Adriana Babeți: „Ceea ce nu m-a părăsit niciodată, ca înger al fericirii, a fost cartea”


Foto: Arhivă personală Adriana Babeți

Adriana Babeți a împlinit recent 70 de ani. Am întâlnit-o senină, de o voioșie tonică, nu doar „pentru poză” – „Nu mă dau mai veselă decât aş fi în realitate”, spune – și  cu binecunoscuta și splendida sa parte ludică nealterată de trecerea timpului.

Adriana Babeți e unul din oamenii cu care, ca jurnalist, ți-ai dori să faci o carte-interviu. Până să-ți atingi visul, însă, te bucuri de întâlnirea cu un astfel de om și de un interviu „clasic”. Am vorbit cu Adriana Babeți despre romanul autobiografic la care visează de peste 20 de ani și care, dacă va fi scris, va fi și un roman al Timișoarei multi-culti, cum o numește. Despre – cine ar fi spus? –, inhibiția pe care a avut-o multă vreme în fața foii albe. Despre lumea literară și artistică din Timișoara și București în care a intrat spre finalul anilor 70. Despre prietenie și cel mai bun prieten al său de 40 de ani –„ever”, subliniază. Despre întâlnirea, memorabilă, cu Noica, la Timișoara. Despre felul în care arată fericirea la „borna 70”. Despre dans „ca formă de smulgere din smârcul celei mai negre amărăciuni”, pentru că Adriana Babeți dansează și pe muzica lui Grigore Leșe, și pe cea a lui  Elvis Presley ori Bruce Springsteen. Despre strada copilăriei sale, despre oamenii minunați de acolo și de atunci a căror amintire nu vrea să o lase se moară. Despre Crăciun și O, brad frumos, cântat în patru limbi, pentru că așa era, cândva, în „Timișoara multi-culti”.

 

 

„De mai mult de 20 de ani visez la un roman autobiografic”

CV Adriana Babeți

Prozatoare, eseistă, critic literar, profesor universitar – predă Literatură comparată la Universitatea de Vest din Timişoara  Adriana Babeți este una dintre cele mai cunoscute și apreciate scriitoare contemporane.

Volume publicate

Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir, strategii de lectură (Amarcord, 1998, Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru critică şi istorie literară), Dilemele Europei Centrale (Mirton, 1998), Arahne şi pânza (Editura Universităţii de Vest, 2002), Dandysmul. O istorie (Polirom, 2004, Premiul USR pentru critică şi istorie literară, Premiul Asociaţiei de Literatură Comparată şi Generală din România), Ultimul sufleu la Paris. 69 de reţete culinare (Polirom, 2006), Le Banat – un Eldorado aux confins (coordonator, Cultures d’Europe Centrale, CIRCE, Université de Paris-Sorbonne, 2007) şi Prozac. 101 pastile pentru bucurie (Polirom, 2009), Amazoanele. O poveste (Polirom, 2013) și Prozac 2. 90 de pastile împotriva tristeții (Polirom, 2014). Împreună cu Mircea Nedelciu şi Mircea Mihăieş a scris romanul Femeia în roşu (ediţia I, 1990, Premiul USR pentru proză; ediţia a II-a, 1998; ediţia a III-a, Polirom, 2003; ediția a IV-a, 2012).

Împreună cu Delia Șepeţean-Vasiliu, a îngrijit Pentru o teorie a textului. Antologie „Tel Quel” (Univers, 1980) şi Roland Barthes – Romanul scriiturii (Univers, 1987).

Coordonează, împreună cu Cornel Ungureanu, antologiile Europa Centrală. Nevroze, dileme, utopii (Polirom, 1997) şi Europa Centrală. Memorie, paradis, apocalipsă (Polirom, 1998).

Premii
Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru roman, 1991;  Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru istorie şi critică literară, 1998 (vol. Bătăliile pierdute); Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru istorie şi critică literară, 2005 (vol. Dandysmul. O istorie); Premiul Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România, 2005 (vol. Dandysmul. O istorie); Premiul „Cartea anului 2013” al revistei România literară, pentru volumul Amazoanele. O poveste; Premiul revistei Observator cultural la secţiunea Critică, istorie şi teorie literară pe 2013, pentru volumul Amazoanele. O poveste; Premiul „Cea mai bună carte a anului 2013” (categoria non-fiction), la Gala „Bun de tipar” a  Premiilor de excelenţă din Industria de carte din România, pentru volumul Amazoanele. O poveste; Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru istorie, critică literară, eseu, 2014, pentru volumul Amazoanele. O poveste;  Premiul revistei Foreign Policy, 2013 (100 de personalităţi…); Marele Premiu al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România pentru întreaga activitate şi pentru cel mai bun studiu de comparatistică din ultimii douăzeci de ani, Amazoanele. O poveste (2017); Premiul Senatului Universităţii din Bucureşti – Profesorul asociat al anului (2017); Premiul special „Sofia Nădejde” pentru o literatură fără granițe, al Fundației Art No More (2019).

