Ruxandra Cesereanu: „Nu poţi crea o ierarhie a ororii, e injust”

Ruxandra Cesereanu este nu doar una din cele mai apreciate scriitoare contemporane din România, ci şi o prolifică cercetătoare a universului concentraționar românesc, la începutul anilor 2000 fiind parte a echipei de experți care au elaborat, în 2006, Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. De curând a publicat o nouă ediţie a volumului Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XX  (Spandugino, 2025), pentru că, spune, nu şi-a imaginat „tromba de violențe la care se va ajunge în secolul XXI și indiferența publică manifestată (adesea) față de niște agresiuni care au, destul de frecvent, coloratura unor crime împotriva umanității”.

Am invitat-o pe Ruxandra Cesereanu, profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, la un dialog care are ca punct de pornire acest volum despre tortura în secolul XX, un studiu de mentalitate în care sunt identificate și explicate cauzele politice și psiho-istorice care au dus la această degradare a omului modern. Am vorbit despre „exportul sovietic al tehnicii de tortură” – pentru că noi, ca români, am avut o lungă perioadă de conviețuire cu acest monstru totalitar – şi urmele lăsate de acesta în societatea românească, în mentalul colectiv. Despre „dresarea” populaţiei în anii comunismului şi efectele ei. Despre revoluţia din decembrie 1989 şi lovitura de stat filosovietică, dar şi despre mişcări post-decembriste care au încercat să oprească re-rusificarea României. Despre propaganda rusă şi pro-rusă din zilele noastre, care funcţionează ca o spălare a creierelor în variantă soft şi cu participare benevolă din partea victimelor, şi despre tehnicile de dezumanizare a adversarului la care recurg voci din zona politico-mediatică „suveranistă”, dezumanizarea fiind, în regimurile totalitare, un palier al procesului de tortură. Despre cauze ale nostalgiei comunismului şi minusuri ale clasei politice, care o favorizează.

 

„Există ceva de fiară în om şi o lăcomie după putere”

CV Ruxandra Cesereanu

Este profesor universitar la Facultatea de Litere a Universității „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca, poetă, prozatoare, eseistă și cercetătoare a universului concentraționar. Este membră a Centrului de cercetare a imaginarului Phantasma, iar din 2023 este președintă a PEN România. Este membră a comitetului editorial al revistei academice Caietele Echinox și a consiliului consultativ al revistei Memoria. În perioada 2015-2021, a fost redactor-șef al revistei de cultură Steaua. A făcut parte din echipa de experți care au elaborat Raportul final al Comisiei Prezidențiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, membră și președintă a PEN România, membră a Asociației de Literatură Generală și Comparată din România. Cărțile sale au fost recunoscute prin numeroase premii și au fost traduse în limbi de circulație.
Volume de studii și eseuri: Călătorie spre centrul infernului (Fundaţia Culturală Română, 1998; Editura Manuscris, 2028), Imaginarul violent al românilor (Humanitas, 2003), Gulagul în conştiinţa românească. Memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste (ed. a II-a revăzută şi adăugită, Polirom, 2005), Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XX (ed. a II-a revăzută, Polirom, 2014), Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX (Polirom, 2016), Lumi de ficțiune, lumi de realitate (Tracus Arte, 2022).
Volume de poezie: Zona vie (Dacia, 1993), Grădina deliciilor (Echinox, 1993), Oceanul Schizoidian (Marineasa, 1998; ed. a II-a, Vinea, 2006), Femeia-cruciat (Paralela 45, 1999), Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane (Dacia, 2002), Submarinul iertat (poem-roman scris în colaborare cu Andrei Codrescu, Brumar, 2007; ed. a II-a adăugită, Charmides, 2017).
Volume de proză: Călătorie prin oglinzi (Dacia, 1989), Purgatoriile (Albatros, 1997), Tricephalos (Dacia, 2002), Nașterea dorințelor lichide (Cartea Românească, 2007), Angelus (Humanitas, 2010), Un singur cer deasupra lor (Polirom, 2013; ed. a II-a adăugită, 2015).

(Sursă CV: Editura Spandugino)

„Am propus, iată, o a doua ediție a cărții mele despre tortură, marcată fiind, la nivel personal, de atrocitățile (ori supliciile) care continuă să se petreacă în secolul XXI (în variate zone ale lumii, provocate de conflicte, tensiuni, schisme). Nu am fost neapărat optimistă în privința mileniului al treilea, întrucât ororile nu au niciodată o limită (secolul XX ne-a învățat că limita este relativă). Dar nu mi-am imaginat tromba de violențe la care se va ajunge în secolul XXI și indiferența publică manifestată (adesea) față de niște agresiuni care au, destul de frecvent, coloratura unor crime împotriva umanității”. Așa începe, doamnă Ruxandra Cesereanu, Precizarea la ediția de anul acesta a volumului dumneavoastră Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XX, reeditat de foarte curând. În carte explicaţi cauzele politice şi psiho-istorice care au făcut posibile actele de tortură în secolul trecut. Ați încercat, însă, să vă oferiți și un răspuns la întrebarea: de ce? Pe de o parte, de ce mai există tortură sistemică în secolul XXI, care are încă proaspete în memorie atrocităţile veacului precedent? Pe de altă parte, de ce atâta indiferență?

