Profesor universitar Radu Carp: „Curtea Constituţională a României devenit un actor politic”


Prin decizia referitoare la revocarea din funcţie a procurorului-şef al Direcţiei Naţionale Anticorupţie, Laura Codruţa Kövesi, Curtea Constituţională se plasează pentru prima dată în postura de a rezolva un conflict de natură constituţională între instituţii prin impunerea unei soluţii de rezolvare a conflictului. O decizie care practic modifică ilegal regimul politic, aruncând în irelevanţă instituţia prezidenţială.

Profesorul universitar Radu Carp, de la Facultatea de Științe Politice a Universității din București, specialist în drept constituţional, spune că speţa privind revocarea procurorului-şef al DNA ar fi trebuit respinsă de către CCR, pentru că în acest caz nu există unui conflict între puteri.

Am discutat cu Radu Carp despre o posibilă nerespectare a legii fundamentale chiar de către CCR, despre varianta pe care trebui să meargă preşedintele Klaus Iohannis – care are de ales între aplicarea unei decizii care modifică ilegal regimul politic, şi nerespectarea ei –, despre precedentul periculos pe care îl creează aplicarea acestei decizii, dar şi despre modul în care ar putea fi eliminat rolul de actor politic pe care îl joacă CCR.

 

 

Rolul CCR ar trebui să fie acela de a rezolva problemele legate de interpretarea Constituţiei, mai puţin să fie un mediator între puterile statului

CV Radu Carp

Radu Carp este profesor la Facultatea de Științe Politice a Universității din București și director al Şcolii Doctorale de Ştiinţe Politice.

Are un masterat în studii europene și relații internaționale la Institut Européen des Hautes Etudes Internationales (1996) și este doctor în drept al Universității „Babeș-Bolyai“ (2002).

Are numeroase colaborări și stagii de predare la universități prestigioase și a participat la proiecte de cercetare în colaborare cu mai multe instituţii.

Domeniile sale de interes şi cercetare sunt: Teoriile secularizări, Relaţia Stat – Biserică în Europa. Autonomia religiilor în context comparat şi european. Modelul şi dreptul european al religiilor, Democraţia creştină în Europa: concepte şi partide politice, Spaţiul public european – actori, acţiune colectivă, europenizare, reţele de politici, guvernare multinivel, Regimul politic european. Teorii ale integrării europene, buna guvernare, dreptul constituţional al Uniunii Europene şi Constituţionalism comparat.

A publicat 15 volume, atât de autor, cât și colective, printre care „Pentru un creştinism al noii Europe”, volum scris împreună cu Ioan I. Ica jr. şi Teodor Baconschi (2007, Humanitas), „Limitele Constituţiei. Despre guvernare, politică şi cetăţenie în România”, volum scris împreună cu Ioan Stanomir (2008, C.H. Beck), „Inventarea Constituţiei. Proiecte intelectuale şi dezvoltare instituţională în Principatele Române în secolul al XIX-lea”, volum scris împreună cu Ioan Stanomir (2009, C.H. Beck),  „Religie, politică şi statul de drept. Secvenţele unei acomodări” (2013, Humanitas), „Politograma: Incursiuni în vocabularul democraţiei” (2015, Institutul European), „Dreptul public: perspectiva comparată şi analiza politică – o intersecţie necesară” (2015, Adenium), „Calea europeană a Republicii Moldova” (2016, Adenium), „Mai are politica vreun sens?”(2018, Humanitas).

A mai publicat articole și capitole în volume colective în Austria, Belgia, Bulgaria, Germania, Lituania, Polonia, Republica Moldova, Olanda, SUA, Ucraina.

(Sursă CV: Humanitas)

Este pentru prima dată când CCR rezolvă un conflict de natură constituţională între instituţii prin impunerea unei decizii, a unei soluţii de rezolvare a conflictului. Domnule Carp, se poate vorbi, în acest caz, de o nerespectare a legii fundamentale chiar de către CCR?

Pornim de la prezumţia că CCR respectă Constituţia, pentru că este garantul supremaţiei ei. Problema fundamentală este de ce rezolvarea acestor conflicte între puterile statului revine Curţii Constituţionale. Este o prerogativă introdusă în 2003 şi, dacă ne uităm pe felul în care a fost folosită, vedem că mai degrabă nu a rezolvat astfel de conflicte date spre soluţionare, ci le-a aprofundat.