Titluri onorifice și distincții

Ordinul Meritul Cultural în grad de Cavaler acordat de Preşedinţia României (2010); Medalia Comisiei Educaţiei Naţionale a Republicii Polonia pentru merite deosebite în domeniul educaţiei, 2010; Diploma de excelenţă a Consiliului Local al Municipiului Timişoara, 2010; Premiul de excelenţă academică al Centrului Universitar Timişoara, 2014; Distincţia „Profesor Bologna” a  Asociaţiei Naţionale a Organizaţiilor Studenţilor din România (2015)

Dragă Adriana, lumea te ştie după Dandysm, după Femeia în roşu, după Amazoane

După bicicletă! (Râde)

 

dar eu, recitindu-ţi, zilele trecute, Prozac-urile, mă întrebam, a doua oară, de ce nu te apuci de un roman autobiografic? De ce nu îţi dai drumul şi nu-ţi descarci amintirile? Mai ales că, spuneai, de ani de zile, ţii un fel de agendă-jurnal.

Da, ţin. Defula-m-aş şi n-am cui/, Defula-m-aş codrului. (Râde). Ăsta-i un hit din vremea tinereţii mele. Revenind însă la întrebarea ta, să spun ce cred şi simt. Anume că, pentru o proză de respiraţie (nu neapărat foarte mare) îţi trebuie, totuşi continuitate în ceea ce faci. Or, stilul de viaţă pe care l-am dus până acum un an m-a cam spulberat. Tot ce am putut să fac – şi zic că nu puţin lucru – a fost să lucrez constant, câteva ore pe zi, la Dicţionarul romanului central-european din secolul XX, proiect vechi de două decenii, de a cărui concepere şi coordonare aş fi răspunzătoare. Dar munca la Dicţionar nu antrenează acel tip de creativitate pe care l-ar solicita proza. E o cercetare de tip academic, stilistic decentă, dar nu creaţie propriu-zisă. Când am fost invitată să particip la volume colective, gen Tovarăşe de drum sau Intelectuali la cratiţă, cele vreo zece pagini confesive din Sarsanela sau alte zece din Amintiri din bucătărie, care se apropiau cumva de proză, m-au ţintuit la computer mai bine de câte o lună fiecare, fără să mai scriu nimic altceva. Au ieşit nişte pagini onorabile, dar nu ce înţeleg eu prin proza la care visez.

 

Ar fi romanul de care plănuieşti să te apuci de peste 20 de ani şi căruia i-ai şi găsit titlul: Andy?

Oh, da. De mai demult visez la el. Dacă n-ar fi chiar o prostie cât mine de mare, aş spune că de când m-am născut visez la el. Iar dacă o să mă enervez, o să-l intitulez după porecla mea din copilărie.

 

Pişpi?

Nu. (Râde). Andi Bandi. Scris împreună, într-un singur cuvânt, cu i sau cu y, nu ştiu încă. Poate nici nu o să rămână titlul ăsta. Poate nici n-o să scriu un roman. Jurnalul îl ţin însă şi acum, sub forma unor agende speciale cu care, în ultimii ani, mă aprovizionează prietena mea, Smaranda Vultur, agende care, în dreptul fiecărei zile, au un spaţiu de vreo doi-trei centimetri unde îmi notez lucrurile cele mai importante pe care ar trebui să le ţin minte. Pe baza acestui gen de însemnări pot să reconstitui tot ce am făcut în ziua de 10 decembrie, 1981, de pildă; e suficient să citesc cele câteva cuvinte notate acolo şi pot să reconstitui în cel mai mic detaliu ce am trăit atunci. Probabil că văzând foarte prost, mi se ascute un tip special de memorie: mă agăţ de figuri, de vorbe, de mirosuri, de lucrurile din jur şi mi le întipăresc definitiv în minte. Stochez la greu, ca un computer supra-încărcat. Sper să nu explodez sau să nu dea vreun virus peste mine şi să-mi şteargă tot ce-am adunat. Înţelegi ce vreau să spun.

 

Se anunţă un roman splendid.

Simţi tu?

 

Da, citind şi recitind unele din Prozac-urile tale, care chiar au efectul pe care l-ai dorit, de pastile pentru bucurie sau pastile împotriva tristeţii. Şi ar fi nu doar un roman confesiv, ci și un roman al Elisabetinului, al Timişoarei multi-culti, cum o numeşti tu.