Înainte de a vă răspunde, vreau să fac o precizare. Aceasta este o ediţie – a treia – pe care nu am mai intervenit, cartea având forma în care am publicat-o la ediţia a doua. Între timp, au mai fost destule violențe petrecute în lume, violenţele americane din Orientul Mijlociu la începutul mileniului trei, apoi de dată mai recentă, războiul declanşat de Federaţia Rusă în Ucraina, ororile comise de gruparea teroristă Hamas în Israel, din octombrie 2023, apoi ororile din Gaza…

De ce se practică în continuare tortura? Probabil că o astfel de atitudine atroce a omului asupra altui om va exista întotdeauna pentru simplul fapt că există ceva de fiară în om; și mai există ceva: o lăcomie după putere și o lăcomie de a controla lumea și de a controla alți oameni. Și atunci când o poți face prin corpuri pe care să le torturezi sau prin minți pe care să le schingiuiești, nu există reținere sau scrupul. O explicație sută la sută științifică nu cred că există. Pentru că aici intră toată nebuloasa umană și toate zonele de umbră, de clarobscur care există în condiția umană din toate punctele de vedere, dar mai ales psihologic.

 

„Timp de 14 ani, România a fost de facto o colonie a Uniunii Sovietice”

Vorbiți în carte şi despre „exportul sovietic al tehnicii de tortură” – mă opresc asupra acestui aspect pentru că noi, ca români, am avut o lungă perioadă de conviețuire cu acest monstru totalitar –, produs de export ajuns şi în România la scurtă vreme după cel de tehnică de fraudare a alegerilor, în 1946. Mai poartă azi societatea românească, mentalul nostru colectiv vreo urmă a acelei traume colective?

Există, evident, pe ici, pe colo urme rămase de la așa ceva, pentru că, dacă stăm să luăm în detaliu istoria României în secolul XX, nu e puțin lucru faptul că armata sovietică a staționat în România din 1944 până în 1958. Timp de 14 ani, România a fost de facto o colonie a Uniunii Sovietice, măcar pentru faptul că trupele sovietice, adică zeci de mii de soldați au staționat pe tot teritoriul României, mai ales în marile orașe; în toate instituțiile statului român comunist existau consilieri sovietici. Limba rusă era la egalitate cu limba română. Istoria Uniunii Sovietice avea același număr de ore în programa şcolară ca Istoria României. Deci lucrul ăsta spune ceva: a existat această intenție clară de sovietizare a României, care probabil, parțial, a izbutit, dar nu în totalitate. Dacă ar fi izbutit în totalitate, nu ar fi existat răzvrătirile antisovietice și anticomuniste. Că un anumit procent din această tactică de sovietizare și de dresare a populației încă mai există e adevărat, pentru că astfel de tehnici sunt moștenite de orice fel de sisteme totalitare și de orice fel de ideologii care apelează la controlul populației, la felul în care poate fi manipulată populația prin imagini, prin indivizi, prin colectivități, prin zonuri false, prin tot felul de alte lucruri.

Deci, da, putem vorbi de o anumită sovietizare care a izbutit în România, dar nu la nivel majoritar – din fericire –, pentru că altfel nu ar fi existat nici decembrie 1989 și nici mișcările civice din postcomunism care exact acest lucru au încercat să îl împiedice, o re-rusificare a României (fie și numai la nivel mentalitar); mișcările civice au dorit să atragă atenția populației și politicienilor că România trebuie igienizată, trebuie purificată de reziduurile sovietice și de reziduurile mentalității comuniste.

 

„Ion Iliescu a fost eminenţa cenușie a unui puci militar filosovietic”

Rechizitoriul dosarului Revoluției, pe care l-am citit la finalul anului trecut, a dat caracter oficial unor informații pe care mulți dintre noi le știam, despre care vorbeam în public și anume faptul că în decembrie 1989 revoluția fusese confiscată de puterea instalată, neocomunistă, care a numit în funcții-cheie o serie de ofițeri care erau agenţi KGB sau la GRU. Sunteţi şi autoarea unui volum dedicat Revoluţiei române – Decembrie ’89. Deconstrucția unei revoluții –, în care aţi sintetizat teoriile vehiculate, până la momentul publicării, adică începutul anilor 2000, pe tema revoluţiei. Acum în 2025, unde o încadrați?

