ele sunt doar „condimentele” unei ideologii care e mai veche decât comunismul. Naționalismul a existat din secolul XIX, dar e o diferență între naționalismul care a format popoare și naționalismul ulterior, care și-a arătat fața prin asasinate și prin terorism.

 

În plus, nu mai are justificare azi.

Nu și, în plus, el se afișează prin puseuri anti-europene, de sorginte rusească. Dar aici sunt două elemente la care merită să ne uităm. Primul este  amploarea mișcării naționaliste în toată Europa, în Occident, mai ales: și nu întâmplător aceste mișcări naționaliste au și în foarte bune relații cu Rusia. Există în acest moment, un război hibrid în toată Europa și se poate vedea asta și în România. S-a văzut și în Anglia, la ultimele alegeri locale. Războiul hibrid e peste tot, dar în țările occidentale el instrumentează neliniște populațiilor față de valurile de imigranți, probabil de neoprit într-un viitor mai îndepărtat. La noi, este un „naționalism de imitație”, tricotat de o parte a serviciilor secrete, formate în ceaușism, și utilizează bucăți de ideologii mai vechi, din care s-a făcut un mixt. Legionarismul are și el o parte în această poveste de „aur” vechi. E mult de vorbit aici.

 

A venit foarte mult prin filiera bisericii, a Bisericii Ortodoxe Române.

Da, iar acolo infiltrarea politică rusească este puternică, și chiar la vedere.

„După 1899 am început foarte prost, cu oameni deja pregătiți de Rusia pentru a face din România cordon sanitar față de Occident”

În volumul Anii romantici spuneți că, fără anticomunismul din anii 90 și fără seismele geopolitice de atunci, „România s-ar fi aflat în locul Ucrainei de azi: cel puțin acesta era statutul pregătit pentru ea, până la căderea Uniunii Sovietice”. Odată cu trimiterea rechizitoriului dosarului Revoluției, la finalul anului 2024, a reapărut în spațiul public termenul de „rekaghebizare a României”, un proces atribuit de procurorii militari grupării politico-militare apropiate de Moscova sau chiar colaboratoare a Rusiei, coalizate în jurul lui Ion Iliescu, care dorea România pe post de „cordon sanitar” între NATO/UE și Rusia. Faptul că acel rău nu a fost tăiat atunci de la rădăcină, ba mai mult, a ajuns în instituții-cheie ale statului – Armată, servicii de informații – are vreo influență, o contribuție la ceea ce trăim în ultimii doi ani?

Da, fără îndoială, și asta nu e doar o părere a mea. Este deja documentată de jurnaliști. E, fără îndoială, o premeditare și în construcția acestui partid care a reușit să capete un vot atât de mare din partea populației. Un vot justificat în parte dacă cineva se uită la CV-urile lor precare ale celor care concurau pentru postul de președinte al României în anul 2024, și la vinovata complicitate a celor două partide mari care au dat voturi reprezentanților mișcării extremiste – liberalii, pentru Georgescu, pesediștii, lui Simion.

 

În privința voturilor despre care s-a spus că ar fi fost dirijate de către PNL spre Georgescu, din câte  știu există, încă, un dosar penal pe rol, la Parchet, deschis în urma unei sesizări făcute de către conducerea PNL. Vom vedea ce va scoate la iveală acest dosar.

E ciudată prudența, ca să nu spun timorarea justiției față de tot ce s-a petrecut atunci în noiembrie 2024, când era evidentă pregătirea unei lovituri de stat.

 

Avem experiența a două, să luăm doar două mari dosare tergiversate mai mult de trei decenii, la care nu avem nici acum un răspuns: dosarul Revoluției și dosarul Mineriadei, la care trebuie să adăugăm și dosarul Gheorghe Ursu și dosarul 10 august 2018. Dosare cu miză mare… Să sperăm că dosarul care vizează o tentativă de lovitură de stat nu va sta în justiție încă 10-20 de ani, cum au stat celelalte.