Ce n-aş da să reuşesc! Dar îl tot amân din zeci de motive, toate legate în fond de inhibiţie. O mare parte din frâna asta vine din faptul că lucrez de peste 20 de ani la acest Dicţionar al romanului central-european. Or, din cele peste 250 de romane câte sunt prezentate în el, am citit şi recitit cel puţin 240. Unele ţin de realismul clasic, social, altele – de cel psihologic, ca să folosesc termeni consacraţi. Sunt şi destule experienţe avangardiste, moderniste şi postmoderniste de toate nuanţele. Oricum, am trecut cam prin tot ce avea mai bun în materie de roman Europa Centrală a secolului XX şi uneori cred că s-a cam spus tot ce era de spus. Şi-atunci îmi vine să las baltă ideea unui roman. Deşi, îmi zic tot eu, experienţele sunt unice, fie că e vorba despre ce ai trăit şi simţit, fie despre cum vrei să scrii despre toate astea. Şi iar mă apucă pofta şi curajul de a mă avânta.

 

„Cei doi Mirci mi-au demonstrat ce înseamnă să fii profesionist în ale scrisului”

În anii 80, Mircea Mihăieş te-a provocat la un epistolar zilnic care, înţeleg, a strâns sute de pagini. Nu v-aţi gândit să-l publicaţi?

Nu. Nici atunci, nici acum şi nici în viitor. Am publicat doar fragmente din el. Prima dată, în revista Agora, a lui Dorin Tudoran, în SUA. Acelaşi fragment, dar amplificat, a intrat şi într-unul din Prozac-uri şi ceva în preambulul cărţii lui Mircea, De veghe în oglindă.

 

Acest epistolar a fost scris în anii în care ai refuzat să publici, având o inhibiţie în faţa foii albe.

Da, o teribilă inhibiţie.

 

De unde temerea asta din partea unui scriitor care are talent? Talent în exces, s-a dovedit.

Degeaba. Nu e talentul de care aş avea nevoie. Ci mai mult o dorinţă şi o voinţă de a fi scriitor. Am debutat foarte timpuriu, catastrofal, ca elevă, cu o proză de un kitsch magnific. Nici nu vreau să mă gândesc… Pe urmă am publicat proze în revista studenţească Amfiteatru, ba chiar am luat un premiu al revistei pentru producţiile mele. Îmi vine să intru în pământ de jenă când îmi aduc aminte.

După aceea, la finele anilor 70, am pătruns într-o lume literară şi artistică timişoreană care avea relaţii foarte strânse cu scriitori, cu artişti din Bucureşti. Cred că după ce o să mor, pe casa în care locuiesc o să se poată pune o placă memorială cu „Pe aici au trecut….”. Fiindcă, treptat, casa asta s-a transformat într-un fel de salon cultural. Fostul meu soţ (Coriolan Babeţi – n.r.) invita – cu prilejul unor mari expoziţii iniţiate de el – filosofi, critici de artă, scriitori, pictori. Principala mea misiune era să pregătesc prânzurile sau cinele, împreună cu mama, apoi să întind masa şi, bineînţeles, să-i servesc pe oaspeţi. (Râde). După ce toate erau aranjate, aveam timp să şi ascult ce se discuta. Erau discuţii strălucitoare, pentru că minţile, cultura, stilul acelor oameni erau strălucite. Am învăţat atunci enorm de multe lucruri. Numai că întâlnirile cu aceste mari figuri, care azi au devenit repere ale culturii noastre, m-au inhibat total. Abia aveam curaj să deschid gura, deşi nu eram o tută. Ba – aş avea acum tupeul să zic –, dimpotrivă. Citisem mult, chiar foarte mult, fiindcă mă pregăteam pentru un doctorat în Dimitrie Cantemir (teza a fost publicată în 1998, la Amarcord, cu titlul Bătăliile pierdute. Dimitrie Cantemir, strategii de lectură, volum care a obţinut Premiul Uniunii Scriitorilor din România pentru critică şi istorie literară – n.r.). Nu era cuvânt, frază, idee pe care să nu le înţeleg sau despre care să nu pot spune şi eu ceva. Dar eram pur şi simplu paralizată, sufocată de complexe.

 

Când şi ce a generat declicul acela care te-a determinat să-ţi dai drumul pe pârtia literaturii?