Probabil că după moartea lui Ion Iliescu vor apărea și mai multe documente, secretizate până în acest moment, tocmai ca să nu fie suprainculpat fostul președinte al României. Realitatea este că Ion Iliescu a făcut parte din acea structură de putere împreună cu Nicolae Militaru, cu Virgil Măgureanu, cu Victor Atanasie Stănculescu, cu Gelu Voican Voiculescu și cu Silviu Brucan, cred că acestea sunt figurile cele mai cunoscute. Împreună cu ei a alcătuit o structură care a concretizat o lovitură militară de stat în mod clar filosovietică. Poate în cazul lui Silviu Brucan lucrurile sunt ambivalente pentru că el avea, totuși, și o orientare pro-americană. Deci să zicem că în cazul lui lucrurile erau hibride, mai complicate. Dar per total avem de a face cu o structură de putere a unor complotiști care au încercat să controleze facțiuni din Armată şi Securitate și care au participat la un complot anti-ceaușist. Acesta nu s-a materializat, nu a fost pus în practică, deşi au existat niște încercări.

Și atunci prilejul cel mai bun a fost în 22 decembrie. Până în 22 decembrie vorbim de o revoluție în sensul cel mai autentic şi la Timișoara, și la București, și la Cluj ori Sibiu, și în alte orașe. Chiar dacă oamenii aceia au fost stimulați să iasă în stradă, totuși e vorba de o revoluție. După fuga lui Ceaușescu şi din după-amiaza de 22 decembrie, când se constituie în mod oficial Frontul Salvării Naționale, vorbim de un puci militar, de o lovitură de stat filosovietică dirijată de Ion Iliescu, cu concursul figurilor politice pe care le-am amintit.

Principala miză a fost, într-adevăr, declanșarea unei diversiuni la nivel național ca să fie indusă psihoza legată de teroriști. În sensul ăsta au fost transmise informații false, au fost răspândite tot felul de zvonuri în legătură cu așa-zișii teroriști loiali familiei Ceaușescu, dar această dezinformare era de fapt menită să abată atenția de la lovitura militară de stat filosovietică în desfășurare ca să neutralizeze populația și să permită complotiștilor să-și consolideze puterea în România. Trebuiau manipulaţi mai ales populația civilă și militarii, așa încât au fost demonizați cu tendință soții Ceaușescu și Securitatea – Securitatea participase oricum la represiune (cel puțin la Timișoara), iar Ceaușescu era o figură îndeajuns de sumbră- De ce au fost demonizați cu tendință? Ca ipostaza lui Ion Iliescu de lider politic și militar să fie consolidată definitiv. El să fie perceput ca liderul reformator, luminos, ajuns în fruntea poporului și înconjurat de camarila pe care am amintit-o. În după-amiaza de 22 decembrie, Elena și Nicolae Ceaușescu fuseseră deja capturați, erau la Târgoviște, deci nu se mai punea problema unor așa-ziși teroriști care să fie loiali cuplului Ceaușescu. Or, Ion Iliescu și grupul său au dezinformat intenționat populația, susținând că forțe securiste loiale dictatorului pun în pericol Revoluția română. Nici vorbă de așa ceva! Dar Ion Iliescu și camarila lui se temeau ca nu cumva un grup real de revoluționari anticomuniști, dintre cei care fuseseră în stradă, deci nu doar anticeaușiști, ci anticomuniști, să acceadă la putere. Și atunci, datorită acestei motivații, grupul condus de Ion Iliescu a acceptat să fie sacrificați oameni şi după 22 decembrie. După această dată au murit cei mai mulţi, peste 1000 de oameni.

Sigur că au existat și alte lucruri care s-au întâmplat și care nu au putut fi controlate: de pildă, reglări de conturi între facțiuni din Armată și Securitate. E emblematic cazul locotenent-colonelului Trosca și al grupului său de la USLA. Ei au fost uciși intenționat, împuşcaţi în noaptea de 23 spre 24 decembrie, iar cadavrele lor (lăsate în stradă) au fost preschimbate în cadavre teroriste, drept care au fost profanate, pe ele s-a scris „teroriști”, fiind abandonate la îndemâna batjocurii trecătorilor, deși nu era vorba defel de teroriști.

Cel mai grav caz mi se pare episodul legat de tineri militari în termen din trupele de securitate de la Câmpina, care fuseseră chemați la Aeroportul Otopeni şi practic sacrificați în 23 decembrie 1989, din cauza acestei psihoze securisto-teroriste indusă intenționat populației. Mai sunt și alte cazuri: de exemplu ceea ce s-a întâmplat la Sibiu. Tudor Giurgiu a făcut un film, Libertate, despre cazul de la Sibiu cu așa-ziși teroriști, câteva sute de oameni, care au fost ținuți captivi în sala de sport și în bazinul de înot al unei unități militare, aproape două luni, umiliți, batjocoriți și maltratați.

Ion Iliescu a fost eminenţa cenușie a unui puci militar filosovietic. El a făcut un pact clar cu Armata, pentru că Armata a participat la represiune până în 22 decembrie, deci el trebuia să-i garanteze Armatei impunitatea, dar pentru a-i garanta acest lucru trebuia să inventeze un dușman complet al României şi al revoluţionarilor din stradă: așa-zişii teroriști securiști. Cam asta cred eu că e povestea din Decembrie 1989.