Dacă ne uităm la recenta speţă referitoare la revocarea doamnei Codruţa Kovesi, vedem că CCR nu a rezolvat un conflict, aşa cum a fost sesizată, ci dimpotrivă a făcut ca soluţia să fie imposibil de găsit, după cum arată ultimele evoluţii. Cred că rolul CCR ar trebui să fie acela de a rezolva problemele legate de interpretarea Constituţiei şi mai puţin să fie un mediator între puterile statului. Exercitând această putere de mediator, în mod discreţionar uneori, devine actor politic ea însăşi. CCR poate deveni şi a devenit un actor politic. Ea este învestită şi de restul actorilor politici cu această responsabilitate – drept dovadă numeroasele sesizări bazate pe existenţa unui conflict între puteri –, şi a început să-şi ia acest rol în serios mai mult decât ar trebui să o facă. Ar trebui să se renunţe la această prerogativă sau ea să fie limitată la conflictele de competenţă între autorităţi: atunci când două autorităţi ar fi egal competente prin diverse texte de lege, CCR să arbitreze, să decidă cine este competent şi în ce condiţii.

A fost o discuţie pe tema aceasta şi în 2009, când a fost redactat Raportul Comisiei Prezidenţiale de Analiză a Regimului Politic şi Constituţional din România – la care aţi contribuit şi dumneavoastră –, în care se menţiona, între altele, că nu în toate situaţiile ajunse la CCR se poate face distincţie între conflictele juridice şi cele politice, pentru că majoritatea au o dublă natură. Care ar fi varianta cea mai bună: suprimarea acestei atribuţii a CCR sau obligaţia CCR de a se pronunţa numai asupra conflictelor de competenţă între autorităţile publice?

Asta e o opţiune politică ce revine legiuitorului şi celor care vor să modifice Constituţia. Noi am avut două încercări de revizuire, una în 2011 şi una în perioada 2013-2014, care, însă, nu s-au concentrat pe felul în care ar trebui să arate CCR – nu că acesta ar fi punctul nodal al regimului politic din România, dar încercările de revizuire au ocolit această problemă care vedem că, de fapt, este una foarte importantă.

 

„Nu avem de-a face cu existenţa unui conflict între puteri, ci cu un conflict în interiorul aceleiaşi puteri”

Aţi afirmat că, în opinia dumneavoastră, speţa privind revocarea procurorului-şef al DNA ar fi trebuit respinsă de către CCR, invocând o eroare.

În primul rând, noi nu avem de-a face cu existenţa unui conflict între puteri, între cea executivă şi cea judecătorească. Avem de-a face cu un conflict în interiorul aceleiaşi puteri – ministrul Justiţiei este de o opinie, Preşedintele are o altă opinie, dar amândoi fac parte din puterea executivă. Nu putem vorbi, prin urmare, despre un conflict între puteri. S-ar putea argumenta că ar exista un asemenea conflict, din cauza faptului că avem un aviz CSM nefavorabil revocării din funcţie a şefei DNA, dar este vorba despre un aviz, nu despre o decizie a CSM, un aviz solicitat în această procedură. Prin urmare, după părerea mea, nu ne-am aflat în această situaţie şi, paradoxal, ne aflăm acum, după decizia CCR. Acesta este marele paradox al deciziei Curţii, că nu exista un conflict înainte de rezolvarea ei şi iată că există unul după rezolvare, chiar şi în condiţiile în care motivarea încă nu a fost comunicată, în sensul că există voci din partea puterii legislative care încep să fie împotriva puterii executive, respectiv a Preşedintelui.

 

„CCR poate să constate ceva, dar nu să ordone ceva”

Mai există vreo soluţie de ieşire din această situaţie, venită, eventual, tot dinspre CCR?