Declicul acela l-a produs Mircea (Mihăieş –n.r.). Eram blocată total, fără să pot încropi nici măcar o pagină. Aveam sute de fişe, de conspecte, de idei schiţate cu pixul sau creionul pe hârtie, dar nu reuşeam să mă pun în faţa maşinii de scris şi să compun o pagină cap-coadă. Atunci el a zis că cea mai bună formă de dezinhibare ar fi un epistolar. Trei pagini pe zi fiecare, asta era norma. Aşa am început să mă reobişnuiesc cu exerciţiul în faţa maşinii de scris. După ’90 mi-am dat drumul pe cont propriu. Să nu uit să spun că importantă a fost şi experienţa trăită cu cei doi Mirci (Mihăieş şi Nedelciu – n.r.) atunci când am compus în doar 17 zile, la şase mâini, un roman de peste 500 de pagini, Femeia în roşu. Mircii mi-au demonstrat ce înseamnă să fii profesionist în ale scrisului. M-am străduit să ţin pasul cu ei, să fac faţă ritmului.

Partea proastă este însă că deblocajul ăsta a fost stimulat şi de nişte amfetamine. Era un medicament pentru slăbit, importat din Ungaria, care se chema Silutin, costa puţin şi se găsea în toate farmaciile. Eu nu voiam să slăbesc, ci urmăream efectul secundar, de stimulare cerebrală. Aflasem de toată povestea de la nişte studenţi medicinişti, care se îndopau cu Silutin în sesiune, dar după examene se lăsau de pastile, pentru că dădeau dependenţă. Eu eram însă într-o sesiune continuă, fiindcă trebuia să scriu şi să citesc (pentru revista Orizont, unde eram redactor, pentru doctorat, pentru alte reviste literare). Voiam să îmi înving starea de imensă oboseală de după naşterea Oanei şi de după nopţile nedormite. Pe mine pilulele astea mă trezeau din letargie, îmi dădeau brânci. Dar efectul se încheia tot mai repede şi eu voiam să fiu iar pe piscuri. Aşa am ţinut-o aproape 10 ani, până când Silutinul a fost retras din farmacii. Deci cam tot ce am scris în perioada aia a fost stimulat şi de medicamente. Ăsta e adevărul. Am plătit foarte scump cu sănătatea experienţa silutinistă şi n-aş recomanda-o nimănui niciodată. Şi să ştiu că n-o să mai scriu nimic nu o să îmi forţez corpul şi creierul cu vreun stimul. Maximum o cafea, două.

 

„De 40 de ani, Mircea Mihăieș e cel mai bun prieten. Ever”

În volumul aniversar pe care prietenii ţi l-au dedicat (Adriana Babeţi. Ştiinţa veselă, coordonat de Vasile Popovici – n.r.), Mircea Mihăieş spune că, de peste 40 de ani, sunteţi cei mai buni prieteni…

Ever.

 

…da, ever, şi te caracterizează aşa: „Adriana Babeți a fost întotdeauna cea mai bună dintre noi, cei hărnicuți, norocoși, gălăgioși, orgolioși și mai bine organizați. Și, pe deasupra, scutiți de multiplele corvezi pe care, ca bărbat, nu le ai. Ceea ce pentru apropiați a fost întotdeauna evident și indiscutabil, a început să fie perceput în ultimii ani și în mediul cultural și academic de la noi – și nu numai. Premiile au început să curgă potop, dinspre ambele zone – lucru mai rar în ziua de azi, când viața e împărțită pe ordine și căprării ce nu comunică între ele. Mă mândresc cu fiecare dintre aceste recunoașteri ale talentului și excelenței, așa cum mă mândresc cu fiecare clipă a celor peste patruzeci de ani de când suntem cei mai buni prieteni. Ever”. Tu cum l-ai descrie?

Aş spune că, de 40 de ani, e cel mai bun prieten. Ever. (Râde.) Dar că, spre deosebire de mine, a avut şansa (mare de tot, pentru scris) de a fi bărbat. O  recunoaşte singur atunci când spune că unei femei care vrea să facă şi carieră academică, şi să scrie, şi să ţină o familie îi e mult mai greu decât unui bărbat, de cele mai multe ori scutit de toate corvezile. El a fost scutit din plin, şi poate mulţumi Cerului pentru asta; e drept, a muncit imens pentru miile de pagini scrise, dar a fost susţinut şi de familie, şi de prieteni, şi de colegi, fără să cunoască parte din tracasările zilnice, covârşitoare pentru o femeie.

 

„Eram pur şi simplu meduzată de prezenţa lui Noica”

În cheia asta ţi-a spus Constantin Noica, la o întâlnire la Timişoara, în anii 80: „Păcat că sunteţi femeie”?