A fost vorba despre revoluție până în după-amiaza din 22 decembrie, apoi a fost un puci militar. Aveți o analiză foarte elocventă a acestei structuri hibride a evenimentelor şi în cartea publicată de Cătălin Ranco Pițu, în 2024, Ruperea blestemului. Revoluția română din Decembrie 1989. Nu este o carte literară sau un eseu speculativ, ci e o carte factuală. Autorul este un fost procuror militar care a lucrat la dosarul Revoluției. A fost procuror militar din 2016 până în 2022. Poate ar trebui să iasă la iveală cândva cartea unui alt procuror militar care s-a ocupat sau se ocupă, mai ales după moartea lui Ion Iliescu, de dosarul Revoluției.

Scrieţi în Panopticum. Eseu despre tortură în secolul XXI că spălarea creierului este o formă de tortură. O menționați ca fiind folosită în URSS, mai cu seamă în epoca stalinistă, și în China lui Mao. Ceea ce a făcut propaganda comunistă după perioada sălbatică a „reeducării” din închisori şi din lagăre, ceea ce a făcut până în 1989, a fost spălare a creierelor ca formă de tortură?

Cred că e prea dur să folosim acest termen pentru perioada 1965-1989. Aș apela mai degrabă la un alt termen pe care-l utilizează și Horia-Roman Patapievici, în volumul său Politice, acela de dresare a populației. În Gulagul românesc fuseseră aruncați sute de mii de oameni, aflați în închisori și lagăre, o treime dintre ei pieriseră acolo, iar dintre cei care s-au întors – chiar dacă unii erau în continuare răzvrătiți –, majoritatea tăceau, pentru că doreau să-și protejeze familiile. O reacție absolut de înțeles, omenească. Iar o parte dintre ei, în mod silit, au acceptat şi să colaboreze cu Securitatea, să devină informatori. Nu de voie, repet, ci în mod silit. Deci populația până în 1989 pe de o parte era dresată, iar pe de altă parte existau tinerii aceștia care și-au dat seama că nu au nimic de pierdut pentru că oricum vor pierde totul dacă se vor maturiza într-o astfel de țară cu regim dictatorial. Și aici a intervenit curajul acela nebunesc de a ieși în stradă, asumându-și moartea. Pentru că și-au asumat moartea, ăsta e adevărul. Până când voi pieri, voi avea înregistrate pe retină (ca imagine) trupurile tinerilor întinși pe jos de la morga din București în zilele din decembrie 1989. Am fost atât de impresionată, încât marcajul ăsta emoțional nu a pierit nici până acum.

Am fost cutremurată atunci de ceea ce s-a întâmplat. Eram şi bucuroasă de ceea ce se întâmplă (de explozia Revoluției), dar în același timp eram îndoliată, eram într-o stare de paralizie emoțională din cauza atâtor oameni tineri care au murit. Eram șocată și îndoliată.

Intuiam, nu aveam datele factuale, intuiam că ceva nu este în regulă şi că foarte mulți oameni au murit din cauza unui proces de manipulare și de control din partea noii organizații politice care preluase puterea. Dar atunci, în decembrie, aveam doar o intuiție a acestei manipulări.

 

„Problema cea mai gravă în România actuală este hemoragia corupției”

Asta, cu referire la ceea ce s-a întâmplat în decembrie, dar au fost ani de propagandă în care ni s-a inoculat ideea că comunismul este ceva bun. Şi unii chiar au trăit cu ideea aceasta. Au mai fost voci care, după decembrie 1989, au spus că probabil foarte multă lume a ieșit în stradă atunci nu împotriva comunismului ca ideologie, ci împotriva lui Ceaușescu și a sărăciei la care ne-a condamnat. Înclin să cred că lucrurile stau așa, mai ales când mă uit la sondaje de opinie…

O populație, precum cea a României de acum, care trece prin reforme aspre, prin penurie, prin măsuri dure din punct de vedere economico-financiar, fantasmează asupra perioadei comuniste cum că aceasta ar fi fost bună. Nu avem cum să procedăm asemenea struțului, e sănătos să fim lucizi. Unii oameni se raportează la comunism ca la o perioadă din tinerețea lor, iar pe fondul nemulțumirilor economice și social-politice, sunt manipulabili emoțional. Pe de altă parte, e vorba și de o insatisfacție reală, concretă. Lumea noastră românească de acum e dominată de o serie de politicieni incompetenți mediocri, ignoranți, stupizi ori chiar vulgari. Majoritatea politicienilor noștri, probabil în proporție 70-80%, cei care au condus România în cei 36 de ani de la prăbușirea regimului comunist sunt astfel: incompetenți, mediocri, ignoranți. Poate că există, să zicem, hai să fim generoşi, un procent de 25% din politicieni care sunt altfel, mai inteligenți, mai deschiși. Cert este că nemulțumirea populației poate fi incendiară uneori. Și atunci, oamenii fie încearcă să recupereze trecutul comunist, fie se identifică cu figuri mesianice – care nu sunt mesianice în realitate, ci sunt figuri mincinoase, corupte, mediocre – care au capacitatea de a manipula. Iar aceste figuri sunt percepute ca un colac de salvare. Nu e un colac real de salvare, dar așa este perceput la nivel fantasmatic.