România, ca ţară, a luat decizia în 1991 să învestească o instituţie cu această capacitate de a controla, de a fi arbitrul suprem în ceea ce priveşte interpretarea Constituţiei. Până când nu se va lua o altă decizie politică, reflectată în Constituţie, nu cred că putem găsi un remediu la ceea ce întâmplă în prezent la CCR. Deciziile sale sunt obligatorii, văd că într-adevăr există un paradox între comunicatul respectiv, între o analiză a situaţiei de fapt, în prima parte, şi unui ordin adresat Preşedintelui, foarte categoric, în a doua parte, văd că există această contradicţie, dar pe de altă parte, tot ce scrie în acea motivare trebuie pus în aplicare. Aici e marea dificultate: cum va fi redactată această motivare, pentru că CCR poate să constate ceva, dar nu poate să ordone ceva. O decizie a CCR nu poate să dicteze comportamentul Preşedintelui, Parlamentului sau al  Guvernului. Trebuie doar să constate încălcarea, sau nu, a unei norme constituţionale, poate face anumite consideraţii de ce s-a încălcat, care sunt remediile, dar nu poate fi o autoritate suparordonată tututor celorlalte puteri.

 

„Puterea Preşedintelui, numirea celor care se află în fruntea DNA, a Parchetului General, nu a fost atinsă de vreuna din deciziile CCR”

Aşa cum se văd lucrurile în momentul de faţă, preşedintele Klaus Iohannis are pratic de ales între aplicarea unei decizii a CCR, care practic modifică ilegal regimul politic, aruncând în irelevanţă instituţia prezidenţială, şi nerespectarea unei decizii a CCR. Care e varianta pe care ar trebui să meargă? Cu ce efecte posibile?

Cred că Preşedintele nu are de ales, nu poate decât să aplice respectiva decizie. Ȋnsă marea putere a Preşedintelui, care nu a fost atinsă de vreuna din deciziile CCR, se referă la numirea celor care se află în fruntea DNA, a Parchetului General. Cred că Preşedintele ar trebui să se concentreze – eventual şi în consultare cu instituţiile europene care monitorizează justiţia din România – pe ceea ce se va întâmpla după acest episod. Probabil că se va ajunge la gândirea numirii unui interimar la conducerea instituţiei, dar ar trebui ca toate eforturile să se concentreze în această direcţie. Şi nu e vorba doar de Preşedintele Iohannis. Noi, ca ţară, trebuie să răspundem la această întrebare: vrem să avem o justiţie puternică şi eficientă în combaterea corupţiei sau nu? În funcţie de răspunsul la această întrebare, găsim şi persoana potrivită să exercite acea funcţie. Doamna Kövesi a fost foarte potrivită, ar fi fost foarte potrivită şi în continuare – rezultatele dovedesc că DNA a fost şi este o instituţie eficientă, puternică şi respectată –, dar cred că trebuie să ne gândim la viitor, la felul în care sunt recrutaţi judecătorii CCR, la felul în care va trebui revizuită Constituţia României, la cerinţele care ar trebui să le îndeplinească conducătorul acestei instituţii, pentru că nu e vorba doar de doamna Kövesi aici, nu trebuie personalizată discuţia, ci şi de prestigiul României, care a fost construit în jurul acestei instituţii şi trebuie văzut cum se poate asigura deplina ei funcţionare în situaţii de acest gen, în care poate avea loc o revocare, o numire a unui interimar. Nu e vorba de o instituţie ca oricare alta, la care să găsim o formulă de interimat care să asigure doar buna funcţionare; nu, e vorba despre instituţia unde trebuie reafirmat acest consens, dar trebuie să funcţioneze la parametri ei cei mai buni.

Punând în aplicare această decizie, nu se creează un precedent periculos, în sensul că, peste două luni, ministrul sau partidul care l-a numit decide din nou revocarea conducerii DNA sau a Parchetului General ori a DIICOT, şi se va ajunge la aceeaşi situaţie ca acum?

Tocmai aici e pericolul acestei decizii, pentru că, de fapt, ea modifică nu numai mecanismul de revocare, ci, după părerea mea, şi o chestiune ce ţine de funcţionarea regimului politic şi parlamentarizează mai mult regimul politic decât în prezent. În ce sens? Dacă se acordă mai multă importanţă ministrului Justiţiei în acest proces, evident că Parlamentul şi Guvernul pot influenţa mai mult Justiţia, ceea ce nu s-ar întâmpla dacă Preşedintele, ales de cetăţeni, are mai multă eficienţă în luarea unor decizii. Alegerea ca Preşedintele să facă parte din această procedură nu este întâmplătoare, nu ţine nici de Băsescu, nici de Iohannis, nici de un alt preşedinte. Ţine de faptul că Preşedintele are în spate un număr de voturi care îi asigură deplina legitimitate în cazul luării unei decizii. De aceea s-a instituit acest mecanism. Repet, nu a fost instituit în 2003 nici pentru Adrian Năstase, care spera să fie ales preşedinte, nici pentru Ion Iliescu, care era atunci preşedinte, ci în ideea că Preşedintele are această legitimitate populară care îi dă poziţia de arbitru între puterile statului, atunci când acestea deraiază.

