Lucian Boia: „În materie de democrație, românii se află pe calea cea bună”


Foto: Radu Sandovici / Humanitas

De curând, istoricul Lucian Boia a publicat o nouă carte, Românii şi Europa. O istorie surprinzătoare (Humanitas, 2020) o continuare a volumului De ce este România altfel (Humanitas, 2012) –, în care, spune, şi-a propus să urmărească parcursul european al societăţii româneşti, „plin de evoluţii spectaculoase şi de întorsături de tot felul, căruia i se potriveşte de minune acelaşi calificativ: «altfel».”

În acest interviu Lucian Boia vorbeşte despre adaptabilitatea românilor la orice regim, despre „descurcăreala” noastră, dar şi despre federalizare, un subiect care stârneşte intense polemici politice şi publice, şi despre „Experimentul Dragnea”.

 

„Românii sunt adesea prea adaptabili”

CV Lucian Boia

Lucian Boia, născut în Bucureşti la 1 februarie 1944, este profesor la Facultatea de Istorie a Universităţii din Bucureşti.

A fost decorat cu Crucea de cavaler a Ordinului de Merit al Ungariei, în semn de recunoaştere a activităţii deosebite desfăşurate ca istoric, dar şi a întregii opere prin care contribuie în mod semnificativ la îmbunătăţirea relaţiilor dintre popoarele maghiar şi român (2020).

Preocupat îndeosebi de istoria ideilor şi a imaginarului, s-a remarcat atât prin lucrări teoretice privitoare la istorie (Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune) şi la imaginar (Pentru o istorie a imaginarului), cât şi prin investigarea consecventă a unei largi game de mitologii (de la viaţa extraterestră şi sfârşitul lumii până la comunism, naţionalism şi democraţie).

Volume publicate la Humanitas: Istorie şi mit în conştiinţa românească (1997), Jocul cu trecutul. Istoria între adevăr şi ficţiune (1998), Două secole de mitologie naţională (1999), Mitologia ştiinţifică a comunismului (1999), Sfârşitul lumii. O istorie fără sfârşit (1999), Pentru o istorie a imaginarului (2000), România, ţară de frontieră a Europei (2002), Mitul democraţiei (2003), Între înger şi fiară. Mitul omului diferit din Antichitate până în zilele noastre (2004), Jules Verne. Paradoxurile unui mit (2005), Omul şi clima. Teorii, scenarii, psihoze (2005), Tinereţe fără bătrâneţe. Imaginarul longevităţii din Antichitate până astăzi (2006), Occidentul. O interpretare istorică (2007), Napoleon III cel neiubit (2008), Germanofilii. Elita intelectuală românească în anii Primului Război Mondial (2009), Franţa, hegemonie sau declin? (2010), Tragedia Germaniei: 1914-1945 (2010), Capcanele istoriei. Elita intelectuală românească între 1930 şi 1950 (2011), Istoriile mele. Eugen Stancu în dialog cu Lucian Boia (2012), Explorarea imaginară a spaţiului (2012), De ce este România altfel? (2012), Eugen Brote (1850-1912). Destinul frânt al unui luptător naţional (2013), Sfârşitul Occidentului? Spre lumea de mâine (2013), Balcic. Micul paradis al României Mari (2014), Primul Război Mondial. Controverse, paradoxuri, reinterpretări (2014), Dosarele secrete ale agentului Anton. Petru Comarnescu în arhivele Securităţii (2014), Suveranii României. Monarhia, o soluţie? (2014), Maria, regina României, Jurnal de rãzboi (3 vol., editor, 2014-2015), Cum s-a românizat România (2015), Mihai Eminescu, românul absolut (2015), Strania istorie a comunismului românesc (2016), Un joc fără reguli. Despre imprevizibilitatea istoriei (2016), În jurul Marii Uniri de la 1918 (2017), Cum am trecut prin comunism. Primul sfert de veac (2018), Cum am trecut prin comunism. Al doilea sfert de veac (2019), Întrebări fără răspuns (sau cu prea multe răspunsuri) (2019), Românii şi Europa (2020).

(Sursă CV: Humanitas)

 

Domnule Lucian Boia, evidenţiaţi în acest nou volum, Românii şi Europa, o capacitate mare, surprinzătoare, a noastră de preluare a unor elemente de cultură şi de civilizaţie, de limbă, arhitectură ori gastronomie. Adaptabilitatea românilor la orice regim s-a dovedit, în timp, o calitate sau un minus?

Adaptabilitatea este incontestabil o calitate. În doză prea mare, poate deveni însă un defect. Românii sunt adaptabili, ceea ce este foarte bine; sunt însă adesea prea adaptabili (gata să accepte orice situație sau orice compromis). Ceea ce e mai puțin bine, sau poate fi rău de-a dreptul. Idealul este să fim adaptabili, dar cu măsură.

 

Nu există riscul ca, mergând pe aceeaşi linie, să ne pierdem, în timp, identitatea?

Nimic nu e neschimbător în lumea asta. Totul se transformă în timp, mai repede sau mai încet. Și românii se schimbă, odată cu lumea. Generația tânără nu mai seamănă cu românii care au trecut prin comunism. Schimbările vor continua probabil în ritm accelerat. Nicio grijă, rămânem tot români, dar mai mult sau mai puțin „altfel”, în comparație cu generațiile trecute.

 

Înclinația multor români spre descurcăreală, spre ciupeală, spre mică corupție are sorgintea sau își are o explicație în legăturile noastre mai puternice cu slavii, cu balcanicii decât cu occidentalii?