Eu zic însă că problema cea mai gravă în România actuală este hemoragia corupției. Oportunismul ritualic, cârdășia imundă, cultura bacșișului. Elitele sunt tot mai puține, iar politicienii instituționalizați sunt mai degrabă alcătuiți de țoape și țopârlani. La nivelul clasei politice diriguitoare există o deteriorare vădită ca imagine, din punct de vedere moral și lingvistic.

Din când în când comunitatea europeană și occidentalii ne urechează, ne aduc aminte de problemele grave de corupție care trebuie rezolvate. Ce se întâmplă în zilele acestea cu documentarul Recorder, cu dosarele de corupție îngropate intenționat ca să nu fie soluționate, cu lumea în stradă, din fericire – bine că mai există societate civilă și reacții civice mai ales din partea tinerilor. Dar când te gândești că aproape 10.000 de dosare de corupție au fost închise în mod artificial, lucrul ăsta te îngrozește. România este pro-europeană, categoric, dar este și, după cum reiese, minată de o corupție ritualică. O corupţie care parcă face parte din vâna acestui popor.

 

„Cred că ar trebui să învățăm de la basarabeni vaccinul anti-Kremlin”

Cred că această clasă politică e o reflexie a societății care, mă tem, la modul general, tot aşa arată. Şi mai avem o problemă: cei prezentaţi ca alternativă, cei pe care propaganda Rusiei îi prezintă ca salvatori sunt şi mai jos decât cei pe care sunt împinşi să îi înlocuiască, adică decât clasă politică democratică pro-europeană. În zilele noastre vorbim –  informal – de acţiuni de spălare a creierului, coordonate de la Kremlin, chiar dacă îndoctrinarea nu se mai face apelând la metode violente. Poate fi numită această propagandă agresivă la care ne supune Rusia, în cadrul războiului hibrid, o formă de spălare a creierelor, în variantă soft şi cu participare benevolă din partea victimelor?

Da, categoric. Din punctul ăsta de vedere, putem să ne uităm la basarabeni, la cei din Republica Moldova. Ei și-au învățat lecția, sunt antrenați să reziste la astfel de lucruri mai bine decât noi, pentru că au fost vizați direct de toate tacticile acestea de manipulare și de spălare a creierului în variantă soft, așa cum spuneți. De dresaj. Cred că ar trebui să învățăm de la ei cum să ne apărăm, ce fel de vaccin anti-Kremlin să avem ca să fim imuni. Dar imuni nu vom fi niciodată pentru că întotdeauna propaganda, mai ales cea a Kremlinului, își va găsi o anumită nișă, un anumit nivel al populației, o anumită fantă a populației prin care să pătrundă.

Problema este, zic eu, alta: că în România a început să dispară cultura dialogului (poate nu a existat niciodată în mod real). Or, democrația asta înseamnă: dialog. Nu trebuie să îi dai în cap altuia pentru că gândește altfel decât tine. Stai și discuți și vezi ce argumente aduce fiecare dintre combatanți. Dar în ceea ce vedem că s-a întâmplat în România în noiembrie anul trecut, în campania prezidenţială, şi în toate campaniile ulterioare, lipsește foarte mult această cultură a dialogului. Fiecare e cu discursul lui de manipulare și de control asupra unui segment din populație, dorit să fie cât mai mare. Nu există de fapt o dorință reală de a înțelege de ce celălalt susține ceea ce susține, de ce celălalt ține de o anumită ideologie.

Revenind însă la ce m-ați întrebat. Da, sunt de acord. Noi suntem una dintre țările vizate de conducerea actuală de la Moscova pentru că România e „natoizată”. Nu atât România din comunitatea europeană, ci România „natoizată” e o chestiune de neliniște pentru Moscova. Un dictator ca Putin știe că nu poate să ocupe sau să invadeze pur și simplu România şi atunci ceea ce îl interesează este să controleze anumite segmente ale populației prin troli, prin propagandă mincinoasă, prin falsificare a informațiilor etc. Există zeci de astfel de tehnici de manipulare și de control asupra populației. Și atunci cred că lucrul cel mai bun pe care ar trebui să-l facem şi pe care ar fi necesar să-l cunoască fiecare român ar fi să existe, chiar să fie difuzate la sate ori în micile orașe o istorie concentrată a României atât din 1900 până în 1944 – ca să afle toată lumea de ce e celebrată Regina Maria la 150 de ani de la naștere (în 2025) şi de ce rolul ei a fost central în recunoașterea României întregite în 1918, cât şi pentru perioada 1944 – 1989 sau până chiar la sfârșitul mileniului, explicând în ce a constat sovietizarea în România. Punctual, fără vorbe multe. Cred că ceea ce lipsește este o cunoaștere adecvată, de sinteză – pentru că nimeni nu mai are timp să citeasă cărți întregi – a Istoriei României, cu inclusiv acești 45 de ani în care, o perioadă, ţara a fost sovietizată, iar apoi am avut parte de ceauşism, de un comunism național care era destul de apropiat de extrema dreaptă de fapt. Cred că asta lipsește: cunoașterea adecvată, punctuală, factuală a Istoriei României. Nu prin nu știu câte cărți de citit, repet, ci prin broșuri care ar putea sintetiza pentru toată lumea – elevi, studenți, pentru cei de la țară, din micile orașe. Poate sunt utopică în propunerea mea. Am mai făcut-o şi acum vreo 20 de ani, dar am rămas încă la ideea că ar fi de ajutor aşa ceva.