Mi-e teamă că nu se merge bine nici pe linia asta și, în orice caz, ceea ce ați spus e foarte adevărat, am început foarte prost cu oameni care erau deja pregătiți de Rusia pentru a face din România o țară neutră, neutră la modul negativ, neutră adică favorabilă față de Rusia, un fel de cordon sanitar al Rusiei față de Occident. Între NATO și Rusia. Și oamenii aceia care au pregătit lucrul ăsta, acești oameni, în afara lui Ion Iliescu și a lui Mihai Caraman, un spion în favoarea Rusiei instalat să reformeze Serviciul de Informații Externe și care și-a lăsat nenumărați pui și structura organizatorică solidă. În afara de acestea, mai putem găsi nenumărate probe ale faptului că în România, de fapt, decembrie 1989 nu s-a terminat. Nu s-a terminat până azi.

„În 1990, nici populația nu era pregătită pentru lustrație, așa cum nu era pregătită pentru democrație”

Un mare minus cu care am pornit în democrația post-decembristă, post-comunistă este această infiltrare a zonelor-cheie de către oameni cu conexiuni în serviciile de informații ruse. Un al doilea mare minus este faptul că nu s-a făcut lustrație. Numiți primii ani ai democrației post-decembriste „anii romantici”, un romantism care echivala cu o naivitate plină de visuri. Privind în urmă, spuneți că ați / am avut așteptări prea mari raportate la statutul nostru de țară proaspăt ieșită dintr-un regim comunist de cinci decenii, un comunism care infiltrase și distrusese toate straturile societății, modificând în rău mentalități pentru câteva generații. Una dintre așteptări, înțeleg, a fost lustrația. Afirmați în Anii romantici că punctul 8 al Proclamației de la Timișoara a fost utopic în termenii de atunci ai României și că: „A susține că Proclamația de la Timișoara putea fi aplicată în 1990 mi se pare un idealism întârziat. Ori pură retorică. România ieșită din ceaușismul dur și corupt nu era pregătită pentru ea.” Dacă, însă, la putere nu ajungeau, imediat după decembrie 1989, Ion Iliescu și camarila lui politico-militară provenită din  eșaloanele doi-trei ale fostei nomenclaturi, în plus pro-sovietică, ar fi fost posibil?

Ideea mea despre idealismul lustrației este recentă. Atunci, în anii 90, când conduceam Revista 22, probabil aderasem la ea, era generală în cercul nostru unde se credea și că ar fi fost posibilă. Dar de regulă intelectualii nu cunosc societatea, iar lustrația este o idee a intelectualilor independenți: nu a preluat-o niciun politician, nici nu a fost cu adevărat populară. Ideea lustrației e repetată acum, câteodată, de tineri, dar cei de azi știu încă și mai puțin decât știam noi, cei de atunci, despre cum arăta societatea românească proaspăt ieșită din comunism. O societate foarte controlată în comunism unde, la fel ca în orice dictatură, s-a trăit cu și prin compromisuri. Erau multiple relații între straturile societății, bazate pe ilegalități mai mari și mai mici, și n-ar fi fost realmente posibil să îi dai la o parte pe toți cei care conduseseră înainte. Nu aveai nici oameni pregătiți să preia puterea. Lustrația, la modul idealist, așa cum fusese formulată, nu văd să fi fost aplicată de sus până jos nicăieri în celelalte țări socialiste, chiar dacă acolo au venit la putere nu Ion Iliescu, educat în Uniunea Sovietică, ci  lideri din zona de rezistență. Au continuat să existe în politică și cei ai trecutului alături de cei ai prezentului. La noi, prezentul s-a amestecat atât de tare cu trecutul, încât, în ciuda lozincilor fiecărui partid, se poate simți și azi cât de mult datorează fiecare dintre ele Partidului Comunist. Chiar și din modul în care le decurge viața organizațională.