Nu cred că era un alt înţeles şi nici nu l-am întrebat, fiindcă nu am avut curaj, eram pur şi simplu meduzată de prezenţa lui. (Râde). Asta, deşi era de o modestie şi o delicateţe rare. Noica venise la Timişoara după ce produsesem şi eu un text despre Norii lui Petru Creţia…

 

Pe care ţi l-a apreciat foarte tare.

Da, după ce l-a citit, mi-a dăruit, oarecum solemn şi emoţionat, o copie după Gânditorul de la Hamangia, trofeul pe care trebuia să îl dea ori lui Mircea Mihăieş, ori lui Vasile Popovici, ori lui Dan Negrescu, pentru că ei erau cei trei timişoreni care se calificaseră în „selecţionata Noica”. Trebuia să fii bărbat şi să ai până în 27 de ani ca să intri în echipa lui de „fotbal intelectual” de la Păltiniş. Eu aveam 30 de ani şi eram femeie. În sensul ăsta mi-a spus ce a spus, cred, cu părere de rău, arătându-mi cam care îmi sunt, implicit, limitele avântului. A fost de rău augur avertismentul lui, pentru că inhibiţia mea la scris s-a însutit, dar a avut şi ceva bun: am continuat să citesc în draci filozofie, literatură, istoria religiilor (xeroxurile să trăiască!), istorie, ezoterism, ca să-i pot ţine piept lui Dumitraşcu Vodă. Şi tot m-a înfrânt până la urmă domnul Cantemir, fiindcă am pierdut toate bătăliile cu el.

 

„Nu mă dau mai veselă decât aş fi în realitate”

Foto: Costi Duma

Eşti mereu veselă, de o voioşie tonică, chiar contagioasă. Cum îţi refaci stocul de endorfine când e pe sfârşite?

Iarăşi nu am niciun merit. Cu cât am înaintat în vârstă, ca să nu spun că am îmbătrânit, stocul ăsta s-a menţinut, cred că şi datorită unor medicamente. Nu mă dau mai veselă decât aş fi în realitate. (Râde). Dar, serios vorbind, cred că parte din felul meu de a ieşi în lume se datorează unei gene întremătoare, care-mi vine dinspre mama mamei, deci e ceva înnăscut. Dar şi datorat unui stil de a fi al familiei mele, extrem de tonic, de binedispus, de relaxat. Am crescut într-un mediu foarte prietenos şi vesel, într-o casă în care totul era transparent, tot ce aveai pe suflet era comunicat şi împărtăşit cu ceilalţi. Eram dezinhibaţi şi plini de umor, în special bunica, idolul meu, băbuţa, cu care încep să şi seamăn ca fel de a fi. Era o femeie neştiutoare de carte, care fusese bucătăreasă în casele unor familii înstărite din Beiuş. Era plină de fantezie când povestea sau când gătea, dar avea şi un pragmatism, o putere de adaptare ieşite din comun. Găsea soluţii rapide pentru orice ieşire din impas şi avea uneori un curaj nebunesc, pe care, din păcate, nu l-am moştenit. Dar umorul ei şi un tip de vitalitate le-am preluat din zbor. Mama era puţin mai melancolică, mai introvertită; la fel, tata.  Dar când eram împreună, toată lumea se dezinhiba, povestea, glumea, râdea.

De la femeile din familia mea am deprins să văd partea plină a paharului şi să-mi zic că nu-i dracu’ chiar aşa de negru, că n-o fi să nu fie cumva. Sigur, e vorba despre naturi adaptabile, poate chiar uşor pasiv-resemnate, care iau lucrurile aşa cum sunt. La mine se adaugă însă şi neputinţa aproape organică de a intra în stări conflictuale. Nu am linişte până nu mă împac (cu mine, cu cei din jur). Cred însă că starea asta de seninătate – până la senilitate mai am! (Râde.) – e potenţată şi de betablocantele pe care le-a iau (cam multe). N-ai cum să nu ajungi  zen. (Râde). De pildă, raţional, realizez că, dacă s-ar năpusti acuma peste noi unul cu un cuţit sau cu un pistol în mână, ar fi ceva nasol. Dar aşa, l-aş întreba fără frică: „Ce vrei, mă?” Deci nu somatizez ceea ce raţiunea îmi dictează. Tot aşa, şi cu emoţiile care, în mod obişnuit, te-ar face să explodezi de bucurie. Raţional, ştiu că trebuie să mă bucur, dar zvâcul nu trece în plex aproape deloc. Asta e şi o pierdere, şi un câştig. La vârsta mea e mai degrabă un câştig.