 

„Registrul de tip bestiar este utilizat ca să fie animalizat adversarul, degradat”

Aş mai face o paralelă între idei din volum şi ceea ce trăim azi. Dezumanizarea victimei era unul dintre palierele procesului de tortură. De curând, se recurge la ea în România: cei percepuți ca adversari ai taberei „suveraniste”, anti-occidentale din România, ai fostului candidat pro-rus la Președinție, Călin Georgescu, sunt numiți păduchi și avertizați că va urma urma un proces de despăduchere. Cuvintele acestea au intrat în scurtă vreme şi în vocabularul susţinătorilor lor, fiind folosite în mod curent în „dialogul” cu partea din societate care susţine valorile democraţiei liberale. E vorba de o „banală” jignire, cuvinte care au prins apoi la mase needucate, sau se conturează o linie de acţiune inspirată din anii fascismului, ai comunismului, când duşmanii de rasă erau numiţi, în Germania, „şobolani”, iar cei de clasă, în URSS, „ploşniţe, păduchi”?

Dumneavoastră aţi sintetizat foarte bine în avans răspunsul meu. Eu am publicat, în urmă cu mulţi ani, în 2003, o carte numită Imaginarul violent al românilor. Acolo am vorbit despre nouă registre ale imaginarului lingvistic violent care funcţionează în mentalul românesc. I-am analizat şi pe Eminsescu pamfletar, şi pe Caragiale, şi pe Arghezi, dar nişte studii foarte ample de caz au fost pe extrema dreaptă şi pe cea stângă din România. Care sunt aceste nouă registre pe care le-am inventariat şi unde vom regăsi şi acel registru pe care l-aţi amintit dumneavoastră?

Un prim registru este cel subuman, care urmăreşte, de obicei, declasarea victimelor care sunt considerate ca având un statut diferit decât cel omenesc, iar atunci aceşti oameni sunt consideraţi a fi rebuturi, paria.

Un al doilea registru este cel igienizant. Acuzatorii decretează o cangrenă, o infecţie, o molimă care trebuie salubrizată, victimele fiind considerate impure.

Un al treilea registru este cel infracţional. Cei acuzaţi sunt consideraţi delincvenţi, au un statut decăzut.

Ajungem la cel de-al patrulea registru care e legat strict de ceea ce m-aţi întrebat, registrul de tip bestiar, când adversarul este animalizat. Unii analişti folosesc nu în zadar termenul de zoopolitică. Acest registru apare mai ales în cadrul campaniilor electorale. Adversarii politici sunt decretaţi viermi, şobolani, păduchi, ploşniţe, căpuşe. Se apelează la astfel de termeni pentru că acesta este un instrument la nivel de imaginar foarte la îndemână ca să îl plasezi pe celălalt într-o formă de subumanitate. E şi o formă de ofensă, de insultă. Sunt arătaţi cu degetul nişte indivizi care s-ar fi preschimbat animalic, în timp ce aceia care arată cu degetul au rămas oameni. Acest lucru ţine însă şi de o teatralitate a campaniilor electorale, de o teatralitate ideologică sau de o teatralitate care funcţionează în spaţiul mediatic, aşa încât, când îi acuzi pe ceilalţi că sunt păduchi sau ploşniţe, evident că vrei să îi degradezi, să îi plasezi într-o menajerie – abjectă, evident pentru că, dacă te referi la păduchi, şobolani, ploşniţe şi căpuşe, astfel de creaturi stârnesc repulsie. Deci, da, acest registru de tip bestiar este utilizat în mod intenţionat ca să fie animalizat adversarul, degradat, să fie plasat într-o postură abjectă. Şi atunci aici intervin acuzele pe care le-aţi menţionat şi scopul este acesta.

Eu menţionam, în analiza mea din Imaginarul violent al românilor, şi un alt cincilea registru, cel religios. Şi despre acesta se poate vorbi puţin, pentru că adversarii politici sunt proiectaţi ca nişte monştri ai apocalipsei, ca reprezentându-l pe Satana.

Al şaselea registru este cel al putridului, al excremenţionalului, iar acesta este asociat uneori cu registrul de tip bestiar, pentru că adversarul e preschimbat într-o ordură, e pestilenţializat, devine un putregai, o dejecţie. Viziunea asupra lui e una de latrină, proiectată la nivel existenţial.

Un al şaptelea registru este cel sexual sau libidinos.