Și nici populația nu era pregătită pentru lustrație, așa cum nu era pregătită pentru democrație. Votul covârșitor pentru Ion Iliescu nu poate fi negat, el spune totul, chiar dacă se pot găsi multe vicii ale procesului electoral de atunci. Din păcate, dacă adunăm scorurile de la AUR și procentele luate de la PSD și de la PNL (partide de la care au ajuns mulți votanți ai lor la AUR), vedem o masă comparabilă de mare de votanți nepregătiți pentru democrație. Din păcate, aici suntem.

 

Deci, democrația e ceva care nu doar trebuie apărat zi de zi, ci ceva care se învață. De  la  cine trebuia să fi învățat, cine trebuia să fi învățat poporul ce înseamnă democrația și ce presupune păstrarea ei. Situația în care suntem e doar un efect al unei propagande pro-ruse, anti-occidentale, foarte puternice și foarte eficiente, sau sunt și alte cauze?

Există foarte multă lume puțin educată, pradă fantasmelor conspiraționiste. Fără îndoială că și presa, polarizată din anii 90 până azi, a avut un rol. Să ne amintim cum era Adevărul din anii 90, cu inexplicabil de multe abonamente. Până la moartea rămasă neelucidată a directorului ziarului care ducea campanii violente de demolare a personalităților din zona democratică, el a fost o publicație-fanion a structurilor noi-vechi de putere, conduse de Ion Iliescu. Și cât a demolat primele construcții fragile ale unui mod de gândire și acțiune democratic ziarul România Mare condus de Vadim Tudor?

România era de la început o țară complicată și din cauză că serviciile de informații erau – și sunt – împărțite între cei care doresc schimbarea și cei care lucrează cu Estul. Între cei care votează azi contra democrației sunt oameni care o duc rău, dar sunt și oameni care au o viață mult mai bună decât au avut-o înainte. Există destui oameni bogați care susțin această mișcare anti-democratică și mi-e teamă că vor fi în curând și unii competenți care se vor duce oportunist spre ea, văzând amploarea votului  popular.

 

Credeți că există vreo scuză pentru a da votul unor partide extremiste, unor partide anti-occidentale, unele dintre ele care vor să scoată România de pe axa euro-atlantică? Chiar credeți că există vreo scuză de genul „suntem dezamăgiți de politicianul X sau  politicianul Y, suntem dezamăgiți de partidul X sau Y”. Sunt partide sau sunt  politicieni democratici cu minusurile mai mici sau mai mari, dar care rămân pe linie democratică, oameni și partide care nu-ți oferă „surpriza” ca mâine să te trezești într-o altă Românie.

Din păcate, eu cred că mulți dintre oamenii aceștia nu-și dau seama ce votează. Nu înțeleg că votul lor riscă să provoace nu doar plecarea unor politicieni de la putere, ci și schimbarea în rău a vieții lor. E un vot sinucigaș. Așa cum a fost și votul diasporei, al unor oameni care trăiesc în Occident, sunt plini de frustrare, deseori justificată, oameni care au ales să-și lase copiii, părinții pentru banii pe care îi trimit celor rămași acasă, lipsiți însă de grija lor. Oameni care trăiesc în Occident și vor ca România să meargă spre Rusia, ceea ce le-ar face, mâine, și lor un mare deserviciu. Este o ignoranță, din păcate.

Putem scuza ignoranța, dar eu nu i-aș scuza pe mulți dintre votanții AUR din instituții de toate felurile, începând cu serviciile de informații, nici pe oamenii foarte bogați care, evident, au finanțat această mișcare, și nici pe jurnaliștii care s-au înmulțit cu podcast-uri, cu site-uri, cu posturi de radio și care au făcut și continuă să facă propagandă contra Europei, într-un mod strident.