 

„Mecanismul ca Preşedintele şi Parlamentul să propună judecători la CCR este foarte bun, problema este că partidele nu sunt suficient de mature pentru a propune candidaţi independenţi”

A fost adusă în discuţie, zilele acestea, politizarea CCR drept cauză a controversatei decizii emise zilele trecute. Cum poate fi eliminat rolul de actor politic pe care CCR îl joacă, iată, sub mandatele unora?

Noi avem o imagine oarecum falsă despre cum funcţionează şi cum arată azi CCR, pentru că, poate într-adevăr, alegerile nu au fost cele mai potrivite, poate cei mai buni profesionişti ai dreptului constituţional nu au avut susţinerea necesară pentru a funcţiona ca judecători la CCR. Pe de altă parte, CCR reprezintă imaginea în oglindă a regimului politic din România. Mecanismul în sine, ca Preşedintele şi Parlamentul să propună judecători la CCR, este foarte bun – a fost probat şi în alte ţări –, problema este că partidele politice nu sunt suficient de mature pentru a propune candidaţi independenţi, ci preferă să meargă pe mâna unor persoane care au fost membri de partid. CCR este o instituţie politizată prin esenţă, dar la ora actuală e prost politizată, pentru că noi avem de-a face cu foşti oameni politici care sunt în poziţii de decizie. Aceste lucruri se pot regla în funcţie de maturitatea sistemului democratic.

În Franţa, de exemplu, foştii preşedinţi fac parte de drept din Consiliul Constituţional, indiferent dacă revin sau nu în partidele lor. Există însă o cutumă care spune că, de fapt, ei au doar un titlu onorific şi nu intervin în buna funcţionare a Consiliului Constituţional. S-a discutat mult despre această putere a lor, dar chiar şi atunci când erau membri de drept, foşti preşedinţi, ei nu interferau în activitatea Curţii, erau mai degrabă acolo ca garanţi ai faptului că Curtea Constituţională poate să apeleze la o expertiză în cazuri mai complicate. La noi, dacă s-ar introduce astăzi o asemenea prevedere, ar fi foşti preşedinţi extrem de activi şi extrem de vocali în cazul CCR. Deci, depinde şi de felul în care funcţionează instituţia, de maturitatea democratică a unei societăţi în a folosi aceste mecanisme.

Am ajuns în situaţia actuală pentru că nu s-au instituit nişte filtre. Părerea mea este că un filtru foarte eficient ar fi fost dacă celor care au făcut parte din partidele politice li s-ar fi interzis timp de un an să candideze la funcţia de judecător al CCR. Nu văd de ce la Autoritatea Electorală Permanentă, de exemplu, sunt restricţii maxime în ceea ce priveşte apartenenţa la un partid politic, pentru cei care fac parte din această instituţie – din motive lesne de înţeles, pentru a nu interfera în procesul electoral –, în timp ce la CCR, care este o instituţie mult mai importantă în ansamblul mecanismului constituţional, nu există asemenea restricţii. Nu ar fi vorba de a afecta dreptul unei persoane de a accede la o funcţie la CCR, ci de respectarea unui interval minim în care respectiva persoană nu ar mai putea să fie un mecanism de transmitere a unor comenzi politice dinspre un partid către CCR. Nu sunt de acord nici cu iniţiativa USR care defineşte un termen mult prea mare, dar un termen de un an ar fi absolut rezonabil pentru a asigura – nu aş spune că sută la sută, dar ar fi un pas înainte – independenţa CCR. Inclusiv pentru aceasta este nevoie de o modificare a Constituţiei. Dacă azi cineva ar avea ideea ca printr-o lege să impună asemenea ştachetă, respectiva normă ar fi declarată neconstituţională tocmai de către CCR. Tocmai de aceea ar trebui să existe un consens mult mai larg reflectat în modificarea Constituţiei.


Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Solve : *
12 + 14 =


Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.