„Descurcăreala” de unde vine? În primul rând din propria noastră istorie, atât de nesigură și destul de chinuită, care i-a determinat pe oameni să își poarte singuri de grijă. Deși geografic nu suntem în Balcani, asemănările sunt multe cu popoarele balcanice. Cu toții am dezvoltat strategii de supraviețuire. Să nu uităm nici amprenta Imperiului otoman lăsată asupra popoarelor din această parte a Europei.

 

În calitate de istoric, interpretaţi trecutul. Totuşi, v-aş invita, la un exerciţiu de imaginaţie, rugându-vă să încercaţi un răspuns la întrebarea: Ne vom occidentaliza până la capăt?

Nu știu să răspund la întrebări privitoare la viitor. Viitorul e o mare necunoscută. Cine s-ar fi gândit la pandemia asta, cu excepția unor experți epidemiologi, care a dat toată lumea peste cap? Poate că nu e de dorit să ne occidentalizăm cu totul. Idealul ar fi să ne păstrăm „sufletul” românesc, însușindu-ne în același timp un plus de rigoare, de organizare și de corectitudine.

 

„Nu sunt nici partizan, nici adversar, al unui eventual proces de federalizare”

Un capitol din acest volum îl dedicaţi federalizării. Tema a făcut şi subiectul unor recente polemici politice şi publice în ţară, dar şi la vârful politic al României şi cel al Ungariei, după ce UDMR a depus în Parlament un proiect de lege privind autonomia Ținutului Secuiesc. E oportună aducerea în discuţie, în Parlamentul României, a acestei teme sensibile, mai ales că România este definită, prin Constituţie, ca stat unitar?

Nu sunt nici partizan, nici adversar al unui eventual proces de federalizare sau de regionalizare. Discut despre aceste chestiuni strict din perspectiva istoricului, nimic mai mult. Știu prea bine că în marea lor majoritate românii țin mai presus de orice la statul național-unitar. Așa stând lucrurile, cel puțin în viitorul apropiat nu se pune problema unei descentralizări radicale. Unde ne va conduce în cele din urmă istoria nu avem de unde să știm.

 

În acest context, în carte faceți comparații între Moldova și Transilvania, prima fiind prinsă într-o „stare accentuată de izolare”, spuneţi, exprimând următoarea ipoteză: „Dacă lucrurile merg tot așa, s-ar putea ca, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat, România să se spargă, nu prin vreo agresiune externă, nici din pricina ungurilor, ci din motive strict interne, cât se poate de românești”. Pledaţi pentru o structură politică de tip federal? O federalizare implicit pe criterii etnice, administrative sau doar economice?

Cum spuneam, nu sunt nici partizan, nici adversar al unui eventual proces de federalizare sau de regionalizare.

Când s-a constituit România, din provincii în genere cu majoritate românească, dar și cu o încărcătură minoritară considerabilă, și cu deosebiri de ordin cultural și religios chiar și printre români, ar fi fost destul de logic să se opteze pentru o soluție mai puțin „centralizatoare”. S-a preferat însă statul unitar, tocmai din teama că diferențele existente ar putea duce la dezmembrarea țării. Fapt este că România de azi e mai românească și mai omogenă cultural decât România de acum 100 de ani.

Încotro ne va duce istoria n-avem cum să știm. Depinde în mare măsură de evoluțiile globale și, desigur, de modul cum se va structura Uniunea Europeană (o Europă a statelor naționale sau o Europă a regiunilor, sau ce știu eu, poate o altfel de Europă).

 

„Românii nu trebuie să mai accepte orice, urmând apoi, pe cont propriu, să încerce a ieși din încurcătură”

De ce vi s-a părut relevant să încheiaţi acest volum în care analizaţi parcursul european al societăţii româneşti cu „Experimentul Dragnea” şi nu cu sau împreună cu „Experimentul Ponta”, de exemplu, când România a trecut razant pe lângă o lovitură de stat ce ameninţa să vină la pachet cu schimbarea liniei strategice pro-occidentale, pro-atlantiste a României?

Parodia de lovitură de stat din 2012, împotriva regimului Băsescu, acuzat el însuși de comportament dictatorial, ca și mai recent deriva autoritară a regimului Dragnea sunt „alunecări” care, în egală măsură, impun un grad sporit de vigilență democratică. Fiindcă tot am vorbit de adaptabilitate, românii nu trebuie să mai accepte orice, urmând apoi, pe cont propriu, să încerce a ieși din încurcătură. Din fericire, spiritul civic a făcut progrese în ultimii ani. Putem considera, fără optimism exagerat, că, în materie de democrație, românii se află pe calea cea bună, dovadă fiind chiar eșecul tentativelor anti-democratice.

 

Spuneţi că „ne îndreptăm cu toții, în ritm accelerat, spre o lume nouă, foarte diferită de lumea de până acum. Rămâne să dovedim cât suntem de pregătiți și unii, și alții, pentru a înfrunta Marea Schimbare”. Ce defineşte această lume a „Marii Schimbări” spre care ne îndreptăm?

Despre „lumea nouă” permiteți-mi să nu spun mare lucru. Nu știu cum va arăta. De fapt, nimeni nu știe, chiar dacă unii pretind că ar ști. Semnele sunt amestecate, bune și rele. Cele bune includ o tehnologie din ce în ce mai performantă pusă în slujba omului. În doar două-trei decenii internetul și telefonia mobilă au schimbat radical modul de viață și raporturile sociale. Din păcate, s-au adunat în ultimii ani și o serie de fenomene neliniștitoare. Iată: revin în forță epidemiile ucigașe, încălzirea globală amenință echilibrul climatic al planetei, și concomitent se adâncește tot mai tare prăpastia dintre bogați și săraci. Nu e prea mult? Ne vom descurca și de data asta? Desigur, nu e vorba doar de România, ci de întreaga planetă, de destinul omenirii.

Print Friendly, PDF & Email

Articole din aceeaşi categorie:

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.