Registrul al optulea este cel funebru, fiind vizați și acuzați mai ales oamenii bătrâni din mediul politic etc.. De pildă, în anii ’90, mai ales lui Corneliu Coposu şi lui Ion Raţiu (lideri ai Partidului Național Țărănesc Creștin și Democrat) li se aplica acest registru, cei doi fiind insultați că ar fi ca nişte cadavre vii.

Al nouălea registru, ultimul, este cel xenofob şi rasist. Şi acesta poate fi asociat cu vremurile noastre.

Dar cel mai utilizat este cel pe care l-aţi menţionat, registrul de tip bestiar, care se referă la nişte oameni considerați a fi niște jivine care reprezintă o formă de abjecţie.

Nu doar în România funcţionează în mentalul şi în imaginarul lingvistic astfel de registre, ci peste tot unde există ideologii sau viziuni totalitare. În cazul nostru, imaginarul lingvistic violent din post-comunismul românesc are o coloratură anume, pentru că noi, după 45 de ani de cenzură, am apelat adesea şi la o formă de defulare lingvistică, firească până la un punct, la nivel emoţional, după prăbușirea regimului comunist. Problema este că această violenţă lingvistică descătuşată a promovat, de la un punct încolo, derapaje verbale intenţionate. În campaniile electorale, violenţa lingvistică a depins şi de o teatralitate care de fapt avea în fundal o rivalitate colerică, o reglare de conturi, o supravieţuire după legea junglei. Oamenii au învăţat să acuze și să fie agresivi lingvistic şi din mass-media, pentru că şi în presă există o anumită violenţă lingvistică cu scop comercial, pentru a seduce subliminal publicul. Şi în comunsim, a existat violenţă lingvistică, şi înainte de asta, în timpul regimurilor de extremă dreaptă; după 45 de ani de comunism, derapajele lingvistice au devenit de-a dreptul ritualice. Verva ajunge să fie circ.

„Oriunde se întâmplă o oroare e cumplit”

După ce ați documentat volumul acesta despre tortură, ați afirmat că ați avut senzația căderii definitive din Paradis, că v-ați pierdut inocența umană. E foarte greu, şi pentru cititor să-l parcurgă – e o senzaţie de rău şi interior, şi fizic –, pentru că tehnicile de supliciu pe care le descrieți sunt, pentru o minte întreagă, inimaginabile. Dar deşi volumul cutremură, deşi încărcă cititorul de durerea, de spaima oamenilor trecuți prin infernul antum, la finalul cărţii – în cazul meu – a apărut o stranie senzaţie de uşurare dată de conştientizarea fericirii de a trăi într-o lume liberă, de a nu fi victima niciunei forme de teroare. Sunteţi autoarea mai multor volume despre universul concentraţionar, dar această carte parcă le întrece în atrocităţile descrise pe toate celelalte. Cum s-a născut acest proiect?

Acest volum a fost o cercetare concretizată la Columbia University, din New York, în urma faptului că am câştigat o bursă de cercetare Fulbright. Această carte s-a născut în urma unei teze de doctorat pe care am făcut-o despre memorialistica şi literatura închisorilor şi lagărelor comuniste din România. Adică, am comentat cărţile de memorialistică ale foştilor deţinuţi politic din România şi proza românească ce conţinea secvenţe despre Gulagul românesc. Eu nu am scris o carte de istorie, ci un eseu de mentalitate şi un eseu de analiză literară. După ce am finalizat teza de doctorat – de pionierat în anii respectivi, am terminat-o în 1998 –, mi-am dat seama că am o problemă identitară, că nu ştiam cum să mă mai raportez la mine, ca româncă. Pe de o parte eram mândră de faptul că oamenii ieşiseră în stradă în decembrie 1989, că existase un fenomen de graţie în proaspătul post-comunism românesc (altfel foarte dizgraţios): fenomenul Piaţa Universităţii din 1990. Am fost două zile acolo, în Piața Universității, şi, probabil, atunci, s-a născut conştiinţa mea morală. Pe de o parte eram mândră de lucrurile acestea, eram mândră de bunicul meu patern, preot greco-catolic care nu a renunţat la confesiunea lui şi a făcut şase ani de închisoare, dar în acelaşi timp eram oripilată de fenomenul Piteşti, de anumite scene din coloniile de muncă din Balta Brăilei şi de la Canalul Dunăre-Marea Neagră. Și atunci mi-am pus această problemă: cum mă mai raportez la ţara mea din punct de vedere patriotic? A fost ţara mea atât de oribilă la nivelul violenţelor petrecute în Gulagul românesc? Firește că ştiam de violenţele petrecute în timpul regimului de extremă dreapă, din timpul mişcării legionare şi apoi al regimului Antonescu, dar eram mai apropiată sufleteşte de perioada care tocamai se încheiase pentru că pe aceea o cunoscusem și o trăisem, pe cea dinainte o ştiam doar din istorie. Şi mă întrebam: e ţara mea chiar atât de tarată, de oribilă, de viciată? Sau ar trebui să fac o investigaţie la nivel global, politic, ideologic, la nivelul violenţelor politice petrecute în întreaga lume.