 

„Să fii împăcat cu tine e o formă de fericire, dacă nu cumva chiar între cele mai trainice

Cum arată acum fericirea? Îi dai o altă definiţie, o altă imagine faţă de cele pe care le aveai în alte etape ale vieţii?

Da, categoric, mai ales că acum sunt la mare modă fericiologii (Râde), care chiar asta spun: că reprezentările fericirii diferă în funcţie de vârstă, pe lângă altele. Ce să spun, mare filozofie! Normal că şi pentru mine fericirea a avut felurite întruchipări, din copilărie până azi. Joaca, dragostea, maternitatea, reuşitele în meseria de profesor – au fost, să le zic cumva, „chipuri” ale fericirii. Nimic nou, nimic neobişnuit. Dar ceea ce nu m-a părăsit niciodată, ca un fel de înger al fericirii, care m-a vegheat cu aripile lui în formă de pagini, a fost cartea. Cărţile. Cititul. De când eram copil până acum, când m-am aşezat cu multă linişte în mine. Fiindcă şi asta e o formă de fericire, dacă nu cumva chiar între cele mai trainice: să fii împăcat cu tine.

Am trecut câţiva ani printr-o încercare grea, văzând suferinţa mamei mele, pe care am asistat-o până în ultima clipă. Anul trecut ea s-a stins. După o vreme am simţit ceva eliberator şi nou, de parcă aş fi renăscut. Oricât ar părea de ciudat, cred că, prin moarte, ea m-a născut de fapt încă o dată. Poate şi din cauza asta pot gusta toate clipele stării de bine. Apoi, am ajuns la un tip de confort fizic şi psihic, la un sentiment al siguranţei zilei de mâine, ceea ce  nu-i puţin lucru în ziua de azi. Da, de fapt, mă simt mult mai bine decât la 30 sau la 40, 50 şi chiar 60 de ani. M-au întrebat nişte liceeni, cu care mă întâlnesc în fiecare an la acţiunile fundaţiei Kratima, dacă aş mai vrea să fiu tânără. Le-am răspus ca din puşcă: „Nici poveste!” Au rămas uimiţi. Dar n-am avut curajul să le spun de ce. Mi s-ar fi strâns sufletul.

 

„Dansul te poate scoate din smârcul celei mai negre amărăciuni”

Citeam, cu ceva ani în urmă, în Suplimentul de Cultură, cum dansai cu dezinvoltură şi pe muzica lui Grigore Leşe, într-o noapte, luându-le la dans pe mama ta şi pe infirmiera ei, şi rock’n’roll, pe Jailhouse Rock, a lui Elvis Presley, în Parcul Rozelor,  apoi într-un magazin din New York, pe I’m on Fire, a lui Springsteen, cu Oana, fiica ta, rămasă la şcoală, în SUA.

Atunci am şi plâns. Încă nu luam betablocante.

 

Chiar  te poate smulge o dănţuială din smârcul celei mai negre amărăciuni, ca să te parafrazez?

Da. Încearcă şi tu. Forţează-te să dai tare drumul unei muzici – acum, sigur, nu Marşul funebru (Râde), ci una sprinţară, care să te scoale din groapă. Ştiu, pentru aşa ceva trebuie să ai un pic de şvung. Deci avânt, plus voinţa de a ieşi din smârc. Spun din proprie experienţă că dansul te poate scoate dintr-o stare proastă, la fel ca mersul cu bicicleta sau pe jos, vioi, prin aer rece.

 

Mai dansezi?

Prin casă, da. Evident,  nu pe Lacul lebedelor (Râde).

 

Deşi ai avut un moment în care te-ai visat balerină.

Da. Vai de capul meu… (Râde.)

 

„Un om moare de fapt când îi mor şi martorii, şi amintirile”

Care e cea mai frumoasă amintire din casa copilăriei tale pe strada Ion Vasi, din Timişoara – actuală Cozia, pentru localizare?

Da, Cozia. E strada pe care o împart cu Daniel Vighi. Am zis că jumate să se cheme cândva Vighi şi cealaltă jumătate, Babeţi, deşi el e novice, e vinitură. (Râde). Despre copilăria pe această stradă voi vorbi, dacă va exista acel roman. E miraculoasă.

 

Tu o faci miraculoasă.