„De câțiva ani asistăm la asalt al Rusiei asupra Europei”

Tot în Anii romantici reamintiți despre exacerbarea tensiunilor din societate, în anii 90, despre modul în care au fost create acestea și arătați spre oameni care aveau legătură cu Rusia, unul dintre cei menționați fiind Mihai Caraman: „S-au exacerbat atunci toate tensiunile, fie ele religioase, etnice sau politice. Cine le crea părea atunci un mister. Pentru mine, la 35 de ani de atunci, era clar că acea Românie tulbure, cu Mihai Caraman, spionul kaghebist care «spărsese NATO», la conducerea Serviciilor de Informații Externe, organizate de el, fusese arondată ca un «coridor de protecție» pentru Uniunea Sovietică: teritoriu de graniță între Est și Vest.” Cum se face că, la peste 35 de ani de la acele momente, trăim ceva similar, polarizarea, destabilizarea făcându-se și direct prin propaganda rusă și prin voci din politică, din media care nu se recunosc ca fiind pro-ruse, însă au discursul, acțiunile aliniate la narațiunile Kremlinului?

Mi-a plăcut un titlu pe care l-a dat un jurnalist: „Rusia n-a plecat niciodată de aici”. Este ca un vers dintr-o poezie. Acești oameni care împărtășeau vederile Rusiei au existat în permanență, „cârtițe” din structurile de spionaj sau nu, la începutul de capitalism și de democrație din România. De câțiva ani asistăm la asalt al Rusiei asupra Europei, dus prin acest război hibrid, un război întețit în țările din fostul lagăr sovietic. Ungaria a scăpat, după ce zece ani când a fost tot mai controlată de Rusia, până la modul în care demnitarii maghiari transmiteau Rusiei informații din ședințele UE. Dacă Ungaria pare să fie scăpat, în schimb alte țări din zona ex-sovietică se apropie de Moscova.

România, se zbate ca o pasăre în gura unui animal de prădător, o pasăre care nu-și folosește ghearele și ciocul ca să se apere. În pandemie a clocit război hibrid, pe care războiul din Ucraina îl crește continuu. România e o țară pacifistă, dar ea merge cu pacifismul până la a accepta orice, numai ca să nu aibă război, și teama de război a alimentat și ea votul pentru un partid extremist.

Și nu suntem un caz izolat. Putem vedea în fiecare țară din Europa un asalt al partidelor naționaliste. E un tablou foarte complicat, nu l-aș simplifica doar în alb și negru. Europa e de multă vreme ținta unei largi migrații, care din războaielor și a schimbării climatice, nu se va opri. Lumea e într-o schimbare foarte mare, polii de putere își duc un război al lor, se vede cu ochiul liber cum se schimbă raporturile de putere. În acest moment ne-ar trebui niște oameni politici extrem de buni.

 

Oamenii politici nu sunt cumva imaginea societății? Poate că și societatea are niște minusuri foarte mari în momentul de față, asta, desigur, la modul general vorbind.

Eu cred că avem oameni mult mai buni decât cei care sunt în politică, mult mai buni și mult mai pregătiți, dar nu cred că vor să intre în acest malaxor. Este extrem de dură viața politică și probabil e mult mai confortabil să rămâi într-un spațiu protejat al meseriilor mai puțin expuse.

 

Dacă anii 90 i-ați definit ca anii romantici, ce definiție ați da anilor de acum, ultimilor zece ani?

Mulțumesc pentru întrebare, dar o să mă gândesc la ea pentru că am proiectul de a face al treilea volum al acestor scrieri memorialistice. Am și promis deja că Meserii nerecomandate… ar avea o continuare, al treilea volum al unei trilogii, dar n-am titlu pentru ea. Așa că să încerc să găsesc un titlu la fel de potrivit ca pentru celelalte două.

 

Recomandări de lectură: 

• Oliver Jens Schmitt: „Tendințele care amenință astăzi democrația în România sunt moștenirea legionarismului și a ceaușismului”
• Emil Hurezeanu: „Dacă n-am fi fost membri în UE și NATO, eram un atom în stare liberă”
• Spionul KGB Caraman şi „moştenirea” lăsată de Securitate
• Cătălin Ranco Piţu: „În decembrie 1989 au săvârşit crime împotriva umanităţii multe persoane aflate la vârful ierarhiei politico-militare”