Deci, aşa s-a născut această cercetare despre tortura politică în secolul XX: din dorinţa de a găsi că în alte ţări s-a întâmplat ceva mai cumplit decât în România. De la un punct, mi-am dat seama, însă, că nu poţi să compari aceste lucruri, că oriunde se întâmplă o oroare e cumplit şi nu poţi crea o ierarhie a ororii, e injust să faci aşa ceva. Din păcate, dorinţa mea a fost răsplătită cu vârf şi îndesat pentru că ceea ce am cercetat a fost cu adevărat îngrozitor: am avut acces la mărturii abominabile despre infern şi despre felul în care cruzimea omului se manifestă acut în a schingiui un alt om.

În urmă cu 25 de ani, când am făcut această cercetare despre tortura politică, aveam un alt tip de energie şi de cercetare, atât umană, cât şi psihic, o energie pe care acum nu o mai am şi de aceea, spun eu, poate că dacă timpul ar fi întors, nu aş mai face această cercetare, chiar dacă din ea s-au născut şi alte lucruri, nu doar o sinteză a ororii şi a răului.

 

„Şi familia, şi naşterea literaturii testimonianle au făcut parte din opţiunea mea pentru studiul universului concentraţionar”

Erați foarte tânără când ați început să studiați, să scrieți despre ororile comunismului. V-ați făcut doctoratul în memorialistica de detenție, cum aţi amintit, teza publicând-o apoi sub titlul Gulagul în conștiința românească. Înţeleg că nu a fost doar interes pentru tema aceasta, ci şi o datorie față de oameni din familie care au trecut printr-o tragedie cauzată de regimul comunist. În afară de bunicul patern, a mai fost cineva din familie închis, deportat?

Eu sunt nepoata a doi preoţi, bunicul matern era ortodox, iar cel patern era greco-catolic, astfel că familia mea a avut o coloratură ecumenică, aşa cum ar trebui să fie lucrurile în ţara asta. În familia mea nu au existat tensiuni între cele două Biserici, dimpotrivă. Bunicul matern ortodox l-a respectat enorm pe cel ardelean, greco-catolic că nu a renunţat la confesiunea lui şi a făcut închisoare din pricina aceasta.

În momentul în care a venit Revoluţia din decembrie 1989, eu eram preocupată de onirism, de partea tenebroasă a operei lui Mihai Eminescu – de tema morţii și a visului. Când s-a prăbuşit regimul comunist, mi-am dat seama că nu mă mai pot întoarce la ceea ce cercetam înainte, pentru că asistam la naşterea unei noi literaturi, o literatură testimonială despre ceea ce a fost Gulagul românesc. Eu nu sunt istoric, sunt filolog şi atunci ochiul meu era unul de literat care, e adevărat, s-a combinat apoi cu un ochi de analist al mentalităţilor ce s-a format din mers, eu neavând o instruire, o pregătire în acest sens. Din mers m-am format şi ca analist al mentalităţilor.

Deci, pe de o parte a fost interesul pentru literatura testimonială – deja în primii ani după prăbuşirea regimului comunist existau între 50 şi 70 de cărţi de testimonii apărute, unele celebre, precum Jurnalul fericirii, de Nicolae Steinhardt, sau jurnalul Aniţei Nandriş-Cudla, 20 de ani în Siberia, ori cartea mai veche a lui Paul Goma, Gherla, altele aparţinând unor deţinuţi politici necunoscuţi care nu aveau neapărat talent literar, dar care îşi publicaseră mărturia. Pe de altă parte, exista şi povestea de familie care, desigur, m-a stimulat şi ea, pentru că bunicul patern, Vasile Cesereanu, a fost un adevărat cruciat, un adevărat luptător împotriva sistemului comunist. El a şi emigrat până la urmă şi a murit la Roma. A fost unul dintre protejaţii Pontifului Ioan Paul al II-lea şi este îngropat la Roma. Ca maestru spriritual extraordinar l-a avut pe episcopul Iuliu Hossu, care l-a hirotonit preot şi a cărui figură l-a ajutat să reziste în închisoare.

Aşadar, ambele argumente au făcut parte din opţiunea mea pentru această tematică: atât familia, cât şi naşterea acestei noi literaturi. Cum să mă mai întorc la Eminescu și la onirism când în faţa mea se năştea ceva cu totul nou, fascinant, captivant? Nu mai existau lucruri spuse în şoaptă, ca zvonistică anti-comunistă, ci erau mărturii directe, vii despre ceea ce s-a întâmplat în Gulagul românesc.

 

Recomandări de lectură: 

• Gelu Hossu: „Memoria terorii trebuie însoțită de pedeapsă”
• Ioana Boca: „Sighetul a devenit un spațiu de reflecție asupra unui trecut care nu trebuia uitat” 
• Ana Blandiana: „Adevărul câștigă implacabil teren, chiar dacă nu mai are cui să facă dreptate”
• Cătălin Ranco Piţu: „În decembrie 1989 au săvârşit crime împotriva umanităţii multe persoane aflate la vârful ierarhiei politico-militare”

---

  Urmăriți Puterea a Cincea și pe Google News

---