Felul în care o dilat în amintire e aşa cum spui. Unele din amintirile de atunci au migrat în vise, altele, în scurte pagini de proză. Într-un astfel de vis care, când şi când, revine – de fapt, chiar primul meu vis, de pe la trei ani – îmi apar toţi ai mei şi vecinii (copii şi oameni mari), ţinându-se de mâini şi înaintând pe mijlocul străzii. Eu sunt undeva în urma lor şi îi strig să mă aştepte. Apare, la un moment dat, şi un punct de grăniceri, o gheretă cu barieră, prin care toţi trec ţinându-se de mâini, se îndepărtează şi mă lasă în urmă. Iar eu mă trezesc speriată de moarte. E în acest vis o teamă constantă de a fi uitată, abandonată. Un psiholog mi-ar spune că am o nevroză de abandon.

Mă copleşeşte imaginea de demult a acestei străzi, pietruită cu bolovani de râu, pe marginea căreia erau copaci mari, ale căror coroane se împreunau. Îmi amintesc apoi de jocurile până la epuizare, cu băieţii, de goana nebună prin curţi, de grădina părăsită care mă fascina, dar mă şi înspăimânta. De neuitat sunt şi după-amiezele petrecute în camera lui Bojidar Moşorca, un bătrân din vecini, fost ofiţer, care nu avea copii şi care m-a învăţat să scriu şi să citesc cu litere gotice, ba chiar şi câteva ideograme chinezeşti. Acest Bojidar, ofiţer în Armata austro-ungară în Primul Război Mondial, a fost luat prizonier de ruşi şi dus în Extremul Orient. De acolo s-a întors, prin 1924, cu un vas englezesc şi a făcut aproape înconjurul lumii. Din călătoria aia a adus o puzderie de obiecte şi haine exotice, albume de fotografii, dar mai ales zeci de poveşti adevărate. Toate m-au proiectat, în plin stalinism, pe altă planetă, de parcă, stând în camera lui, intram într-o capsulă care mă proiecta undeva, cândva, în trecut, într-o cu totul altă lume. Despre el şi despre alţi oameni de pe strada Ion Vasi  aş vrea să scriu. Ar fi păcat ca ei să intre în cea mai adâncă uitare, fiindcă atunci moare de fapt un om, când îi mor şi martorii, şi amintirile. Or, eu nu vreau să-i las să dispară aşa. Au fost minunaţi, ca şi vieţile lor neştiute.

 

Dar gustul copilăriei care e?

Gustul zarzavaturilor şi al fructelor din grădină, şterse cu fusta sau maieul şi mâncate direct acolo: roşii, gulii, morcovi, mere, pere, piersici. Gustul supei de găină cu tăieţei, al grişului cu lapte. Şi acum, când intru în vrie, repede îmi fac un griş cu lapte.

 

„Am fost şi ou de Paști, și pui, şi şoarece, şi buburuză”

Foto: Arhivă personală Adriana Babeți

E o parte ludică splendidă în tine, nealterată de trecerea timpului. Mai e ceva ce bucură la aceeaşi intensitate ca în copilărie?

Da, imens şi intens mă bucură multe lucruri. Toate prostelile. Ieri, de exemplu, pe ultima sută de metri, mi-a încolţit ideea să le aduc Bufniţelor, la aniversare (Librăria La două bufniţe, din Timişoara, a împlinit, recent, trei ani – n.r.), un tort Doboş (numele uneia dintre fondatoarele librăriei fiind Oana Doboși-Potcoavă – n.r.). De fapt, două torturi. Dar nu aşa, simple, ci ornate cu bufniţe mici din ceramică. M-am bucurat de bucuria lor. Sau de bucuria prietenilor când le pregătesc surprize de sărbători, cu mascote, măşti, costume.

 

Ai fost adorabilă costumată în Iepuraş, în brad de Crăciun.

Am fost şi ou de Paşte. (Râde.) Şi pui, şi şoarece, şi buburuză. La un momernt dat am crezut că suntem ridicoli, dar copiii noştri – care au în jur de 40 de ani şi care vin la chefurile noastre – zic că totul e OK, ba chiar constată că ne distrăm mai bine decât ei la chefurile lor. Până nu o să îmi spună fiică-mea că sunt ridicolă, nu o să abdic.

 

Ai vreo surpriză pregătită şi pentru Crăciunul ăsta?

Văleu, da! (Râde.) Dar dacă e surpriză, nu pot să spun.

 

„De Crăciun, toţi copiii din vecini veneau la noi și cântam O, brad frumos, în patru limbi”

Nici nu insist, aştept să citesc post-festum despre ce pui la cale. Dar cum erau Crăciunurile pe strada copilăriei tale din Elisabetinul Timişoarei?

Crăciunuri multi-culti. Toţi copiii din vecini veneau la noi, indiferent de naţie şi de religie, spuneam poezii, primeam cadouri şi, în spiritul internaţionalismului proletar (râde – n.r.), cântam O, brad frumos, în patru limbi. Astea au fost lucruri superbe şi au dus la relaţii trainice între familii. Foştii vecini, copiii şi nepoţii lor au păstrat legături până azi. Ce jale a fost când nemţii şi evreii au început să plece… Noi, copiii, l-am cooptat în jocurile noastre multi-culti până şi pe băiatul unui subofiţer rus încartiruit la noi pe stradă.

 

Şi l-aţi învăţat pe Vova să mănânce pâine cu untură.

Da, dar noi mâncam cu sare şi boia, el, cu zahăr. Cine ştie în ce KGB o fi ajuns după ce a plecat de aici. (Râde.)

 

„Sper să ajungă şi România ziua în care mamelor să nu li se pară că întoarcerea acasă a copiilor ar fi un eşec”

Mămăloi, asta a rămas în mine, nu s-a dus. Înţelegi?”, ţi-a spus, cu nişte ani în urmă, fiica ta, Oana, când, reîntoarsă acasă după ani şi ani, a deschis sertarul cu gume, şerveţele, învelitori de ciocolată… Dar în sufletul lui „mămăloi” e ceva care a rămas acolo pentru totdeauna?

Amintirile cu Oana mică, bucuria cu care desfăcea staniolurile de la ciocolata primită din Germania şi, după aia, un an-doi, le tot mirosea, fiindcă erau vremurile când în magazine nu găseai mai nimic. Dincolo de râsu-plânsu ăsta, între noi e o legătură pe care n-aş prea putea să o descriu în cuvinte. Oana e departe, foarte departe, la mii de kilometri, dar sunt fericită că ei îi este bine acolo. Ne auzim zilnic. De ziua mea (pe 12 noiembrie – n.r.), mi-a copt o surpriză de era să fac infarct. A sunat pur şi simplu la poartă şi a strigat „Mami!”. Totul a fost o urzeală a prietenilor mei: venirea Oanei din Canada, cartea Ştiinţa veselă (volum coordonat de Vasile Popovici, apărut anul acesta la  Editura Muzeului Literaturii Române – n.r.), drumul la Bucureşti, festivităţile şi lansările. Nimic n-am ştiut! Şi nici nu m-am aşteptat la atâtea surprize. Aşa că, deşi îndopată cu betablocante, mi-a tremurat inima şi mi s-au umplut ochii de lacrimi. Zece vieţi dacă aş avea şi tot nu le-aş putea mulţumi cât aş vrea prietenilor mei pentru câtă bucurie mi-au făcut.

Şi ce-o mai fi, oare?

Cine ştie ce-o mai fi…Cine ştie cum oi îmbătrâni (pentru că acum mă simt încă în puteri şi cu minţile adunate). Doamne, dă să intrăm în ceva cât de cât trăibil pentru toţi în România. Şi pentru cei care o duc greu aici, dar şi pentru cei obişnuiţi cu o viaţă normală în alte ţări. De întors, precis că mulţi s-ar întoarce, pentru că e o dulceaţă a relaţiilor dintre oameni pe care acolo nu o găsesc întotdeauna. Cred că unii, nu puţini, au rămas totuşi ataşaţi cumva de lumea de acasă. Depinde de foarte multe lucruri starea asta. Cred, însă, că nici noi nu am rămas chiar pe loc. Pâş-pâş, încet, mult prea încet, am mers totuşi înainte. Nu poţi fi chiar orb. Dar sunt încă multe de făcut, multe de îndreptat. E mult de aşteptat. Iar tinerii nu mai au răbdare şi pot să îi înţeleg. Sper să ajungă şi România ziua în care mamelor să nu li se pară că întoarcerea acasă a copiilor ar fi un eşec, o înfrângere, o nereuşită a acestora.

Dar hai să facem o încheiere mai optimistă: deci sper ca aceşti copii să se întoarcă acasă, măcar la pensie. Nu ştiu ce vor face ei, dar ştiu sigur că eu nu voi pleca de aici. Cum am mai spus cu diferite prilejuri, nu m-am născut la Timişoara, dar prin programul „Ultima casă” (râde), pe care l-am inaugurat recent, mi-am asigurat rămânerea definitivă pe sol (de fapt, în subsol) timişorean. Una din marile mele aspiraţii a fost să-mi găsesc locul. Şi, de aproape 70 de ani, l-am găsit aici, la Timişoara, oraşul perfect pentru mine.

 

P.S. Mulțumiri Librăriei La două bufnițe, care ne-a găzduit, pentru realizarea acestui interviu.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

1 Răspuns

  1. I am actually glad to read this website posts which
    consists of plenty of helpful information, thanks for providing
    these data. Fussball Trikots

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.